Fulgii amintirilor

„Prima îndrăzneală este aceea de a crede în tine”

Mircea Sântimbreanu

Era iarnă. O iarnă cumplită, venită de timpuriu şi care dăduse doar arareori semne de slăbiciune. Zăpadă multă, geruri grele şi vânturi nebune care au şuierat şi au urlat aidoma unor haite de lupi turbaţi printre acoperişurile caselor.

„…Zăceau priveliştile moarte
Sub cerul sur, în asfinţit,
Şi-abia mai auzeam departe
Un glas de crivăţ amorţit…..”

spunea atât de frumos poetul Şt. O. Iosif într-una dintre poeziile sale.

Focul ardea molcom în soba care răspândea o căldură binefăcătoare, întocmai aşa cum îi plăcea pescarului care stătea în fotoliul său preferat privind prin lentilele ochelarilor care-i împodobeau faţa ce păstra încă urme de tinereţe în ciuda ghioceilor de la tâmple, dându-i un aer uşor sobru, nişte fotografii făcute în decursul anului trecut cu ocazia diferitelor partide de pescuit. Ce amintiri frumoase! Orice ieşire în natură îl bucura nespus. De multe ori îşi lua cu el şi aparatul foto şi încerca să imortalizeze peisaje, peşti sau alte lucruri care i se păreau interesante. Fotografiile îi stârniră amintiri.

„…În mijlocul naturii mute,
Eram eu singur călător:
Îmi aminteam de vremi trecute
Şi mă visam în viitor….”

mai spunea poetul în acea frumoasă poezie.

Anul tocmai se înnoise. Un an nou ce va fi poate mai bun… cel puţin în speranţe. Privit strict din punct de vedere al partidelor de pescuit anul abia plecat fusese pentru el un an destul de bun. Prinsese destul de mult peşte pe toată perioada anului, îşi depăşise unele recorduri personale şi încercase şi un nou stil de pescuit. Cu toate că etatea la care se afla nu mai era una fragedă totuşi nu pescuise până în acea toamnă la ştiucă cu momeli artificiale. În acea toamnă debutase la spinnig.

Îşi amintea totul perfect. Fiind liber de la serviciu în acea zi de toamnă târzie se hotărâse să-şi încerce norocul în apele reci ale barajului de la Rogojeşti în căutarea „dinţoaselor”, folosind linguri oscilante.

Era încă destul de frig când ajunsese pe malul apei. O brumă timidă se cuibărise prin locurile mai joase. Lumea se trezea încet – încet din somnul plăcut al nopţii. Vălul dens al întunericului devenea tot mai rar iar în cele din urmă dispăru uşor alungat de către soarele care se chinuia undeva la orizont să se ridice de după dealuri şi păduri, peste apa aflată într-o încremenire de cleştar la acel ceas matinal, ceas la care vântul zburdalnic încă nu pornise în lume, şi în care norii destul de compacţi ai cerului albăstriu se priveau tăcuţi ca într-o imensă oglindă. Dimineţile petrecute în natură i se păreau fantastice. Îşi aminti de cuvintele filosofului persan Omar Khayyam: „Nu planta copacul tristeţii în inima ta. Reciteşte în fiecare dimineaţă cartea bucuriei”.  Ori pentru el cartea bucuriei o reprezenta natura însăşi. Natura cea care-l primea la fel de mândră, la fel de frumoasă şi la fel de prietenoasă de fiecare dată. Natura cea care îi cânta de fiecare dată aceleaşi melodii frumoase şi odihnitoare, melodii care îi umpleau inima de o mare bucurie şi care-i luminau sufletul. Aceleaşi melodii care însă de fiecare dată păreau altele, mult mai frumoase, divine chiar.

Un uşor foşnet al stufului îl vestea că vântul cel mereu pribeag pornise  încet la drum pe deasupra zărilor.

Porni şi el cu paşi hotărâţi pe poteca ce şerpuia printre perdelele dense de stuf uscat spre un mic golf pe care îl ştia, loc de unde dorea să înceapă acea aventură pescărească. O aventură cu totul nouă pentru el. Lipsa de experienţă era un imens handicap şi era foarte conştient de acest lucru, dar când îţi doreşti cu adevărat să faci un anumit lucru nu trebuie să te temi de necunoscut. Trebuie doar să îndrăzneşti, să încerci şi să te străduieşti să faci cât mai bine posibil ceea ce vrei să faci. Restul vine de la sine.

Ajuns la locul cu pricina desfăcu lanseta şi din cutia cu năluci scoase o lingură oscilantă de opt grame pe care o agăţă în agrafa de la capătul strunei din titan. Nu avea doar lipsă de experienţă, dar nu avea nici barcă aşa că trebuia să-şi încerce norocul de pe mal. Desigur şansele erau destul de mici dar pentru acea primă zi nu îşi propusese altceva decât capturarea unui peşte. O ştiucă indiferent de mărime ar fi fost destul. Dacă va reuşi să o prindă însemnă că se va putea mândri că a prins şi el peşte la spinning. Asta era suficient.

Prima aruncare nu a fost una prea reuşită. Când scoase oscilanta pe mal aceasta era plină de brădiş. Acelaşi lucru se întâmplă şi la următoarele câteva aruncări. Deci apa nu era prea adâncă iar pe fundul său era mult brădiş. După câte ştia el vegetaţia aceasta submersă reprezenta un loc excelent de camuflaj pentru ştiuci. Aşadar locul părea să fie unul bun, dar trebuia să schimbe ceva la tehnică. La următoarea aruncare se grăbi să mulineze imediat ce lingura atinse apa uşor încreţită de vântul rece de toamnă. Nu avu atacul mult aşteptat dar măcar de data asta nu se mai agăţase brădiş de ancoră. Era un semn bun. Aşa trebuia să facă şi în continuare.

După un timp în care nu a avut nici măcar un atac se hotărî să plece în alt loc, mai în aval, pe o mică peninsulă unde putea să arunce pe o suprafaţă mai mare deoarece era înconjurat de apă din trei părţi.

La al treilea lanseu se produse minunea. Nu era nici la a patra tură de manivelă a mulinetei când dintre unde îşi făcu apariţia fulgerătoare făptura oţelită a unei ştiuci. Cu un salt năprasnic aceasta se năpusti asupra momelii artificiale apucând-o cu forţă. Pescarul simţi lovitura în fir. Primul atac al unei ştiuci la oscilantă din viaţa sa. O vie emoţie puse atunci stăpânire pe el. Reacţionă aşa cum îi dicta instinctul de pescar cu state vechi. Înţepă imediat. O înţepătură în forţă. Simţi cum peştele se zbătea în fir. Era semn că nu fusese un atac ratat. Ştiuca era la celălalt capăt al firului încercând să se elibereze. Începu drilul. Peştele făcea tot posibilul sa nu se lase tras spre mal, iar pescarul făcea tot posibilul să nu-l scape. Nu i-ar fi picat tocmai bine să scape chiar primul peşte pe care reuşise să-l înţepe cu această metodă nouă (pentru el) de pescuit. Mai prinsese multe ştiuci la viaţa sa, unele mult mai mari decât aceasta, dar pe toate le prinsese cu peştişori vii, aşa că această primă ştiucă la spinning reprezenta ceva unic pentru dânsul. Ştiuca porni în viteză spre stânga luând fir. Pescarul nefiind obişnuit cu lansete scurte deoarece pescuind aproape exclusiv cu bologneza folosea doar lansete de peste cinci metri, întâmpină unele dificultăţi la scoaterea peştelui din apă. Când reuşi în cele din urmă să întoarcă ştiuca din drum, aceasta, după ce veni cuminte spre mal câţiva metri, porni în forţă spre dreapta. Faptul că nu avea structuri şi agăţături îl ajuta. În cele din urmă, după ce avu parte şi de o „lumânare” reuşi să aducă ştiuca pe mal. Fusese un dril frumos, presărat cu de toate.

Gura mare, tapiţată cu dinţi ascuţiţi îl impresiona de fiecare dată. O privi o vreme apoi îi dădu drumul mulţumindu-i pentru faptul că se interesase atât de îndeaproape de oscilanta sa.

Emoţia acestui prim dril se stinse încetul cu încetul. O vreme nu mai pescui. Era mulţumit. Misiunea acelei prime zile fusese îndeplinită. Privea cu interes peste întinsul apei. Undeva mai departe, spre malul opus, prin faţa perdelei de stuf, o familie de lebede îşi căuta hrana. Le urmări un timp. Îi plăceau nespus de mult aceste păsări maiestoase şi de o graţie desăvârşită. De fiecare dată când avea prilejul să le întâlnească se oprea din pescuit şi stătea să le admire.

Ziua scurtă de toamnă se scurse încet dar totuşi repede. Nici o altă ştiucă nu se mai prezentase la raport dar pescarul era mulţumit.

Astrul zilei coborâse până aproape de orizont cedând locul înserării.

Atunci atacul veni pe neaşteptate. O nouă ştiucă se repezise spre oscilantă la acea oră târzie. După o luptă mai scurtă decât prima, pescarul scoase pe mal şi pe a doua doamnă „Esox”. Era un peşte frumos şi acesta. Fusese ciudat cum toată ziua nimeni nu mai atacase naluca iar acest lucru se întâmplase tocmai înainte de înserat. Dar îi mai fu dat să aibă parte de o surpriză în acea seară. La următorul lanseu, lanseu care avea menirea să încheie acea zi de pescuit, chiar lângă mal atacă o altă ştiucă. Cea mai mica dintre toate. O scoase cu uşurinţă şi o ţinu în aer o vreme privind-o mulţumit. Îi desfăcu apoi cu grijă ancora si o aşeză încet în apă. O urmări cu privirea până ce aceasta se pierdu sub ape.

Fusese o zi de pescuit remarcabilă din punctul său de vedere.

Focul trosnea în continuare în sobă. Amintirile veneau şi plecau. Ce clipe plăcute… Până la următorul sezon de pescuit mai era încă vreme lungă. Iarna cea rece mai avea multe de spus. Acum era în depline puteri.

Îi  veniră în minte atunci şi ultimele versuri ale poeziei lui Şt. O. Iosif:

„…Iar din imperiul tăcerii
Se desprindeau fulgi mari de nea:
Cădeau încet, cădeau puzderii
În urma şi-naintea mea…”

Oftă adânc. Câtă dreptate, cât adevăr …