Pescar cu fapta şi cu gândul

„Nu este niciodată prea târziu pentru un nou început” – Stefan Havadi-Nagy

Poveştile vieții sunt poveştile noastre ale tuturor. Ele nu trebuie scrise de nimeni, ele se petrec şi se scriu singure în cartea timpului. Cu toții suntem eroii propriilor noastre întâmplări, trăiri şi visări. Viața, cu a sa perpetuă şi unidirecțională scurgere, ne poartă paşii prin diverse locuri, ne trimite gândurile spre zări îndepărtate, ne lasă să visăm şi să aspirăm la multe lucruri, dar ne permite să înfăptuim doar o parte dintre ele. Important este să reuşim să realizăm ceea ce este cu adevărat important pentru noi, ceea ce este cu adevărat necesar şi ceea ce ne aduce plăcere deosebită. Ce este frumos şi util în acelaşi timp merită trăit cu adevărat.

Clipele petrecute pe mal de apă, în căutarea diverşilor peşti, adevărați parteneri de întrecere, sunt desigur, pentru noi pescarii, clipe foarte frumoase şi plăcute în acelaşi timp, clipe pe care vrem să le trăim cât mai mult timp şi de care să ne bucurăm cât mai des.

Cotidianul însă, cu ale sale frământări şi al său zbucium permanent, se aşează ca o stavilă din ce în ce mai mare între noi şi bucuria clipelor petrecute la pescuit. Timpul liber devine o noțiune tot mai abstractă. De aceea clipele în care susurul fermecător al apelor pe vaduri ne sună în urechi, sau clipele când adrenalina prinde a ne inunda corpul în timpul drilurilor devin clipe încărcate de o valoare emoținală cu totul deosebită. Deoarece momentele pe care le petrecem pe malul apelor parcă se împuținează, independent de voința noastră, este cu atât mai important să ştim să apreciem corect şi să ne bucurăm de ieşirile ( deşi  cred că mai corect ar fi să le de numesc ”evadările”) noastre în natură, la un pescuit de orice fel ar fi el.

Fiind un pescar convins de bologneză, totuşi nu mă dau în lături de la noi experiențe. Îmi place pescuitul în general, indiferent de stilul practicat, indiferent de strategia abordată. În perioada în care pescuitul este oprit pe apele publice mă refugiez pe diferite bălți şi lacuri private unde pescuiesc la match sau cu feeder-ul şi picker-ul. Toamna trecută am desluşit primele slove ale spinning-ului reuşind primele mele capturi de Esox Lucius la oscilante. Aceste capturi, chiar dacă nu au fost multe şi nu au impresionat prin mărimea lor totuşi mi-au stârnit interesul pentru acest stil de pescuit. M-au făcut sa mă aplec cu mai mare atenție asupra sa. Aşa că anul acesta, mi-am achiziționat un echipament ( nu tocmai perfoarmant, dar bun pentru un începător) de spinning pentru clean şi biban şi am încercat. Am încercat şi cred că am şi reuşit. Aceasta este povestea pe care doresc să v-o împărtăşesc : „Primele mele experiențe cu voblere”.

*

Deşi suntem în mijloc de vară, în mijloc de lună a lui cuptor, primul lucru pe care l-am simțit când am ieşit din casă a fost răcoarea nefirescă pentru această vreme, răcoare care stăpânea peste lumina difuză a începutului încă îndepărtat de zi.

Câțiva cocoşi matinali au dat drumul trâmbiţelor chemând la trezire şi restul viețutoarelor domestice care încă mai dormitau prin grajduri. Un câine de prin vecini lătră răguşit de câteva ori. Acest lucru  îl trezi pe micul meu cățel foxterrier, Tommy-Boy, care îşi dormea somnul dulce al copilăriei, întins peste o pereche de pantofi, pe pragul casei. Micuțul deschise ochii săi curioşi şi privi mirat în jur. Se uită un timp parcă buimac dar apoi zărindu-mă prinse a da din coadă şi se ridică venind în fugă la mine. L-am mângâiat câteva clipe apoi am plecat. M-a condus până la poartă iar apoi s-a reîntors la locul său hotărât ca să mai tragă un pui de somn până când soarele va deveni stăpânul firii.

Nu prea am avut chef de vorbă pe drum, deşi bătrânul cu care călătoream vădea un viu interes spre dialog. O nostalgie ciudată mă stăpânea. Bătrânul de alături este omul cu care pescuiesc destul de des în ultimul timp. I-a luat locul tatălui meu în aceste aventuri halieutice. Tatăl meu… din păcate viața nu iartă. El, cel care m-a îndrumat spre pescuit, el, care m-a învățat multe din cele ce ştiu despre peşti şi arta de ai pescui, zace acum imobilizat la pat răpus de boli cumplite. Un infarct urmat de un atac cerebral l-au transformat pe omul şi pescarul dinamic de odinioară într-o persoană suferindă care se bucură că a scăpat cu viață după cele două cumpene deosebite avute într-un interval restrâns de timp, dar care suferă cumplit din cauza faptului că nu ştie dacă se va mai ridica vreodată din pat, dacă va mai putea merge vreodată… dacă va mai putea pescui vreodată. Mi-o doresc din tot sufletul, şi el şi-o doreşte… dar, doar timpul ne va oferi un răspuns. Suspine grele îmi sfâşie pieptul, privesc spre bătrânul de lângă mine care îmi povesteşte plin de patos ceva, îl aprob dând din cap fără a înțelege însă ceea ce spune.

Nici nu am observat că deja am ajuns pe malul Siretului. Maşina a oprit brusc, trezindu-mă la realitate. Am coborât, mi-am luat bagajul şi am pornit spre apă. Bătrânul venise cu bologneza dorind să pescuiască cu boabe de grâu fiert după scobar, morunaş, clean sau mreană. Eu îmi luasem doar lanseta de spinning şi nălucile (mici voblere) dorind să caut clenii cei curioşi, aşa că drumurile noastre s-au despărțit, fiecare plecând în altă direcție, el mai în amonte spre locul unde pescuise şi în urmă cu trei zile şi pe care-l nădise abundent, eu în aval spre un vad pe care îl cunoşteam bine, urmând a ne reîntâlni la orele 19 tot în acel loc, deoarece la acea oră va veni fiul său cu maşina să ne duca acasă. Tot el ne şi adusese, dar nefiind pescar a plecat acasă. Bătrânul nu reuşise să îi insufle fiului său dragostea pentru pescuit aşa cum o făcuse tatăl meu cu mine. Oftez din nou. Sper ca eu să reuşesc acest lucru cu fiul meu.

Lanseta de spinning… o ustensilă nouă pentru mine. Nu mai pescuisem niciodată cu voblere. Venise vremea să încerc.

Oglinda apei era perfectă. Nici cel mai mic val nu o ştirbea. Vântul încremenit permitea aburilor care se eavporau din apă să atârne într-o suspensie greoaie pe deasupra acesteia. De după tufele de răchită de pe malul opus pândea geana roşiatică a astrului zilei. Se luminase deja binişor. Păsările luncii glăsuiau în felurite limbi, strigându-se, certându-se, cântându-şi cântările dăruite de Domnul.

Cu emoție mi-am pregătit echipamentul. De fiecare dată când încerc ceva nou am emoții. După ce am agățat micul vobler în agrafa vârtejului am lansat. Primul meu lanseu cu un vobler. Mica nălucă a zburat printre vălătucii încă denşi de ceață apoi a căzut cu un uşor plescăit în apă desenând cercuri frumoase. Am început să mulinez. Simțeam în fir şi în lansetă evoluția nălucii. Primul lanseu nu avu parte de nici un atac. Am lansat din nou, puțin mai în amonte. Voblerul bătea apa mărunt şi continuu. Asta până la un moment dat când am simțit o lovitură în fir. Ăsta era semnalul. Am înțepat rapid. Da… acolo la capătul firului cineva se zbătea. Senzația era frumoasă. Cineva îmi spusese că el resimte atacurile cleanului la năluci ca pe nişte mici şocuri electrice. Nu pot să spun că la mine a fost tocmai aşa, dar oricum a fost ceva deosebit. Deja mi-era frică ca nu cumva să-mi scape acest prim peşte. Emoția era aşadar dublă. Lupta nu a fost lungă. Chiar dacă nu prea sunt obişnuit să lucrez cu lansete scurte nu mi-a trebuit mult timp sa scot cleanul afară. Da, un clean era cel care atacase. Nu mare, dar nici mic. Un clean frumos, argintiu şi plin de energie. Ancora din spate a voblerului era prinsă de buza de sus a peştelui. Aşadar începusem oarecum cu dreptul acea zi de pescuit.

După ce mi-am mai revenit din emoțiile primului dril am reluat lansările. Clenii nu au mai fost interesați, în schimb de mai multe ori am simțit în fir lovituri scurte şi dese. Nu mi-am dat seama ce peşte poate fi. De abia când am început să prind  m-am lămurit. Erau bibănei. De toate mărimile, şi mai mici, şi mai mari. Toți erau foarte interesați de mica mea nălucă. Micii dungați nu ezitau să „guste” voblerele în trecerea lor rapidă pe sub pelicula apei. Am prins destul de mulți din acel loc, lansând când în aval, când în amonte sau chiar perpendicular pe apă, față de locul unde stăteam. Drilurile deşi scurte erau totuşi nervoase. Frumos se mai zbat aceşti peşti….Ţin mult la viața lor. Ca noi toți de altfel… Şi iarăşi gândul mi-a zburat la tatăl meu….şi iarăşi am oftat.

Timpul s-a scurs plăcut o vreme, peştii au fost foarte activi. Cu precădere bibanii. Doar vreo trei cleni-vicleni au mai apucat de nălucă. Pe la orele nouă ale dimineții s-a iscat vântul. Întâi timid şi-a trimis în recunoaştere o rafală scurtă şi intensă care a încrețit instantaneu suprafața apei şi a scuturat o ploaie uşoară de mici frunze de răchită care au acoperit malurile, apoi a început în forță. Tufele riverane au prins a se frământa energic sub forța lui Eol. Valurile multe îşi făceau de cap fiind pe deplin stăpâne pe toată suprafața apei, tulburând-o la maluri. Lanseurile au devenit mai scurte şi mult mai imprecise. Trebuia să lansez fie mai în aval, fie mai în amonte de locul unde doream ca voblerul să atingă suprafața apei, în funcție de cum îmi dictau condițiile oferite de locul unde pescuiam.

Cu toate ca se zice că vântul este duşmanul poate cel mai de temut al pescarului totuşi cred că tocmai acest vânt m-a ajutat de această dată.

Trecuse binişor de ora zece când în timpul unui dril cu un bibănuş am avut parte de o surpriză. Un atac fulgerător m-a lăsat fără peştele din undiță. O ştiucă mi-l furase. Am rămas descumpănit neînțelegând la început ce se întâmplase. Am lansat din nou. Nimic. Alt lanseu. Tot nimic. La al treilea am luat un alt biban. Din nou la un moment dat a apărut atacul dințatei. De data asta a ratat. Am scos bibanul pe mal. Neavând la mine nici o strună şi temându-mă ca nu cumva să mai am parte de vreun atac al vreunei ştiuci care să-mi „fure” voblerul am preferat să-mi schimb locul. Am plecat mai în aval. Din al doilea lanseu am scos un clean frumuşel. Mă felicitam în sinea mea ca n-am mai insistat pe locul cu ştiuci şi am lansat din nou. Nu făcuse nici măcar un metru năluca prin apă când am simțit „şocul electric”. Acesta da, cu adevărat era un „ şoc electric”. Am înțepat. Oooo… dar ce putea fi ? Am fost nevoit să dau drumul la fir. Peştele fugea cu viteză în amonte iar firul subțire cu care era echipată mulineta mea nu ştiu cât de rezistent era. Frumoasă luptă. La un moment dat firul a slăbit preț de o fracțiune de secundă iar de sub ape a tâşnit săgeata oțelită a ştiucii într-o „lumânare” de toată frumusețea. Un tablou mirific! Dacă un aparat fotografic ar putea surprinde această clipă ar rezulta o fotografie superbă. Şi iată că şi aşa, fără strună, am scos până la urmă dințoasa pe mal. Nu era mare dar se dovedise deosebit de energică.

Ajuns în acest punct voi scurta cât se poate de mult povestea.

Până spre seară, când vântul s-a mai potolit am reuşit să prind mai multe ştiuculițe şi o puzderie de bibani de toate mărimile. După ce vântul a obosit am mai prins şi câțiva cleni.

O zi bună aşadar. Cel puțin în viziunea mea.

Drumul spre casă a fost unul plăcut. L-am ascultat cu interes de acestă dată pe bătrânul care îmi era tovarăş pe malurile apelor. Mi-a povestit despre ziua lui de pescuit. Fusese oarecum pozitivă mai ales pe timpul cât nu a bătut vântul. Eu unul nu m-am prea băgat în seamă cu povestitul. Oricum interlocutorul meu nu era un ascultător nici măcar pe jumătate la fel de meritoriu pe cât era ca şi povestitor ( sa nu spun lăudăros, că n-ar fi frumos din partea mea). Aveam cui povesti acasă. Fiului meu dar şi tatălui meu care în ciuda neputinței fizice mai pescuia totuşi cu gândul.

Viața ne trimite gândurile spre zări îndepărtate, ne lasă să visăm şi să aspirăm la multe lucruri, dar ne permite să înfăptuim doar o parte dintre ele.

Aceasta este ironia vieții.