Frământări nesfârşite

„Dacă este un spectacol mai măreţ decât marea, acesta este cerul; dacă există vreun spectacol mai măreţ decât cerul, acesta este interiorul sufletului.”  – Victor Hugo

E încă întuneric. Dinspre mare vine un uşor miros de alge. Se aud valurile. Se aud cum vin şi cum se sparg de țărm. Mereu şi mereu. Iară şi iară. O frământare continuă chinuie marea cea mare. Căci ce este mai fără de astâmpăr şi mai fără de hodină decât valurile mării şi sufletul omului? Ce este mai fără de sfârşit şi mai plin de clocotire decât întinsul mării şi focul creației care dă viață peniței din mâna condeierului?

*

„Să nu­-ți găseşti liniştea aşa cum nu şi-o găseşte nici marea!”, spune o vorbă de ocară din popor.

*

            Şi printre zgomotele valurilor se aud țipând pescăruşii. S-au trezit şi se pregătresc de ziua ce tocmai se naşte. Cu zboruri ciudate, mereu agitate, aidoma valurilor din care-şi vânează hrana, ei pornesc spre larg.

Noaptea nu mai e noapte, încet se destramă în zdrențe ciudate de umbre lugubre şi-n petice mici de lăptoasă lumină.

De după şirul stabilopozilor, din nesfârşirea apelor, un soare de aur topit priveşte spre lume şi parcă se scurge în mare. Ceru-i de aramă. Marea sclipeşte sângeriu.Valurile şi-au tivit coamele cu minunate broderii de purpură.

Un zgomot de glasuri se strecoară stingher printre zgomotele mării. Undeva departe se zăresc nişte bărci. Sunt pescarii ce se întorc din larg. Au fost cu plasele să-şi adune recolta zilnică de peşte. Sunt ei, fiii mării, aici născuți, aici crescuți. Fac asta în fiece zi, parcă dintotdeauna şi parcă pentru totdeauna. Din generație în generație. Uneori nu se mai întorc toți. Uneori câte unul din ei cade jertfă mării nemiloase. Viața lor nu e uşoară. Doar ei, barca din lemn, năvodul şi marea. Marea cu ale sale toane multe. Marea cea minunată dar necruțătoare.

Căi aşa este marea: frumoasă dar fără pic de milă.

*

„Să te ferească Domnul de o femeie ca marea!” spune o altă vorbă din popor.

*

Probabil de aceea privirea pescarilor e aşa de oțelită, probabil de aceea zâmbetul de pe buzele lor ascunde atâta tristețe. Iar vorba lor e repezită, din cuvinte scurte, amestecată adesea cu sudalme. Dar în sufletul lor mereu îl poartă pe Dumnezeu. O rugăciune continuă, rostită, gândită sau trăită îi însoțeşte atunci când lasă țărmul şi pornesc pe drumul apelor. Multe grozăvii au văzut de-alungul vieții, multe vor mai avea de văzut. Unii şi-au plâns tații, alții si-au plâns fiii, frații sau prietenii plecați de lângă ei în clipe de neatenție sau de mânie nepotolită a mării. Oasele acestora se albesc printre stânci sau pe nisipul de pe fundul mării, dar amintirea le rămâne vie printre ceilalți. Trupuri fără de mormânt, suflete făr’ de lumină, cruci pierdute-n vânt. Doar amintiri. Şi lacrima sărată ca marea care a iscat-o se usucă până la urmă pe obrazul ars de soare şi mereu bătut de vânt iar palma aspră, crăpată şi bătătorită îi şterge urma şi viața merge mai departe. Astăzi au fost norocoşi. S-au întors toți.

*

„Vii cu vii, morții cu morții.”

*

Soarele s-a ridicat mult pe bolta cerului. Marea s-a mai liniştit puțin, dar e doar ceva trecător. „În larg  a fost furtună” spuneau pescarii. Sub bătaia puternică a astrului zilei, marea pare poleită cu aur şi tivită cu argint.

S-au întors şi pescăruşii. Unii stau pe stânci iar alții pe apă lăsându-se purtați de colo-colo, ca nişte dopuri de plută. Se odihnesc. Împărăția apelor e casa lor, de parcă ar fi născuți din valuri. Suflete libere în ghemuri de pene. Cu glasul lor strident se strigă şi se cheamă, se ceartă şi se joacă, îşi cântă libertatea şi-şi caută iubirea. Iubirea, „bibelou de porţelan”, după cum a numit-o poetul. Sunt păsări sociabile. Le place tovărăşia. Zboară laolaltă, se hrănesc laolaltă, se joacă laolaltă. Pentru ei viaţa e o bucurie, un joc frumos şi continuu. Nu-i sperie nici vântul, nici valul şi nici urletul mării. Aripile lor lungi seamănă cu două voaluri albe şi subţiri. Sunt zburători desăvârşiţi. Iau în derâdere chiar şi cele mai grozave vânturi, chiar şi cele mai grozave valuri. Uneori planează, alteori zboară regulat, uneori se dau peste cap sau plonjează ca nişte mici proiectile în apele înspumate. Nimic nu-i deranjează.

Soarele de plumb prinde a se topi vărsând căldură cruntă spre pământ. Stâncile prind a se înfierbânta. Vântul se moleşeşte şi el iar în cele din urmă adoarme în ascunzişul său doar de el ştiut. Numai sora sa mai mică, briza, mai are chef de joacă şi se aruncă veselă de acolo-colo printre stânci şi peste ape. Şi valurile aproape că au dispărut. Obrazul mării mai este încreţit acum doar de mici şi tremurătoare talazuri.

Printre stabilopozi e încă puţină răcoare. Mai pot suporta căldura. Voi pescui în continuare.

Undiţa şade cuminte rezemată de blocul de beton. Din când în când vârful prinde a tremura. Atunci înţep scurt şi scot. Uneori mai ratez, dar de cele mai multe ori nu. Guvizilor le place momeala mea, chiar dacă le ofer ceva ce în mod normal nu găsesc în apă. Alţi pescari din jurul meu pun scoici în cârlig, dar eu am optat spre ceva mai puţin convenţional. Bucăţile mici de pipotă de pui reprezintă o momeală foarte apreciată de aceşti peşti, si nici nu sar uşor din cârlig. Cu o singură bucată prind şi câte cinci-şase guvizi.

Iată că şi acum trage! Înţep şi scot din adâncul mării de smarald un mic peştişor maroniu. Privesc spre micul guvid care atârnă la capătul firului. Şi el e copilul mării. Un peşte deosebit, frumos în felul său, cu ochii în vârful capului şi îmbrăcat parcă în haine de claun trist. Este un peşte lacom, cu gură mare tapisată cu dinţi ascuţiţi. Foamea sau instinctul de răpitor, sau poate ambele, l-au adus în cârligul meu. Viaţa sa atârnă acum de un fir. De un fir de nailon. De un fir şi de ceea cea voi hotărî să fac eu cu el. Dar nu am nici o duşmănie cu el după cum nu am avut nici cu cei pe care i-am prins până acum şi nu voi avea nici cu cei pe care îi voi prinde de acum înainte. După ce îl privesc câteva clipe, îi scot cârligul din gură şi-l redau mării.

Doi crabi şui au ieşit din apă şi se plimbă aiurea printre stabilopozi. Parcă ar fi pe bulevard. Nu le pasă de nimic. Îşi văd de drumul lor. Ciudate decapode. Mă aplec şi iau unul în mână. Prinde a mişca din toate picioarele şi începe să-şi  agite cleştii ameninţător. Cât este de mic şi totuşi încearcă să mă intimideze. Mă face să zâmbesc. Are carapacea groasă şi frumoasă. În mod normal doar noaptea ies din apă şi se mai regăsesc pe ţărmuri doar când sunt aruncaţi de valurile furtunilor, printre scoici şi cochilii. Aşadar, ce i-o fi scos acum din apă? Doar ei ştiu. L-am aşezat înapoi lângă tovarăşul său. Un timp nu s-a mişcat dar apoi a plecat mai departe. În cele din urmă s-au lăsat să lunece în valuri şi duşi au fost.

Vântul începe încet-încet să se trezească.

Soarele, trecut mult de cumpăna cerului devine mai îngăduitor cu lumea şi vieţuitoarele sale. Lucrurile prind iar a avea umbre, din ce în ce mai lungi. Chiar dacă încă mai este cald, totuşi este o căldură plăcută şi suportabilă.

Printre valuri mi-a fost dat atunci să văd ivindu-se graţioasa siluetă a unei lebede. O apariţie neaşteptată. Cel puţin pentru mine. De multe ori am fost pe litoral dar acum este pentru prima dată când văd aşa ceva. O lebădă în mare. Pare stingheră în imensitatea apei. Ce caută acolo? Ce vrea să facă în apa sărată a mării? Poate este totuşi un comportament obişnuit al lebedelor, dar pentru mine constituie cu siguranţă o noutate absolută. Mă uit din nou la ea. Ce frumoasă e! Ce graţioasă! Ori de câte ori le privesc mă fascinează. Sculpturi vii de ceară albă. Sunt păsări destul de mari dar sunt de o gingăşie şi de o graţie nemaiîntâlnite la alte păsări. Înoată încet spărgând cu carena pieptului valurile neregulate. Se deplasează spre stânga iar curând va dispărea din câmpul meu vizual.

Şi iată că aşa, încet, pe nesimţite ziua se scurge. Clepsidra nemiloasă a timpului nu se opreşte niciodată. Clipă după clipa, ceas după ceas, zi, după zi, an după an. Timpul trece şi noi trecem şi ne petrecem deodată cu el. Suntem fire de nisip purtate de vânturile şi valurile vieţii. Acum suntem aici, apoi dincolo, în sus în jos, încoace, încolo. După cum ne mână, ne duce şi ne aduce viaţa cu frământările, necazurile şi bucuriile sale. Suntem aidoma pescăruşilor, mereu purtaţi de vânt, numai că noi nu ştim să-i facem faţă, nu ştim şi nici nu putem să ne împotrivim. Ne lăsăm în voia sa. El face ce vrea cu noi. Ne considerăm fiinţe superioare dar nu avem nici o putere în ceea ce priveşte propriile destine. Aceasta este ironia. Superiori dar totuşi atât de inferiori, atât de mici şi de neputincioşi în faţa încercărilor vieţii.

Eminescu scria:

„Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile ?….”

            Cât adevăr!

Şi în viaţa de zi cu zi e la fel. Dintre toţi cei care pornim pe valurile vieţii cine ştie care, cum şi pe unde vom naviga? Unii poate mai mult, alţii mai puţin, unii mai lin, alţii mai tumultuos. Fiecare cu norocul său. Viaţa e ca marea. Odată intrat în ea, ai două posibilităţi. Fie vâsleşti, fie te îneci. Nu există cale de mijloc.

Şi iată că valurile prind iar a se ridica şi a se sparge de ţărmuri umplându-le cu scoici de diferite mărimi şi culori şi cu alge verzi.

Cerul se colorează spre apus devenind vânăt. Astrul zilei se grăbeşte parcă să treacă de cealaltă parte a lumii făcând loc lunii care se ridică albă şi rotundă dintre apele frământate. Lumina e difuză. Atmosfera e plăcută. Pescăruşii se retrag în stoluri mari spre maluri pentru a înnopta. Sunt atât de mulţi şi de gălăgioşi… Vin puzderie dinspre apă şi se lasă pe uscat ca într-o ninsoare frumoasă de fulgi mari şi albi. Întreaga plajă e a lor. O plajă vie şi zgomotoasă.

Eminescu scrie mai departe, în continuarea aceleiaşi poezii:

„…Dintre păsări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile ?…”

Asemenea visurilor şi aspiraţiilor noastre. Câte am vrea să facem, câte am dori sa înfăptuim…! Avem idei, visăm lucruri măreţe, avem aspiraţii mari, numai că multe dintre ele vor rămâne doar iluzii deşarte fiind spulberate de vânturile şi valurile neputinţei.

Noaptea a devenit din nou stăpână. Plaja a amuţit şi ea. Doar valurile se zbat mereu şi mereu. Se zbat aşa cum se zbate fără de odihnă şi sufletul omului în navigarea sa necontenită prin viaţă.