Muntele amintirilor mele

„În faţa măreţiei naturii emoţia este imensă” – Victor Hugo

Din depărtare munții, cu frunțile împodobite de o cunună de nouri, ne privesc indiferenți. Atât de multe au văzut în milenara lor viață încât apropierea noastră probabil nici nu-i interesează, sau poate nici măcar nu ne-au zărit. Cine ştie? Ei stau acolo tăcuți şi privesc de sus lumea noastră mişcătoare, schimbătoare. Oamenii şi restul viețuitoarelor vin, trec şi se petrec iar ei tot acolo rămân şi tot acolo vor rămâne atât cât îi va îngădui Dumnezeu.

Un soare frumos râde vesel la răsărit.

Aerul de dimineață e încă răcoros iar şoseaua este bună aşa că maşina înghite lacomă kilometru după kilometru. Nu peste mult timp vom ajunge.

E o dimineață frumoasă de vară în care bucuria parcă se revarsă de pretutindeni. Copacii verzi sunt plini de păsări cântătoare. Iarba pajiştilor e împiestrițată de flori multicolore care vrăjesc lumea prin culorile şi miresmele lor.

Timpul se târâie uşor, pe nesimțite, ca un şarpe lunecos printre stâncile vieții astfel că ni se pare că am ajuns parca prea repede la locul de pescuit. Parcă drumul a fost mult prea scurt. Cu toate că în realitate nu a fost deloc aşa.

Pe malul apei repezi şi gălăgioase care se prăvale dinspre înlatul de granit al piscurilor pe versanții abrupți cresc brazi semeți printre care şi-au făcut loc şi câțiva arini.O pasăre frumoasă, o cinteză, îşi revarsă trilurile matinale dintre cetini. O fi oare pasărea din legendă? Se spune că demult de tot, în vremurile de început ale lumii unele lucruri nu erau întocmai aşa cum sunt astăzi. Astfel brazii nu aveau pe atunci cetina mereu verde. Într-una dintre toamne, o mică pasăre având aripa ruptă nu-şi putu urma suratele în drumul acestora spre țările calde aşa ca că a fost nevoită să rămână pe aceste meleaguri. Sărmana pasăre se rugă pe rând de toți copacii încă falnici şi înfrunziți ai pădurii dar niciunul nu dori să o primească în frunzişul său şi să-i ofere adăpost. Până la urmă vazând-o cât este de tristă şi înduioşat de plânsetul jalnic care-i zguduia micuțul trup, bradului i se făcu milă de biata păsăre şi o primi între crengile sale. Timpul înaintă şi toamna prinse a da semne de slăbiciune. Din înaltul munților deja lupii cei suri se auzeau preamărind luna cu urletele lor sinistre. Rafale scurte şi reci de vânt prevesteau că se apropie iarna. Brume groase albeau diminețile reci. Aşa că încet, încet, pe rând, toți pomii îşi pierdură frunzele. Pădurea bălaie se despuia cu fiecare zi ce trecea. Unde brumele nu se descurcau venea în grabă vântul şi alunga de pe ramuri ultimile frunze rămase. Când ajunse la brad însă Dumnezeu îl opri pe vânt spunându-i :”-De acest arbore să nu te atingi! El are între ramurile sale o biată pasăre bolnavă pe care o adăposteşte şi o ocroteşte. Pentru mila şi bunătatea sa el va rămâne de-apururea cu frunzele verzi. Nici tu Vântule, nici Bruma şi nici măcar Iarna cu ale ei geruri nu o să-i faceți rău acestuia! Bunătatea sa va fi astfel răsplatită!” Şi aşa a rămas şi până în zilele noastre.

Sub cetini, un popor întreg de mici gâze bâzâitoare îşi încălzesc trupurile minuscule în razele soarelui. Câteva, mai neatente s-au prins în alba şi mătăsoasa pânză a unui meşter păianjen, pânză întinsă între tulpinile câtorva bujori de munte. Arahnida, care stătea în aşteptare ascunsă sub o frunză de brusture, atrasă de vibrațiile pânzei se grăbi să pornească voiosă să-şi servească proaspătul mic dejun.

De după trunchiul unui pom o veveriţă curioasă ne priveşte cu ochii săi de ştrengăriţă.

Totul e minunat aici. Munții sunt încă locuri în care natura parcă stă în loc, în care timpul mai are răbdare şi în care omul încă nu a distrus chiar tot. Dar probabil va veni ea şi vremea aceea….

Privesc la apa cristalină care parcă se răstoarnă dinspre piscuri curgând  necontenit la vale. Ce limpede şi curată e! Vine vijeliosă printre stânci, coteşte prin unele locuri, îşi mai trage răsuflarea prin zonele mai domoale ale costişei apoi iar se prăvale peste praguri în mici cascade naturale grăbindu-se să ajungă la poalele muntelui. Aceste mici zăgazuri, aceste mici zone de uşoară liniştire vor fi locurile în care vom încerca să pescuim. Vor fi zonele în care vom încerca să găsim pistruiații argintați care populează aceste ape.

Nu am mai fost pe aceste meleaguri din copilărie. Aici îmi petreceam vacanțele. Un unchi de-al meu, fost pădurar, pe care Domnul în bunătatea Sa încă îl ține pe această lume cu toate că e pensionar de foarte mult timp (poate l-a uitat printre oameni pentru că Om a fost şi încă este) a avut cantonul silvic în ultimii ani de activitate în acestă zonă. Cu el am venit pentru prima dată pe aceste maluri, cu el am pescuit primii mei păstrăvi… Tot el m-a luat pentru prima dată la o pândă de noapte, într-o iarnă, în mica cabană improvizată. Cu un leş de cal spera să ademenească vulpile. Îmi amintesc că era o noapte senină şi rece. O lună mare, ca un glob de cristal înghețat, privea din înălțimi umplând zăpada de aur sclipitor. La un moment dat bubuitura a sunat ca un tunet. Atunci am văzut cum trupul subțire şi roşcat al vulpii se întinde, sare prin aer şi se dă peste cap muşcând din zăpada cea albă şi rece, împroscând-o şi colorând-o în roşu. Viața s-a scurs repede din ea aidoma sângelui în zăpadă, urcându-se la cer odată cu aburul ultimei răsuflări, rămânând nemişcată şi rece precum era şi noaptea de iarnă în care ne aflam…

Acum am revenit aici, pe locurile dragi ale copilăriei mele împreună cu un bun prieten.

Experiența nu mă ajută deloc. Nu sunt un pescar de ape de munte dar nu contează. Venisem mai mult să revăd aceste locuri minunate.

Am început cu o mică rotativă. Mică şi frumos strălucitoare în bătaia soarelui. La început lansam destul de stângaci dar încetul cu încetul am reuşit să trimit cu regularitate mica nălucă în locurile pe carte mi le fixam dianinte. Lansam, lăsam rotativa sa atingă apa, apoi mulinam. O vreme nu s-a întâmplat nimic. Nici un peşte, nici un atac măcar. În fiecare loc care îmi părea promițător executam câteva lanseuri apoi porneam mai departe, la vale. Am ajuns la un moment dat la o cascadă mai mare, făcută de oameni. Pârâul se prăvălea de la peste un metru înălțime peste o podină din trunchiuri subțiri de brad într-o „căldare” mare din piatră  în care apa la început fierbea apoi se domolea treptat scurgându-se în cele din urmă iar la vale în matca-i obişnuită.

Chiar de la prima aruncare, efectuată exact sub mica cascadă, după câteva ture de manivelă, în fir am simțit lovitura. Hrăpărețul salmonid atacase rotativa iar acum, prins în ancora acesteia se zbătea nervos să scape. După un scurt dar frumos dril l-am scos pe mal.

Ce peşte minunat! El este răpitorul suprem din apele de munte, este perfecţiunea întruchipată, este un peşte deosebit de frumos şi graţios atât datorită formei sale aerodinamice cât mai ales coloritului său unic. Este un înotător de excepţie si un răpitor feroce.

Cu mare băgare de seamă i-am scos ancora din gură . L-am aşezat în marginea apei şi am aşteptat să-şi revină apoi i-am dat drumul. Ca o săgeată de oțel a dispărut sub unde.

Am reuşit să mai amăgesc încă vreo câțiva confrați de-ai săi din acel loc, unii mai mici, unii ceva mai mărişori, dar la un moment dat nu au mai dorit să tragă. Mă pregăteam să plec mai la vale, dar o detunătură înăbuşită mă făcu să rămân pe loc. O frământare ciudată a brazilor, iscată parcă din nimic, îmi întări convingerea. Se apropia ploaia.

Nu avea rost să merg mai departe asă că am hotărât să mă întorc la maşină.

Pescuisem suficient. Nicăieri în altă parte pescuitul nu este atăt de plăcut. Peisajul este de-a dreptul mirific, aerul este curat, liniştea nu este întreruptă decât de sunetele pădurii şi ale vietăților din ea, apa este fermecător de frumoasă, curată şi parcă plină de speranță, iar peştii sunt cu adevarat imperiali. Nu este întotdeauna important să ai capturi record, sentimentul de împlinire ca şi pescar îl poți simți foarte bine şi atunci când reuşeşti să scoți dintre undele repezi, păstrăvii cei bătăioşi, indiferent de marimea acestora.

Soarele aflat în cumpăna cerului privea mâhnit la norii ce începeau să se adune.

Prietenul meu ajunsese deja la maşină şi mă aştepta. Prinsese şi el câțiva păstrăviori pe care îi eliberase imediat.

Ploaia începu dintr-o dată. Nu am pornit la drum ci am preferat să aşteptăm să treacă furtuna.

Era o furtună în adevăratul sens al cuvântului. Un vânt sălbatic, coborât dinspre creste, se strecura nebuneşte prin toate văgăunile şi coltolanele făcând pădurea să geamă. Brazii se înclinau, arinii vibrau şuierând, stejarii trosneau zgomotos. Şi din zăgazurile cerului ploaia cădea necontenit. Stropii mari loveau cu cruzime  frunzele pomilor, îndoindu-le, rupându-le. Loveau cu un răpăit ca de mitralieră. Soarele se ascunsese după perdeaua grea de nori nebuni şi negrii. Tunete cumplite şi fulgere de oțel topit răscoleau şi luminau văile şi înălțimile. Din timp în timp ele se uneau sub forma unor trăsnete violente care loveau în muntele încremenit. Loveau cu atâta mânie şi putere cu bubuitul lor asurzitor încât urechile îți țiuaiu o vreme. Simțeai parcă în furca pieptului năprascnica lovitură cu care Sf. Ilie pedepsea munții. Lumini de un roşu incandescent îți invadau ochii ca nişte uriaşe flame de sudură. Vântul intensifica ecoul repetând bubuiturile parcă la nesfârşit. Cerul fierbea, pădurea se zvârcolea. Te simțeai atât de mic în acele clipe! Atât de neînsemnat!

Frunze şi crengi rupte zburau haotic purtate de vânt. Şi apa din cer nu se mai oprea. Cădea repede, în valuri, mereu şi mereu. Începeau a se forma şiroaie care se uneau unele cu altele pornind la vale prin ridurile săpate de vreme în obrazul străbun al muntelui, ducând cu ele frunze, ace de brad uscate, conuri şi pământ. Se revărsau apoi în micile pâraie care-şi aveau croite albiile în văioage străvechi, umflându-le, şi împreună se revărsau apoi în apa pârâului în care pescuisem. De la atâta amar de ploaie apa crescu repede (ca orice apă de munte) şi se tulbură. Bucăţi de trunchiuri putrede, crengi si frunze moarte sau încă verzi, erau purtate la vale, de către apele umflate.

După un timp ploaia s-a oprit, vântul s-a domolit, norii s-au împrăştiat şi un curcubeu frumos s-a desenat pe cer.

Pe drumul de întoarcere nu am prea discutat. Eram marcaţi de minunăţiile acelei zile, de intensitatea forţelor naturii la care fusesem martori. Ne-am oprit întâi la mine acasă şi am luat o gustare stropită cu un pahar de vin roşu.

Pe marginea paharului, o picătură de vin se prelinse până pe alba faţă de masă pătând-o. Acea pată roşie îmi reaminti de sângele unei biete vulpi, sânge ce păta covorul alb al zăpezii, sub globul de cristal îngheţat al lunii, într-o noapte rece şi îndepărtată a copilăriei mele.