FISH-ON!

                       „Metamorfoza”

”Când renunţ la ceea ce sunt, devin ceea ce aş putea fi”

Lao Tzu

Dintre multele frumuseți pe care patria noastră ni le etalează la tot pasul, întru desfătarea ochilor şi bucuria inimii, un loc aparte în sufletul meu îl ocupă râul Prut. Am mai scris despre el şi probabil, cu voia Domnului, voi mai scrie încă. Dar oricât aş scrie, oricât l-aş lăuda, cu siguranță vor mai rămâne multe lucruri nespuse despre el.

Este un râu frumos, dar totuşi este un râu trist. Un râu ce-a smuls inima-ntre frați, un râu ce rupe-n doua Moldova lui Ştefan.

„….Şi din cer întregul loc arată
Ca un rai însângerat la brâu,
Vino frate să legam odată
Malurile tragicului râu!” 

spunea în poezia sa „Maluri de Prut” regretatul poet basarabean Grigore Vieru.

Exact aşa şi este. Un râu cu multe frumuseți, ca un „rai”, dar un „rai însângerat”, un loc destul de trist în care limba noastră românească se aude din două țări diferite.

În acest an, din diferite cauze nu am reuşit să merg la pescuit pe acest râu decât o singură dată, acum la ceas de toamnă.

Despre aceasta voi vorbi în continuare.

*

          O dimineață posomorâtă, de toamnă şi mai posomorâtă, mă privea ternă pe fereastră.

Din rărunchii pământului udat în exces de ploile din ultimile zile, izvora o pâclă rece şi densă care se lăsa leneşă să lunece peste băltoace, noroaie, peste case şi câmpurile golaşe. Vântul adormit o mâna încet, fără chef, încoace şi încolo. În unele locuri ea se agăța parcă în crengile pomilor învăluindu-i în alburiu mister. Soarele nu se vedea ci doar se bănuia că undeva, dincolo de pătura negricioasă a norilor grei, el se lupta aşa cum putea ca măcar lumină să trimită lumii, dacă tot nu putea să-i trimită şi căldură.

Claxonul maşinii ajunsă la poartă mă întrerupse din contemplare. După îmbarcare am pornit la drum. Drum lung. Până la Prut.

Dar si drumurile, oricât de lungi ar fi, au până la urmă un sfârşit.

De după gardul de sârmă se zărea clădirea stingheră parcă a sediului sectorului poliției de frontieră. Nu era nimeni prin curte. Părea părăsită, doar cele câteva maşini parcate în afara curții aminteau de faptul că totuşi cineva se interesează de „siguranța națională”. Am sunat la soneria de la poartă şi în cele din urmă a apărut, mai mult decât plictisit , un „vajnic” frontierist. Ne-a luat documentele şi între două molfăituri de „ciungă”, ne-a transmis şoptit:

„- Aşteptați aici!”.

Nu a durat mult şi dumnealui a revenit. Între timp aruncase guma din gură  (probabil la un coş de gunoi, că aşa e civilzat) şi părea să aibă şi oarece chef de vorbă de data asta:

„- Poftim! Verificați actele! Cât stați? … Până luni? E ok.! Baftă!”

Această urare minunată pentru orice pescar!!! „Baftă!!!!”  Dar na, ce să-i faci? Ce să-i ceri? Vorba aia din popor „ N-ai ce-i face!”

          Şi uite aşa, luaţi în evidența celor ce ne apără glia, am purces spre mal de Prut.

Ce era frumos şi ne dădea şi un sentiment de totală siguranță era faptul că în zona unde ne hotarâserăm noi să ne încercăm „bafta” mai există un punct de control al polției de frontieră. Aici a urmat o nouă luare în evidență, lucru care de altfel s-a repetat în toate cele trei zile cât am stat acolo. Este emoționant cât de bine este apărată țara, şi mai ales câte măsuri de precauție se iau atunci când dumnealor au de-a face cu o grupare bine organizată de pescari înarmați cu tot felul de ustensile de pescuit. Exista desigur pericolul să trecem Prutul înot, mai ales că acum la ceas de toamnă apa este foarte caldă (nu?) iar în acea zonă de baraj, apa are o lățime şi o adâncime mai mult decât considerabilă, dar mă rog , astea sunt alte discuții. Divagația mea pe această temă se datorează unor experiențe nu tocmai plăcute din anii anteriori avute cu dumnealor, polițiştii de frontieră, în alte zone ale Prutului.Cei care frecventează Prutul şi nu au relațiile cuvenite, ştiu despre ce vorbesc. Dar aceasta, după cum am zis, este o ALTĂ DISCUŢIE.

Timpul se scursese, iar ziua era deja trecută de amiază când ne-am început activitățile halieutice. O sumedenie de mici raţe şi lişiţe care înotau pe acolo ne-au întâmpinat gălăgioase dar s-au grăbit să ne cedeze locul plecând speriate.

În acea zonă, malul românesc al Prutului este străjuit de multe stânci, este de fapt o carieră de piatră, aşa se şi numeşte locul :„La carieră”.

La nici 3-4 metri de mal apa depăşeşte 5-6 metri adâncime, în unele locuri  poate chiar mai mult. Am încercat cu bolgneza să dau de peşti, dar nu am reuşit. Fie nu se hrăneau, fie nu erau „acasă”. Ai mei colegi s-au apucat cu mare interes şi pricepere de pescuit la feeder. Este un stil de pescuit frumos, dar care pe mine nu mă prea încântă aşă că i-am lăsat pe ei să încerce iar eu am luat lanseta de spinning hotărât să dau de şalău. Acum ce să zic? Nici priceperea şi nici experiență nu mă ajutau. Poate nici shadurile pe care le-am plimbat prin apă nu au fost tocmai cele mai indicate pentru acea zi, cert este că după aproape două ore de încercări zadarnice am decis că e vremea să iau o pauză.  O pauza totală. Cel puțin din punct de vedere al căutării şalăilor.

Cu câteva zile mai înainte fusesem la pescuit pe râul Siret şi avusesem parte câteva ore de o partidă frumoasă de bibăneală, cu shaduri mici. Dacă a mers acolo, oare de ce nu ar merge şi aici? „ Încercarea moarte n-are”, spune o vorbă din bătrâni, ori eu fiind un om care respectă bătrânii am hotărât că e cazul să le ascult îndemnul. Am schimbat repede tamburul de la mulinetă punându-l pe cel de rezervă care era echipat cu un fir mai subțire, am pus o agrafă mai mică şi un jig mic pe care am montat shadul câştigător din pescuiala precedentă, apoi cu multă speranță am lansat. Shadul a zburat o vreme, dar apoi în mod inevitabil s-a supus legilor fizicii care acționau asupra sa şi a căzut pe apă, la o distanță care mi s-a parut destul de mare. A durat un timp până s-a scufundat în apa adâncă. Când am simțit că firul se „relaxează” am închis mulineta apoi am început recuperarea.

Îmi amintesc primele „lecții” în domeniul pescuitului cu jiguri pe care le-am citit în copilărie într-un număr al străbunei reviste (singura de specialitate din acea perioadă cred) „Vânătorul şi Pescarul Sportiv”. Atunci am citit despre recuperarea „în dinți de fierăstrău”. Erau şi nişte schițe făcute.

Iată că prima lansare nu a avut nici un efect. Nici un „perca fluviatilis” nu a dorit să ia contact cu lumea exterioară. Dar nu am dezarmat. După şalău cum umblasem de-aiurea atâta timp fără să-l prind, oare după biban de ce n-aş umbla?

Şi dăi şi luptă! Am dat ici, am dat colo, am făcut recuperări mai lente, mai rapide, „dinții de fierăstrău” i-am făcut fie mai mari fie mai mici, dar zero absolut. Obosit şi plictisit m-am reîntors la locul de unde începusem. „-Hai să mai dau o dată!”mi-am zis. Am dat şi, aşa cum funcționează legile ciudate ale pescuitului, am avut atac. Atac şi nu doar atac. Am scos şi peştele. Un biban voinic. Voinic şi foarte nervos. Cu câtă furie se zbătea…! Senzații minunate.  Frumos a fost şi faptul că acel biban s-a dovedit a fi un tip care socializa foarte bine deoarece facea parte dintr-un grup numeros. Bibanii parcă înebuniseră efectiv. Se hrăneau nu doar intens ci şi foarte agresiv aş putea spune, uneori veneu câte doi, trei să-l acompanieze pe cel care poftise la micul shad. Veneau până simțeau malul, apoi se întorceau în adâncuri.

Observând agitata mea activitate, unul dintre colegi lăsă baltă feederul şi veni la mine. O vreme se uită şi nu-i venea să creadă. „-Dă şi mie să încerc!” mi-a zis la un moment dat. Nu era cazul să-i dau lanseta mea deoarece mai aveam una de revervă, în husă. Mai aveam şi o mulinetă de rezervă aşa că i-am zis unde le găseşte şi l-am îndemnat să se echipeze singur. După aceea i-am dat un jig şi un shad asemănător cu cele pe care le foloseam eu. La a treia lansare l-am auzit strigând plin de entuziasm: „-Fish on!”. Avea lanseta curbată, semn că prinsese un peşte. Acest amic îşi petrece o mare parte din an la Londra, la munci mai bine plătite decât pe ale noastre meleaguri, şi de acolo probabil i se trag expresiile englezeşti pe care le foloseşte uneori. De atunci doar aşa l-am strigat: „FIŞON”.

Ideea e, ca preț de vreo oră şi jumătate am driluit bibani unul dupa altul. Şi mai mici, şi mai mari, şi mai nervoşi şi mai cuminți. Dar tot ce e frumos nu dureaza la nesfârşit, asa că la un moment dat bibăneala noastră „s-a tăiat” efectiv. Parcă disparuseră din apă. Nici un atac nimic. Nici la mine, nici la amicul meu. Am schimbat shadul cu unul alb sidefat de aceeaşi mărime. Cu greu am mai „ciugulit” unul. În rest nimic cu „N” mare.

Seara venise pe nesimțite, ca o hoață. Se strecurase printre stânci şi peste ape învăluindu-ne în mrejele şi misterele ei. Am strâns grăbiți şi am plecat.

Aveam cazarea şi masa de seară asigurate la sora unui confrate pescar, care locuia în satul din apropiere. Spre marele nostru noroc.

În acea noapte am visat frumos. Un vis frumos cu dungaţi.

Ziua următoare am dedicat-o în prima ei parte altor activități decât pescuitului, aşa că pe apă am ajuns tot după-amiaza. De această dată vremea ne era total potrivnică. Soarele nu fusese vizibil nici în ziua precedentă, dar măcar vântul fusese absent, astăzi însă dimpotrivă. Se cățărase sus pe stânci şi de acolo sufla din toți bojocii peste întinderea de apă umplând-o de valuri.

Pentru amicii mei care au dat în continuare la feeder nu era o problemă prea mare (am uitat să menținez că reuşiseră în prima zi să scoată la mal mai multe plătici, câteva babuşcuțe şi chiar câțiva ciortănei) aşa că nu aveau motive să renunțe la acel stil de pescuit.

Eu şi „discipolul meu” ardeam de nerăbdare să dăm din nou de bibani. Multă vreme nu i-am găsit. Nu erau, nu se hrăneau…, doar ei ştiau cum şi ce fac.

Dar la un moment dat, de după un colț de stâncă, am auzit binecunoscuta exclamație : „-Fish on!” Aşadar amicul dăduse de el. Şi cum fac de obicei pescarii atunci când prietenii lor prind peşte şi ei nu, în doi timpi şi trei mişcări am „zburat peste stânci” până la el. Şi am tot „fish-on” o vreme împreună. Dacă în prima zi dumnealor, frumoşii măsliniu-verzui-dungați ai adâncurilor, s-au hrănit la o distanță destul de mare de mal, acum se adăpostiseră în acel minigolf mai ferit de vânt la nici zece metri de mal. Spectacol extraordinar, mai ales pentru noi care eram novici în ale pescuitului cu plastice moi, şi a spinning-ului în general.

Acestea sunt momentele care probabil încet, dar sigur, duc la metamorfoza mea din punct de vedere al stilului de pescuit. Ştiucile prinse toamna trecută la oscilante, cele prinse în vara asta la voblere şi rotative, bibanii, clenii şi avații păcăliți cu năluci diverse anul acesta, toți aceşti peşti, la care se adăugă şi aceşti bibani nebuni care realmente se ghiftuiau cu shadurile noaste, mă fac să mă desprind treptat din tiparul meu de pescar de bologneză mai mult decât convins. Gândirea mea liniară, a pescarului care cel puțin crede că are răspuns la marea majoritatea a problemelor care apar în decursul unei partide de pescuit la bolo, începe să fie serios zdruncinată de noile perspective pe care le deschide spinning-ul. Gândirea liniară se transformă treptat într-una verticală, ca un grafic matematic al unei functii, în care „punctele de maxim” sunt reprezentate de orice peşte capturat, de orice nălucă nouă testată cu succes, iar „punctele de minim”, de deziluziile care apar atunci când în urma unei manevre greşite peştele scapă, atunci când nu găseşti năluca potrivită care să-l îndemne pe răpitor la atac, atunci când realizezi că încă şi încă ai foarte multe lucruri de învățat. Bucurii nemăsurate dar şi crâncene frustrări. Aşa aş putea caracteriza în câteva cuvinte experiențele mele de până acum în acest stil de pescuit.

Aşa se întâmplă şi în acea a doua zi de bibănit la Prut. După bucuria celor aproximativ două ore de pescuit intens a urmat frustrarea dispariției totale a atacurilor. Apa devenise pustie din nou. Ce se întâmplase? Nu îmi pot explica. Poate că peştii se retrăseseră mai spre larg, unde noi nu puteam ajunge, poate că nu se mai hrăneau…. M-am gândit că poate s-au ridicat în straturile superioare ale apei aşa că am schimbat năluca cu un vobler, testat cu succes pe Siret. Nimic. L-am schimbat şi pe acesta cu un altul. Tot nimic. Am pus şi mai mari şi mai mici, şi scufundătoare şi de suprafață, şi…. nici nu stiu ce nu i-am pus…, şi rotative…., dar totul în zadar. Vorba aceea : „ Mult zgomot pentru nimic.” Din păcate.

Seara iar se abătuse asupra noastră. Am plecat nu tocmai bucuros. În acea noapte nu am mai visat la fel de frumos.

Ziua a treia, ultima din acel „miniconcediu”, avea să fie şi una cu totul deosebită. Nu doar faptul că la prima oră, când soarele încă se mai plimba pe malul moldovenesc, eram deja acolo, cu lanseta în mână, nu doar faptul că în sfârşit norii plecaseră spre alte lumi şi cerul era senin, nu doar faptul că vântul se cuibărise pe undeva uitând să se mai trezească, ci tot ce a urmat în această ultimă zi a fost frumos.

Chiar de la primul lanseu am avut peşte. Un biban frumos, cu aripile roşii ca cerul răsăritului de soare. Colegul meu m-a imitat imediat. La distanță mare de mal atacau flămânzii. Atacau din nou nebuneşte. Unul după altul. Unul după altul.

Simțirea noastră de pescari era la cote maxime în acele momente. Bucuria care ne invada trupurile şi inimile era nemăsurată. Zbaterile peştilor, arcuirile lansetelor, „cântecul” firelor în momentele de maximă tensionare ne erau extraordinar de dragi.

Ce nu se întâmplase în prima zi, atunci când i-am căutat anume, s-a întâmplat la un moment dat în acea zi, din pură întâmplare (sau poate nu). Un strapazan a pofit la shadul cel mic cu care amăgeam bibanii. Imediat am schimbat cu unul mai mare. Ritmul nu a fost fantastic, dar pe mine, ca şi novice m-a mulțumit nespus. Şi mai măricei şi mai mititei, am reuşit să păcălesc câțiva.

La un moment dat am avut parte de un dril cu totul extraordinar. O namilă de biban atacase plin de zel shadul mare. Frumos şi intens dril. Greu, dar cu final fericit. FISH-ON. După cum tot repeta amicul meu.

Când „suducii” nu au mai atacat am schimbat iar pe biban, şi uite aşa, din una-n alta, am văzut soarele ajuns în vârful cerului. Era ora să mâncăm şi noi ceva.

Mâncam tăcut şi priveam apa. Era atât de cristalină încât îmi aminti de legenda Prutului şi de lacrimile din care se zice că s-ar fi născut acest măreț şi minunat râu. O legendă frumoasă şi veche de când lumea, pe care am auzit-o şi eu povestită de către un alt pescar.

Se zi ce că, în urmă cu foarte mult timp, într-un sătuc de munteni trăia un băiat pe care îl chema Prut. Acesta s-a îndrăgostit de fiica lui muntelui Tsar, pe care o chema Hoverla. Tatăl fetei nu a fost de acord cu dragostea lor şi i-a despărţit iar pe fată a blestemat-o. Fata neputând suferi despărţirea de iubitul său s-a aruncat într-o prăpastie. În locul prăpastiei s-a înălţat un munte măreţ (muntele Hovelra de astăzi). Foarte trist, tânărul Prut s-a urcat pe vârful muntelui cel nou şi a început a plânge. Şi a plâns foarte, foarte mult timp. Lacrimile sale s-au unit şi de atunci, un râu a început să curgă, făcându-și loc printre stânci.

Încremenirea apei mă ispiti să renunț o vreme la spinning şi să revin la prima mea dragoste, aşa că după ce am terminat de mâncat am luat bologneza şi am încercat cu ea. Peştii nu s-au lăsat aşteptați. Babuşcuțe, plăticuțe şi câţiva olbeți mari, cu toții au fost activi. O oră a durat pescuitul cu bolo. Îmi satisfăcusem pofta. A mai urmat o jumătate de oră de bibănit (şalăii dispăruseră) iar apoi placarea acasă. Ultimul peşte a fost din nou un biban măricel, frumos şi foarte nervos.

Seara se lăsa încet peste dealuri, soarele se ascundea grăbit, iar pe marginea drumului pomii plângeau cu lacrimi mari, galben-arămii, după vara cea de mult plecată. Maşina rula repede pe şoseaua pustie iar căldura din ea era binefăcătoare. Eram obosit şi totuşi fericit. Pe nesimţite am adormit. Din nou am visat frumos. Un nou vis cu peşti vărgați.

Fish-on!