Straja

Experienţa este numele pe care-l îl dăm greşelilor noastre – Oscar Wilde

Din marginea satului se auzeau câinii lătrând cu furie creând o hărmălaie de nedescris. Acest lucru mă trezi din somn. Am aprins lanterna şi am privit la ceas. Noaptea încă mai avea multe cuvinte de spus.

Colegii mei dormeau duşi. Pe ei nu-i stingherea lătratul câinilor. Nici nu avea cum, pentru că, pentru dânşii seara trecută se încheiase în cel mai folcloric mod cu putință. În jurul focului mocnit care scotea mai mult fum decât flacără, ei trimiseră în neființă mai multe recipiente cu diverse licori bahice. Apoi le venise chef de cântec, şi cântară, cântece neaoşe româneşti pline de cuvinte înmuiate rău în deochere. Şi apoi jucară, aşa ca … oamenii plini de chef şi voie bună. Jucară care şi cum îl ducea mintea (nu tocmai limpede pe care o poseda în acele momente) şi priceperea. Desigur la realizarea celor mai complicate figuri artistice îi ajuta din plin şi elasticitatea neobişnuită pe care le-o dezvoltase etilicul. (Vorba lui nenea Stratan : „Eu n-am ştiut că dacă eşti bat /Te faci deodată acrobat”). Şi glasurile glăsuiau (armonios în viziunea lor), deslânat (în perceperea mea), şi picioarele dănțuiau iar sticlele se tot goleau. Şi, parafrazându-l în continuare pe nea Pavel, pot să zic că nici eu nu înțelegeam cum de „ încape în capul lor/ atâta vodcă şi lichior”. Dar toate au şi un sfârşit. Unul după altul, cei trei bravi rapsozi (urlători) şi dansatori (țopăitori) căzură la datorie. Căzură care pe unde apucară. Noroc că planul orizontal al pădurii tomnatice era acoperit din belşug de frunze rumen-ruginii, lucru care le-a făcut căderea ceva mai lină. Eu, fiind singurul funcțional la capacitate de sută de procente (sau mă rog, pe undeva pe aici) din cauză că din diverse motive medicale m-am certat cu segnor Bachus, am luat nişte pături cu care mi-am învelit tovarăşii răpuşi, apoi m-am vârât în cort şi am încercat să adorm. Aşa după cum picaseră pe rând, tot pe rând, amicii apărură târâş în cort, pe la o bucată de noapte.

Dormisem deci ce dormisem, dar lătratul câinilor mă trezise. Am simţit nevoia să ies afară, la aer curat. În cort emanațiile etilice ocupau cam tot spațiul disponibil existând riscul de a mă îmbăta şi eu de la miros.

Nu am rezistat totuşi mult afară din cauză că era destul de rece. Toamna trecuse de prima tinerețe iar toată firea era învăluită într-o pâclă deasă şi umedă. Am lăsat  puțin cortul deschis pentru aerisire apoi m-am întors la locul meu şi m-am căznit să readorm.

Probabil am reuşit performanța de a moțăi o vreme destul de bună pentru că atunci când m-am trezit iar, o lumină palidă se strecura anemic prin pânza cortului acoperit cu o folie de nailon pentru a păstra mai bine căldura în el. Câinii nu se mai auzeau, în schimb se făceau acum auzite trâmbițele stridente ale cocoşilor matinali. Din apropiere răzbi zgomot de glasuri. Abia atunci am observat că eram singur în cort. Am ieşit şi eu. Printre nourii denşi de ceață i­-am desluşit pe cei trei amici grupați lângă maşină. Cu o viteză oarecum constantă un recipient circula din mână în mână după ce în prealabil fiecare dintre ei îi acorda câte o mică sau mare sărutare. Oamenii găsiseră (sau poate chiar păstraseră) încă o sticlă plină şi acum se dregeau.

Mă uitam la ei şi mă întrebam destul de nedumerit oare cum vor pescui astăzi? Dacă ieri când fuseseră operaţionali în totalitate nu reuşiseră să prindă nici un peşte, oare azi când limbile de bronz ale clopotelor mahmurelii le vor suna cu regularitate în creier, vor avea mai mult noroc? Vor fi mai plini de inspiraţie? Greu de crezut.

Adevărul este că ziua precedentă fusese una total lipsită de rezultate. Nada nu-şi făcuse deloc efectul, şi nu fusese puţină. Viermi vii, viermi congelaţi, viermi colaţi, diferite kilograme de nade pline de reclamă (care cu alte ocazii chiar dăduseră rezultate), TTX, dipuri, aditivi, etc… toate fuseseră în zadar.

La un moment dat ne-au controlat domnii PF-işti, care şi-au făcut apariţia pe împărăţia apelor cu şalupa din dotare fără a se sinchisi de beţele noastre. Ne-au controlat actele şi ne-au comunicat ironici: „- Degeaba staţi. Aici apele sunt pline de setci. Toţi peştii sunt prinşi de braconieri.” Poate chiar aveau dreptate dar, cu greu am reuşit să mă stăpânesc să nu izbucnesc de indignare. Aveam câteva întrebări pe care le măcinam printre dinţi: „- Dar voi? Voi ce păziţi aici? Pe noi undiţarii? Cu setcarii nu aveţi treabă”?. Dar m-am abţinut. Doream să înnoptăm acolo, pe malul apei, şi nu avea rost să-i enervez şi să ne trezim seara că ne mută la limita cerută de legea strâmbă care guvernează pescuitul pe râul Prut. Nu a fost primul şi cu siguranţă nu va fi nici ultimul incident cu aceşti „grăniceri” de la Prut.

Deoarece ziua de ieri se dovedise una total ratată din punct de vedere al rezultatelor pescuitului la paşnic orele de nesomn şi chibzuială de peste noapte mă îndemnară să schimb stilul. Aveam la mine o lansetă de spinning aşa că am hotărât să-mi încerc norocul cu ea. Am echipat-o cu o mulinetă pe care aveam un monofilament destul de subţire dar rezistent (fir de care eram destul de mulţumit şi care îşi făcuse cu brio datoria cu alte ocazii), mi-am luat geanta în care aveam artificialele şi am plecat în amonte.

„- Hallo!!!…. Domnu’ apă chioară!!!…Când prinzi rechinul să ne anunţi şi pe noi!! …Ha! Ha! Ha!”

Erau ei, ai mei buni prieteni. Nu aveam cum să mă supăr pe dânşii. Am plecat fără să le răspund.

Noaptea mai prezenta secvenţiale urme de existenţă însă pâcla părea fără destrămare. Malul bătrânului şi mult iubitului Prut era greu accesibil. Povârnişuri cumpănite şi zăgazuri greu de trecut mă întâmpinau la tot pasul. Locul unde pescuisem ieri era boierie în comparaţie cu ce găseam aici. Şi totuşi am înaintat. Frunzele ude alunecau sub călcătura pasului, pământul cleios se prindea de talpa bocancilor dar cu toate astea am mers mai departe.

*

Învăluit în pâcla albă a dimineţii dar şi în pâcla albăstrie a fumului de ţigară, silueta bătrânului se distingea vag în depărtare. Stătea nemişcat şi fuma. Privea apa şi asculta natura.

M-am apropiat de el încet. L-am salutat respectuos.

– Bună dimineaţa!

Abia atunci păru a percepe prezenţa mea.

– Bună! răspunse el întorcând capul spre mine. Chiar dacă încă ceaţa sâcâitoare nu se lăsa înduplecată să plece, nu aveai cum să nu remarci ochii de un albastru izbitor ai bătrânului, ochi ce aminteau de cerul senin şi fără pic de nouri al zilelor de vară. Apoi întoarse din nou privirea spre apă.

– Unde te grăbeşti? m-am auzit interogat. Mirat i-am răspuns:

– Nicăieri!

– Vino lângă mine! Stai puţin dacă vrei!

I-am dat ascultare. M-am aşezat lângă el pe cioata mare pe care se odihnea.

Un timp am stat tăcuţi, umăr lângă umăr, apoi el îmi întinse pachetul cu ţigări:

– Ia una!

Din pură politeţe l-am ascultat. Fumasem pe vremea studenţiei dar de atunci doar arareori mai pusesem ţigara în gură. Acum era unul din acele rare momente.

Îşi aprinse şi el una.

– Frumoasă vreme, nu? Vântul nu bate, nu e chiar tare frig…. Bătrânul vorbea rar şi puţin răguşit. Ce-ţi fac tovarăşii? Şi-au revenit?

L-am privit curios.

          – De ce mă întrebaţi de ei?

– I-am auzit aseară….. Oameni de viaţă…Dar mă întreb ce fac azi…. E frumos să te îmbeţi, mai greu e să-ti revii….

– I-aţi auzit?

          – Da. Eu locuiesc chiar în marginea satului. Era imposibil să nu-i aud. Prea cântau cu foc….

– Ce faceţi aici?

          –  Am venit la peşte.  Şi cu o mişcare a capului îmi arătă undiţa ce stătea sprijinită de un stejar ceva mai la vale. Nu o observasem până atunci.

          – Şi de ce nu pescuiţi ?

          – Nu are rost. Nu mişcă. Nu sare. Eu am venit la avat, dar daca nu sare nu are rost să mă omor încercând. Stau aici de ceva vreme, am fumat vreo zece ţigări. Stau şi pândesc apa. Linişte absolută. Ieri i-ai auzit sărind? Fac zgomot mare nu ai cum să nu-i auzi….

          – Nu i-am auzit. Sincer să fiu. Nici nu am fost prea atent, dar cu siguranţă i-aş fi remarcat dacă săreau.

          – Asta e…. S-au mutat de aici, mai sus pe la Crasnaleuca, am auzit că ar sări… Aici au fost mulţi în urmă cu vreo cinci, şase zile… Săreau de te înnebuneau…. Am prins destui atunci… În ultimele zile s-au mai prins dar mai puţini şi mai mici… M-aş duce până acolo, la Crasneleuca, dar n-am maşină iar duminica e greu la ocazie pe aici…

Apoi iar s-a aşternut tăcerea.

Negăsind nici un subiect de discuţie viabil, mi-am amintit de câinii care lătraseră astă-noapte, şi deoarece a spus că locuieşte în marginea satului cu siguranţă ştia despre ce fusese vorba, aşa că l-am chestionat asupra problemei.

          – Ei, mistreţii ne mai dau târcoale din când în când. Câinii îi simt şi-i latră ca nebunii, de parcă lor le-ar păsa…. Dar… eu plec acasă. Mi-e greu să încerc dacă nu-l văd să mişte. Tu încearcă, că şi aşa alta n-ai de făcut!!! Dacă-l vezi undeva că sare măcar de două ori, du-te pe acea zonă! O să prinzi, unul sau doi azi, dar mi-e după cum spuneam mi-e greu să umblu aşa la nimereală. Sunt bătrân. Vremea mea s-a dus. Ţigara tinereţii am fumat-o cu mult timp în urmă. Mai bine merg să mă întâlnesc cu popa, la biserică, că şi aşa de fiecare dată când mă vede mă întreabă cum mă măi simt, că într-o zi m-am enervat şi i-am zis : „- Da ce mă tot întrebi atâta părinte? Ţi – a venit poftă de colivă?”….

          S-a ridicat alene, şi-a luat undiţa şi a plecat. Fără nici un alt cuvânt, fără nici o strângere de mână.

Ciudat bătrân.

*

          Am mai stat o vreme singur pe cioata aceea privind cum pomii strâmbi de pe malul moldovenesc se oglindesc tremurat în apa fără de odihnă a râului. Ceaţa era enervantă. Probabil doar soarele amiezii va reuşi să o gonească de pe acele locuri de care se ataşase peste măsură.

După un timp mi-am făcut curaj şi am început să caut răpitorii.

Am început cu  voblere, apoi am trecut pe oscilante iar în cele din urmă am dat cu rotative. Nimic. Am mers sute bune de metri pe râu în sus, dar fără rezultat.

Nici un atac. Zero. Apa părea moartă. Nici un peşte nu-şi trăda prezenţa prin vreo săritură.

Ajungând într-o zonă mai stâncoasă mi-am amintit că am la mine şi nişte shaduri. Am pus un unul de culoarea frunzelor de toamnă şi am încercat.

Primul shad avea să rămână pentru o vreme mai îndelungată la Prut decât subsemnatul, deoarece cârligul s-a prins în cine ştie ce agăţătură şi nereuşind să-l scot, am fost nevoit să tai firul. Următorul a fost ceva mai norocos. La un moment dat am simţit în fir ceea ce aşteptam de mult. Un atac. Plin de frenezie am înţepat. Ehei… dumnealui peştele era acolo. Se zbătea destul de energic sporind astfel plăcerea drilului. Nu era cine ştie ce peşte, dar fiind primul după atâtea insuccese, mi se părea că la-m prins pe Dumnezeu de un picior.

Un strapazan frumuşel avea să se odihnească în câteva clipe pe stâncile malului.

Probabil shadul se gândise că-şi făcuse pe deplin datoria deoarece nu se mai sinchisi să aducă spre desfătarea celui ce-l tot îmbăia vreun alt peşte la raport. Nici el şi nici tovarăşii săi de trusă pe care i-am tot probat. Poate dânşii nu munceau duminica… Cine ştie?…

Cert este că timpul nu a ţinut cont că este sărbătoare şi a făcut exact ceea ce face în fiecare zi, adică a trecut parcă pe nesimţite. Ceaţa a de venit tot mai subţire, apoi a prins a se destrăma în mici şomoioage alburii care o vreme s-au plimbat fără ţintă pe întinsul lin al apei, apoi s-au ridicat încet şi pe neobservate la cer. Apărut parcă de nicăieri, un soare stingher şi depărtat, de toamnă, zâmbea fără prea multă convingere din înaltul cerului. Cumpăna timpului era oarecum în echilibru dar curând avea să se încline spre apus.

Un fluture invitat la zbor de slaba căldură a amiezii nu reuşi să-şi ducă la bun sfârşit drumul şi căzu sleit pe luciul apei. Prinse a se zbate desenând în juru-i o multitudine de cercuri frumoase. Îl priveam curios. Nici un peşte nu s-a ridicat să-l înhaţe. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat vara, probabil acela avea să fie ultimul zbor al sărmanului fluture cenuşiu. Dar aşa, avu noroc. Până la urmă a ieşit la mal. Şi să mai zici că în viaţă norocul nu este important..!

Deja mă plictisisem de biciuit fără rost apa şi eram cufundat în unele reflecţii filozofice inspirate de şansa de care avusese parte micul fluture când un zgomot mă făcu să tresar. Parca cineva aruncase un bolovan în apă. Sau cel puţin aşa mi s-a părut. Nu departe. La nici zece metri de mine. Nu se linişti bine apa că urmă o nouă bufnitură puternică. Nu arunca nimeni cu nimic în apă. Era domnul Aspius ieşit la vânătoare. „Ehhheiii, deci eşti pe zonă cumetre!!!” mi-am zis atunci şi m-am apropiat tiptil de acel loc. Peştele mai execută vreo două sărituri până să apuc eu a face prima aruncare. Nu sărise deloc două zile şi iată că acum îl apucase nebunia.

Oscilanta lunguiaţă atinse apa la vreo doi metri mai spre larg decât locul unde sărea dumnealui. Nu am lăsat-o să se scufunde decât foarte puţin. Am început să mulinez. Ajunsă în preajma locului vizat năluca şi-a făcut pe deplin datoria pe care o avea de îndeplinit. A reuşit să atragă atenţia răpitorului. Atacul a fost dur şi fulgerător. Drilul la început intens s-a mai calmat apoi. Cu un mal abrupt în spate, fără minciog sau lip-grip la mine, totuşi am reuşit să-l aduc docil până aproape de mal şi să-l culeg cu mâna stângă din marginea apei. Era frumos. Oţel viu în armură măruntă de argint sclipitor. Un peşte deosebit. Un răpitor feroce. Dar nu era vremea contemplărilor ci a faptelor. Ardeam de nerăbdare să mai încerc. După câteva lanseuri în van am avut inspiraţia de moment de a schimba oscilanta. Am scos-a pe cea  subţire şi cu formă de frunză de salcie şi am pus una mai mica, mai strălucitoare şi ceva mai groasă în carne cu care puteam arunca mai departe, deoarece sesizasem unele mişcări de trupe (câteva sărituri) ceva mai în larg, spre malul moldovenesc. Chiar la a doua aruncare a venit şi atacul. Nervos şi rapid. De astă dată drilul a fost mai lung, trebuia să aduc peştele de la distanţă mai mare. M-am chinuit o vreme (o, dar ce chin plăcut) şi până la urmă am reuşit să-l culeg şi pe acesta din marginea apei.

Soarele se lăsase să alunece pe după pomii dinspre apus. Totul era acum numai umbră. Aerul prinse a se răci. Peştii nu mai săreau, nu mai trăgeau. Deja eram iar plictisit şi mulinam mai mult de amorul artei ca să zic aşa, când s-a petrecut atacul. Total pe nepregătite. Oscilanta venea cuminte, înotând la vreo douăzeci de centimetri sub pelicula apei limpezi ca cristalul. Mai câteva ture de mulinetă şi ar fi atins malul, când a apărut dihania. O pată mare şi albă s-a ridicat de sub ape şi corpul masiv al avatului şi-a făcut apariţia. A atacat dinspre dreapta şi a pornit nervos spre stânga. Spatele îi ieşi preţ de câteva clipe din apă. Aici a intervenit lipsa mea de reacţie imediată şi faptul că pe moment m-a­m fâsticit mai mult decât prevede legea. Nici mulineta nu era bine reglată. Până să reuşesc eu să pun lucrurile la punct avatul devenise amintire. Venise ca o fantomă şi plecase ca o fantomă. Cu siguranţă cel mai mare peşte pe care l-am avut vreodată în cârlig, sau mă rog, pe care îl văzusem la mine în cârlig. Nu puteam decât să privesc fără putinţă la firul care de încârceiase de la violenţa şocului până la mulinetă tocmai. Cedase cam la vreo două palme mai sus de agrafă… Nu mi-am revenit repede. Mâinile şi picioarele îmi mai tremurau uşor când am ajuns la ai mei prieteni. Nu mai dorisem să pescuiesc. Acel peşte mare ratat mă demoralizase mai rău decât toată ziua aceea aproape lipsită de rezultate.

Amicii arătau relativ bine. Nu prinseseră nimic, dar nici nu mai serviseră etilic. Sau poate că nu mai aveau. Ba chiar trăseseră şi un pui de somn şi se mai înzdrăveniseră. Le-am povestit şi lor păţania mea. Poate m-au crezut, poate nu… dar aşa este la pescuit, întotdeauna peştele cel mai mare scapă.

Pe drumul de întoarcere, în marginea satului, învăluită în fumul albăstriu de ţigară am desluşit silueta bătrânului cu care mă întâlnisem de dimineaţă, odihnindu-se pe o bancă cioplită din lemn. Stătea singur şi privea spre câmpurile goale ale toamnei, pe care doar oile şi caprele de la stână îşi mai căutau hrana, şi unde câteodată, noaptea, mai veneau mistreţii care lăsau adăpostul sigur al pădurii în speranţa că vor găsi ceva mâncare rămasă pe câmpuri.

Avusese dreptate bătrânul. Când nu sare peştele nu are rost să-l cauţi în zadar. Mai împlinit şi mai odihnit era el acum. Eu… şi obosit şi cu orgoliul de pescar serios zdruncinat… Dar asta face parte din joc.

Şi atunci mi-am amintit de o poveste pe care o citisem în copilărie.

Undeva la o stână de munte un călător întârziat la ceas de noapte prin acele locuri, ceru găzduire. Toată noaptea câinii au lătrat şi s-au zbuciumat dar ciobanii nu s-au agitat în nici un fel ci au dormit liniştiţi. Dimineaţa călătorul înainte de plecare i-a întrebat contrariat:

„- Câinii voştri au lătrat toată noaptea şi voi nu aţi ieşit să vedeţi dacă nu cumva sunt animale sălbatice prin zonă? De ce? Oare nu vă pasă de oile voastre? Poate să vi le rupă ursul sau să vi le fure lupii şi voi dormiţi fără de grijă?”

Ciobanii nu răspunseră dar în schimb o făcu baciul:

„- Câinii care au lătrat astă noapte sunt câini tineri, necopţi la minte, care latră şi la întuneric numai să-şi facă curaj. Noi avem un câine bătrân care stă retras, la marginea stânei. El ştie ce trebuie să facă. El e nădejdea noastră. Noi îi zicem Straja. E un câine înţelept care a văzut multe la viaţa lui. El nu latră decât atunci când trebuie. Nu latră de-aiurea ca aceşti câini tineri şi fără de experienţă. Atunci când latră Straja, atunci e cu adevărat pericol”.

Aşa îmi părea mie în acele momente bătrânul, ca acel câine experimentat de la stână, Straja, care ştia când să facă ceva şi când nu. El nu umbla de-aiurea şi degeaba.

Nici eu până la urmă nu umblasem chiar degeaba. Reuşisem totuşi să amăgesc trei peşti.

Timpul a trecut, amintirile însă au rămas, iar în unele nopţi un peşte mare şi alb apare din neant, atacă din dreapta, violent, chiar la câţiva metri de mal, apoi dispare cu nălucă cu tot. Vine ca o fantomă, şi plecă ca o fantomă. Este el, avatul care mi-a scăpat şi care îmi bântuie şi acum visurile…. Visuri de pescar.