LUMEA DINTRE NUFERI (III) – Mesterul si festerul

„Cântă Delta și îi răspund, pe furiș, strune lungi de tufăriș.”

Citat din piesa de teatru: „Expresul de la ora 19”

***

După ce barca plecă, ducând pe cei trei tovarăşi spre destinaţia prestabilită, meşterul bucătar, Marin, se apucă de curăţat capul şalăului. Cu mare meticulozitate el îndepărtă toate pieliţele, cartilagiile şi bucăţile de carne, făcându-l să fie numai bun pentru fi împăiat. Apoi îl înveli într-un prosop de bucătărie, îl puse într-o sacoşă şi ieşi grăbit pe poarta casei din marginea bahnei, pornind spre cantonul silvic, canton care se afla tocmai în partea cealaltă de sat, chiar în marginea marii păduri de stejari care de acolo străjuia, de secole bune, localitatea aceea dunăreană.

Deoarece venise pe o cărare printre stufuri, pe scurtătură, Marin ajunse fix în spatele „Piedicii”, într-o curte mare în care doi copii se alergau, aruncând cu nisip unul în altul. Ieşit din stufăriş, bucătarul mări pasul şi intră grăbit în cârciumă. Sala era goală, nici un muşteriu nu era înăuntru la acea oră. Nimerise cum mai bine.

– Salve, Marine! îl întâmpină barmanul.

– Bună, nene Maxime!

– Cum e treaba? A început?

– Iap. Dă-mi una mică, şi ţi-oi povesti!

          Marin stătu o vreme în cârciumă sorbind şăgalnic din paharul cu tărie, fumând şi discutând secretos cu barmanul. La plecare zise:

– Rămâne cum am stabilit! Diseară, la bătrân acasă! La ora fixată! Vezi cum faci, să ajungi!

– Stai fără grijă! O să aibă cine să-mi ţină locul, aranjez eu cumva! Vin negreşit!

– Sănătate, dară! mai spuse Marin şi ieşi vioi din încăpere.

          Dacă până să ajungă la cârciumă Şef venise pe acea cărare dosnică, printre stufuri, acum, ieşit în uliţa mare şi lată, el dădu din plin piept cu vântul acela care se zbârcise peste lume, ridicând nisipul şi purtându-l de colo-colo, de parcă ar fi viscolit zăpada. Înainta cu greu, având vântul chiar din faţă, şi trebuind destul de des ca să-şi apere, cu palmele, organele faciale de nisipurile prin aer mişcătoare. Îşi trase pălăria de paie peste ochi, îşi ridică gulerul vindiacului pentru a-şi proteja gâtul şi gura, înaintând anevoie pe uliţa care semăna, în acele momente, cu o mică Sahară bântuită de o furtună de nisip.

Cu greu, şi cu multe opriri şi ocolişuri prin locuri mai ferite, după aproape jumătate de ceas, Marin ajunse în marginea satului. Acolo, pădurea cea mare de stejari stătea ca un zid protector apărând cantonul silvic de nevrozele lui Eol. Aerul era cald, curat şi perfect respirabil. Părea că nimerise într-o altă lume.

          Cantonul stătea ca pitit sub coroana impresionantă a unui stejar secular, încadrat de două anexe gospodăreşti ce semănau a fi două şoproane joase, făcute din lemn. De unul dintre pereţii şopronului din stânga stătea sprijinită o bicicletă străveche iar mai multe vâsle şi ghiondere erau așezate ordonat sub acoperișul celeilalte anexe. Un câine lăţos şi indiferent şedea cu limba scoasă, întins pe pământul din faţa cuştii sale din lemn, părând a comunica, prin intermediul unui lanţ greu, cu o bară din fier aflată în imediata sa apropiere şi care era temeinic înfiptă în pământ, iar un pisoi nebun se juca cu aţele care atârnau din năvoadele întinse pe garduri. Câteva găini se scăldau plictisite în nisipul din fundul curţii şi un pintenat şi ţanţoş cocoş le supraveghea îndeaproape. Mai erau în curte şi patru capre lăţoase, însoţite de un ţap presupus a suferi cu nervii, părând a fi agitat şi foarte uşor irascibil iar, chiar din mijlocul ogrăzii, privea tâmp lumea un măgar plictisit.

          Marin deschise voiniceşte poarta de la curtea aceea mare şi largă, pornind înspre casă. Dar primii paşi făcuţi prin bătătura cantonului silvic aveau să fie şi ultimii în direcţia dorită căci, imediat ce i-a dibuit prezenţa, măgarul a emis un foarte sonor şi prelung „I-haaa!” iar ţapul nevrotic a pornit în viteză, cu capul în pământ, pregătit de atac, asupra intrusului. Între timp, pe spatele ţapului se aburcase dintr-un salt motârlanul acela nebun care acum şedea ţeapăn şi fudul în mijlocul său personal de transport cu patru picioare şi dotat cu lână lungă şi deasă. Ţapul îl abordă pe străin din partea dreaptă, iar din stânga apăru, oţărât şi lătrând cu foc, reprezentantul neamului Canis Familiaris, cel care abandonase indiferenţa, preschimbând-o cu uniforma impecabilă a vajnicului gardian de curţi, bătături şi ogrăzi. Se vede treaba că faza cu lanţul era pusă doar pentru a induce străinii în eroare, cerberul acela beneficiind de libertatea deplină pe care i-o putea permite largul areal împrejmuit cu gard de sârmă. Nici ţanţoşul cocoş nu se lăsă mai prejos şi dori să ia şi el parte la misiunea aceea comună, a personajelor din atlasul zoologic, de apărare a proprietăţii silvicultorului lor stăpân, astfel că, împreună cu asinul, ei placară calea musafirului nepoftit chiar din mijlocul cărării ce ducea dinspre poartă spre casă.

          Marin se oprise dezorientat în loc, iar apoi se dădu precaut, pas cu pas, în spate, până ce se lipi de gard, acolo unde rămase ca înlemnit.

          Imaginea vie născută în curtea cantonului silvic devenise una deosebit de interesantă. Aşadar, în centrul atenţiei îl avem pe nimeni altul decât pe meşterul bucătar Şef, făcând pe mortul viu, în picioare stând şi cu spatele lipit de sârma gardului, mai alb la faţă fiind decât vopseaua ce acoperea stâlpii din ţeavă rotundă de fier ai împrejmuirii, atacat fiind din trei părţi de menajeria băştinaşă a conacului forestier. Astfel, în stânga omului speriat se dădea de ceasul morţii un lătrău dupos ce părea lipsit, în acele momente, de orice urmă de raţiune sau de discernământ, hămăind, urlând şi scheunând în acelaşi timp, scoţând nişte sunete atât de bizare şi de înfiorătoare încât ziceai că sunt izvorâte direct din gâtlejul hadesului, cu ochii roşii de furie şi cu bale lungi curgându-i abundent din botul său păros. În partea din dreapta cetăţeanului înfricoşat, bătând tensionat pământul cu piciorul drept din faţă şi pufnind de indignare, behăind uneori strident şi total dezacordat, ca un ţignal stricat de tren, şi îmbiindu-l pe bietul bucătar cu vârfurile coarnelor sale lungi, răsucite şi extrem de ascuţite, în timp ce-şi scutura îndrăcit marea sa barbă albă de sub botul de un negru mai mult decât diavolesc, îl regăsim pe domnul soţ al nevinovatelor capre domestice ale respectivei bătături, adică pe domnul ţap, ţap de al cărui spate se ataşase, încâlcindu-se prin lâna-i mare şi deasă, zăludul cotârlan mai sus pomenit şi care se apucase a mârâi, a pufni şi a stuchi cu mare şi total neînţeleasă înverşunare înspre violatorul intimităţii şi tihnei rurale care stăpânise, până nu demult, toată curtea feşterească. Chiar în faţa vinovatului de prăpădul creat, cocoşul zburlit executa satanice salturi, scuturând din aripi şi slobozind trâmbiţe de cântări răguşite şi false către cer. Alături de el, părând a fi cel mai calm personaj din peisaj, şedea măgarul, molfăind alene un pai lung şi zbierând total anapoda, din când în când. Toată agitaţia aceea avusese asupra sa un efect neaşteptat. El nu era nici tracasat, nici nervos sau furios, ci doar foarte euforic, şi de aceea îl privea superior pe omul speriat, ştiind clar că acesta nu poate rivaliza cu dânsul în ceea ce priveşte instrumentul responsabil de apariţia urmaşilor pe lume, instrument pe care respectivul frate mai mic al calului îl etala atunci din plin şi în văzul tuturor, fără nici o jenă, fudul peste măsură fiind de marile sale calităţi şi dotări anatomice.

          Părea că în curtea cantonului silvic se turna, în acele momente, un nou episod din „Muzicanţii din Bremen”, atât de sonoră şi de animată era scena respectivă, scenă la care participau, aproape unanim, toate casnicele vietăţi ale pădurarului.

          Acesta, pădurarul, apăru şi el după un timp, venind grăbit de undeva din spatele casei, atras de zarva nemaipomenită care se iscase în ograda cantonului său.

          Fefeul execută rapid şi dibaci un şir de fluierături, răcnete şi pocnituri din biciul scurt pe care îl avea în mâna sa dreaptă şi toată gălăgia aceea zoologică încetă ca prin minune, necuvântătoarele părăsindu-şi liniile de atac şi plecând, cu cozile, şi cu toate celelalte organe din dotare, între picioare, spre alte activităţi mai paşnice, aşa după cum bine le şade unor animale domestice totuşi prin definiţie, ignorându-l absolut de tot pe Şef, de parcă acesta nici nu se mai afla acolo.

– Adună-te încoace, Marine! îi strigă Fefeul bucătarului care privea ca prostit la toate câte se petreceau în bătătură, stând încă pironit în locul unde îl încolţiseră animalele, neavând curaj ca să se mişte cumva de acolo. 

          Cu greu, şi parcă în reluare, Marin parcurse distanţa de la gard şi până la clădirea cantonului silvic, acolo unde îl aştepta, aşezat pe banca din faţa casei, feşterul Fedea.

– Era să o păţeşti, nu?! Cu animalele astea de nădejde ale mele niciodată nu pot să mă calce hoţii.

          Încă palid la faţă, bucătarul reuşi să şoptească:

– Un strop de apă, nene Flaviane, ai?

– Apă? Cum naiba să-ţi dau eu ţie apă, că doar nu-i vrea să te otrăvesc cu mâna mea? Eu am numa’ apă de cazan, din aceia tare, aşa cum ştiu că-ţi place. Stai doar o minută! spuse, plin de amabilitate, pădurarul şi dispăru rapid pe uşă, în casă. Se întoarse aproape imediat, având la purtător o carafă din sticlă, plină ochi cu rachiu, şi două ulcicuţe mici, ca nişte ceşti de cafea.

          După ce îi turnă o căniţă musafirului, căniţă pe care Marin o bău pe nerăsuflate, făcând semn din cap cum că mai voieşte una, gazda se aşeză iar pe laiţă şi aşteptă ca nou venitul să se calmeze. Când văzu că acesta se mai întremează în obraji şi că răsuflă ceva mai liniştit, îl întrebă:

– Da’ ce vânt te aduce la mine, meştere?

– Nu mă aduce nici un vânt, bre nene, bre! Din contră, vântul a vrut să mă oprească ca să viu la matale, că era să nu ajung, aşa o vântoasă suflă pe uliţa mare…

– Ştiu! Mi-am dat seama de asta cu toate că azi nu am fost plecat de acasă şi nici nu a trecut nimeni pe la mine înaintea ta. Ştiu că bate tare vântul, că prea vuieşte pădurea. Dar ce să-i faci dacă nu toţi e pădurari, aşa ca mine? Codrul mă fereşte de vânt, domesticitele acelea mă feresc de hoţi. Natura toată lucrează în favoarea mea. Avantajul meseriei! Dar, tot nu mi-ai zis de ce-ai venit!

– A… da! M-a rugat moş Calistrat. Vrea să ştie dacă ai timp ca să-i împăiezi ceva. De pricepere a zis să nu te întreb, că ştie că ai, numai de timp.

– Al naibii Canistrat ăsta! Cum mă ia el pe mine, aşa prin învăluire… Auzi la dânsul… că ştie el că sunt priceput… Ia… nu zău!? Da de unde ştie el, aşa de bine? Hm! Ia spune-mi tu, Marine, de unde ştie el? se aprinse, dintr-o dată, Fefeul.

          Văzând ce întorsătură iau lucrurile, Marin interveni grăbit:

– Mi-a mai zis să te întreb şi de bani, uitasem!

– De bani zici? Frumos! Adică… ce crede el, că îmi poate cumpăra mie talentul şi priceperea, cumva?

– Na… dacă te simţi jicnit, nea Flaviane, eu oi pleca! Mulţumesc pentru rachiu şi sperietură! Zdravene au fost amândouă, n-am ce zice…!

– Ho, măi! Da’ unde mama lu’ Tanda şi-a lu’ Manda te porneşti? Ce… nu mai are voie omul să zică ce gândeşte, că te şi mânii?

– Păi… mata te-ai supărat, nu eu, mai ales când ţi-am pomenit de bani… îi fi având şi dumneata anumite principii…

– Am, să ştii că am principii, şi ţin mult la ele, dar de data asta, şi numai pentru moş Calistrat, că-i om bătrân şi nu-i tare rău la inimă, o să mi le încalc. Dar numai contracost. Ce ar vrea, dară, să împăieze moşul, canistra cumva?

          Deschizând sacoșa, Marin scoase capul de şalău, care era învelit în prosop, şi îl puse pe laiţă.

          Desfăcând prosopul şi dând ochii cu peste ditamai capul acela de peşte care stătea pe bancă, parcă rânjind înspre dânsul, pădurarul fluieră mirat:

– Aha… Deci ăsta e…!

– Ce să fie, nene?

– Şalăul oprit… dintre aceia prinşi ieri de… neterflocea acela de la oraşe… pe Iedu’.

– Da’, ia stai niţel, de unde ştii matale ce şalăi a prins sau nu, cine a prins, câţi a prins şi unde i-a prins? Că parcă spuneai că nu ai ieşit din casă azi şi că n-a mai fost nimeni pe la dumitale, înaintea mea? Şi nici semnalmente la telefon nu se există pe aicea din cauza codrului.

          Dându-şi seama că era în încurcătură, feşterul duse grăbit ceaşca cu rachiu la gură, încercând astfel a trage de timp pentru a născoci un răspuns. Dar norocul era de partea lui. Atenţi fiind la capul de şalău, cei doi nu văzură că în curte intraseră alţi doi indivizi care se apropiaseră între timp de dânşii. Erau lunganul şi bărbosul care fuseseră seara trecută la cârciumă şi care nu luaseră parte la serbarea organizată în cinstea lui Alexandru.

          Veniseră exact la timp, deoarece pădurarul îi salută pe noii veniţi, nesimţindu-se astfel dator ca să-i mai răspundă lui Marin.

– Salutare, mă fraţilor! Aţi fost, sau de-acum vă duceţi?

– Acum mergem. spuse flegmatic bărbosul.

– Voiam să vorbim oarece, da’… dacă ai monsafiri… om trece pe aici, ca să ne grăim cuvântul, când ne-om întoarce! Sănătate, boierilor! zise lunganul, dând scurt din cap înspre cei doi şi dispărând mai apoi, alături de nelipsitul său tovarăş, pe o cărare în spatele cantonului, înspre pădurea de stejari prin marginea căreia trecea unul dintre numeroasele canale ale deltei.

– Da’… ce-i cu fraţii Capră, nene Flaviane? Ce cată ei prin bătătura lu’ matale? Şi… pe dânşii de ce nu i-a scărmănat animalele astea de pradă şi pază?

– Lucrurile pe care nu le poţi pricepe, lasă-le în grija altora, Marine! Spune-i moşului că îi fac hatârul şi că nu-l costă nimic treaba asta, dar în schimb, pentru că îmi încalc principiile, îmi datorează două sute de lei. O sută acuma, o sută la sfârşit. E bine aşa?

– Bine o fi! Iaca suta! Când o să fie gata?

– Atunci când o fi! Nu ştiu! Poate o săptămână, poate două, poate nouă…! Depinde de vânt, de ploaie, de umezeală, şi de alte multele. Dar, ţinând cont de faptul că mie nu-mi place să-mi ţin principiile şi încălcate şi neplătite, cred că exact peste o săptămână va fi terminat. La fix orele patru ale după amiezii şi fix peste o săptămână, să vină moşul la cherhanaua părăsită după dânsul, că acolo îl pun la uscat, că-s vânturile bune. Aste vorbe să-i zici moşului! Bun cuvântul?

– Bun, nene, bun!

– Aha, şi dacă tot dacă ne-am înţeles, acu’ poţi să te cam extragi de pe meleagurile aiestea, Marine, că mai am nişte trebşoare de făcut şi io, nu am toată ziua la dispoziţia lu’ tălică! Hai, sănătate şi „arivederciu!”, cum zice neamţu’.

          Brusc, feşterul se întoarse cu spatele la meşterul bucătar şi dispăru, călare pe bicicleta lui cea veche, pe aceeaşi cărare pe care o apucaseră şi fraţii Capră, lăsându-l singur singurel pe Marin printre toate jivinele acelea îngrozitoare.

 De ce se schimbase aşa dintr-o dată oare, Fefeul? Din gazda amabilă, serviabilă, pusă pe glume şi foarte binevoitoare, el devenise brusc extrem de rece şi dornic parcă de a fi lăsat în pace. Oare să fi fost din cauza fraţilor aceia doi? Dacă da, atunci ce secrete şi mistere îl legau pe omul pădurilor de haimanalele acelea? Şi de ce nu i-au atacat pe aceia jivinele? Îi cunoşteau aşa de bine încât să îi considere de-ai casei? Erau prea multe întrebări fără răspuns. O adevărată enigmă, enigmă ce trebuia numaidecât rezolvată.

          Cu mult grijă, atent la tot ce mişca prin bătătură şi păşind încet, cu mare fereală, ca un soldat ce calcă pe un câmp minat, Marin reuşi să străbată până la urmă curtea cantonului silvic, printre toate animalele acelea nevricoase, dar care totuşi îl lăsară, indiferente parcă, să treacă, şi odată ieşit cu bine pe poartă se grăbi a o închide cât mai repede în urma sa, pornind înspre sat, părăsind totodată şi adăpostul acela de vânt.  

          Ieşit la câmp deschis, Şef constată cu satisfacţie că furia din aer se domolise binişor şi că vremea devenise chiar plăcută.

Trecând pe lângă postul de poliţie, bucătarul mai observă un lucru care îi dădu de gândit. El zărise în faţa postului, sprijinită de perete, vechea bicicletă a pădurarului. Ce căuta acesta acolo? Era un alt mister. O altă enigmă care se impunea musai a fi elucidată.                                                                                                                

          Ajunse destul de repede la casa lui Moş Calistrat şi se apucă grăbit a prepara cina. În seara aceea aveau să fie multe guri de hrănit aşa că puse la bătaie toate bucăţile care mai rămăseseră din şalăul acela uriaş prins de Alexandru.

Tocmai terminase de făcut mâncarea atunci când auzi glasul răguşit al bătrânului Danilovici cântând:

„…Se apropie Ziua Cea Mare

Ziua cea dogoritoare…”

Răsuflă uşurat, terminase deci treaba la timp, exact când tovarășii săi se întorceau acasă, flămânzi şi obosiţi, după umblătura lor peste ape.