PĂSTRĂVUL RUSESC

„Amintirea: coajă aromată a celor mai banale întâmplări.“

Vasile Ghica

Pentru cei dintre dumneavoastră care nu știați, a existat cândva și această specie de pești, specie denumită, așa după cum ne informează titlul prezentei foarte scurte povestiri, păstrăvul rusesc.

Sincer să fiu…, nu zic acum că ea, specia respectivă, a existat efectiv și prin ape, dar în concepțiile unor cetățeni, mai mult sau mai puțin tangențiali cu pescuitul, aceasta a existat cu siguranță. Garantat sută la sută, așa după cum se numește, parcă, și o emisiune de la televizor.

Atunci când s-au petrecut evenimentele, pot spune că eram aproape un prunc, raportându-mă la etatea mea actuală, dar în acele vremuri eram, sau cel puțin așa mă consideram eu a fi, un mare pescar. De…, așa e când ești crud, ți se pare că tu știi totul, ochii deschizându-ți-se abia după ce te mai lungești măcar câta-câta, apropiindu-te mai tare cu capul de soare, și astfel ți se mai coace puțin mintea pe care o ai ori pe care mimezi că ai avea-o. Apropo de asta, să știți că eu mă pricep foarte bine să joc Mimă.

Cu toate că ploi multe au curs și troiene întregi de omăt s-au tot topit de-a lungul vremii, de atunci și până acum, ele nu mi-au spălat din minte acea seară de pe prund.

Trecuserăm apa, eu și tata, undind la o margine de șuvoi care curgea chiar sub lunca ce mărginea satul.

În spatele nostru se lăfăiau în lumina soarelui aflat în declin pietrele multe și mari ale prundului, iar în fața noastră, dincolo de firul apei, se ridica abrupt, semeț și verde, malul Sucevei.

Pescuiam cu râme de pământ pe care le procuram de sub brazdele rămase hai-hui pe goliciunea plajei de piatră după trecerea puhoaielor crâncene din zilele trecute.

La un moment dat, lanseta cea verde din fibră de sticlă a tatei a prins a tresări năucă sub violența trăsăturii.

Tata s-a încordat imediat și a înțepat, lanseta s-a încordat și ea, peștele așijderea, și a început lupta. Mulineta scrâșnea amarnic, iar firul tăia tot mai ascuțit înserarea.

După o vreme de dril destul de intens și interesant, pe mal zăbovea un pește pe care eu nu l-am recunoscut. Nici tata.

Nu era un pește neapărat mare, dar se luptase cu adevărat fantastic.

În acele vremuri, pescuitul nu se juca după reguli moderne, gen catch and release, ca acum, ci, ținând cont și de densitatea extraordinară de pești de atunci, pescarii luau acasă cam tot ceea ce prindeau, fără a avea vreo părere de rău sau vreo mustrare de conștiință ceva, deoarece chiar era de unde și chiar era pentru toți, și pentru oameni, dar și pentru viețuitoarele sălbatice, fie ele păsări sau animale, așa că am pus și noi peștele respectiv în juvelnic.

Seara, tata a luat necunoscutul cu solzi într-o pungă și a plecat la bufetul satului, sperând că poate cineva de acolo va ști de care specie era el aparținător. „- Ba da, și ca să beau un rachiu merg, nu zic că nu, dar, în primul rând, vreau să lămuresc chestiunea cu peștele.“; i-a răspuns el mamei atunci când aceasta a început să-i pună unele întrebări ceva mai amănunțite legate de intențiile sale, mai mult sau mai puțin declarate, vis-a-vis de vizita la bufet.

Eu am fost atras mereu de natură și pasionat de lumea sălbatică a sălbăticiunilor, ca să fac și un nevinovat joc de cuvinte, așa că aveam încă de pe atunci un atlas zoologic color în bibliotecă, pe lângă multe alte cărți, reviste, almanahuri și broșuri de profil.

Probabil că în acea seară disputa verbală privind originile necunoscute ale acelui pește a fost una de lungă durată, căci tata a venit acasă la o oră destul de târzie și, deoarece eu încă nu dormeam, cu ochii sticlind, de emoție cred, mi-a transmis: „- E un păstrăv rusesc. Mi-a zis mie nea Ilie Moraruʼ. A venit de la ruși, adus de puhoaiele de săptămâna trecută.“

Dar eu deja știam adevărul. I l-am spus și lui a doua zi dimineață, atunci când avea iar privirea lui cea obișnuită și caldă, arătându-i poza din atlas: Perca fluviatilis. Bibanul, adică.

Nu, păstrăv! Nu, pagadi!