LA ȘTIUCĂ… ÎN SERBIA

Se apropia sfârșitul verii și tot mai des aminteam de expediția de pescuit la știucă de anul trecut de la Jezero Joca, Serbia și ne gândeam când să demarăm în expediția de anul acesta. Hotarâm să plecăm în primele zile ale lunii septembrie și reușim să ne strângem 4 prieteni, Marcel, Doru, Csabi si  Ciprian (subsemnatul), exact câți încăpem într-o mașina și numa’ bine pentru a ne impărți în 2 bărci.

Hotărâm să ne împărțim în bărci astfel încat să fie în fiecare câte un pescar care a vizitat deja locația și unul care merge pentru prima data acolo. Cei 420 de km i-am parcurs repede cu povești și istorioare de anul trecut. Gazda ne întâmpină cu porțile deschise și masa întinsă.

A doua zi de dimineață ne așteptă o ploaie mocănescă, dar nu ne speriem, pornim către balta. Mai avem de parcurs vreo 6 km de macadam, dar după nici 500 m abandonez la insistențele prietenilor : „Măi, esti nebun? Nu ai nici o șansă să intri!” și ulterior s-a dovedit un mare adevăr. Ne întoarcem la gazda noastră și îl rugăm să ne ducă cu tractorul, ne urcăm în remorcă și după un drum de-un ceas, în care ne simtim efectiv ca într-o mașină de spalat haine , ora 10 ne găsește pe apă. Eu fac echipă cu Csabi, iar Doru cu Marcel. Facem cunoștintă cu primele știuci, dar nu ne bucurăm prea repede că se pornește o ploaie care ne determina să ieșim, după ce în barcă apa ajunse aproape la glezna. Pe la ora 16.00 ploaia se oprește. Scoatem apa din bărci și intrăm din nou pe lac. Decidem să periem ștepi din imediata apropiere, fără să intrăm în inima lacului pentru ca să nu mai pierdem timp. Lacul are o suprafață de peste 500 ha și este ințesat de canale și japse printre care liniștit te poți pierde. Facem un pescuit de comando, adică, ne apropiem și periem agățaturile metru cu metru. În astfel de locuri nu au avut șanse decât nălucile cu sistem de anti-agățare și,  chiar și așa, faceau față cu greu. Urmează o serie de atacuri la vedere, urmăriri cu valu-n cap… spectacol, ce mai!. Csabi al meu era într-un extaz total, nu mai avuse parte de o asemenea partida cu atacuri la vedere.

Un început bun…

Se întunecă repede și trebuie să ieșim de pe lac. Ne așteaptă „mașina de spălat” să ne ducă la culcare. După ce mâncăm și mai povestim cum s-au succedat atacurile cu știucile din stuf amestecat cu cocioc și crengi, adormim ca împușcați.

A doua zi intrăm pe lac cu mari speranțe, mai ales că proprietarul ne promisese că ne dă un motor pe benzina. Îcercăm să pornim, dar motorul nu se turează, așa că eu și cu Csabi rămânem pe mal, iar Doru cu Marcel continuă drumul cu electricul.  Reparația motorului durează mai bine de-o oră și într-un târziu reușim să pornim. Întâmplarea asta m-a enervat la culme, pentru că pierdusem rasaritul, care, după părerea mea, este cel mai bun moment al zilei. Nu facem mare scofală în prima parte a zilei, în afara faptului că mă transform în ghid turistic pentru partenerul meu Csabi, profitând mai ales de faptul că aveam la dispozitie un motor termic, și astfel vizităm aproape tot lacul.

Mai după masă continuăm pescuitul în incinta mare Prelivacka, dar nu se întamplă foarte multe decât spre înserat, când spectacolul se repetă ca în ziua precedentă, loc similar ca structură, cocioc și stuf rar, presărat cu crengi, știuci frumoase până în 80 de cm, dar nu capitale.

Mă bucuram de fericirea lui Csabi și de energia debordantă pe care o emana, exaltarea lui de după fiecare atac, dar în sine eram dezamăgit un pic pentru ca eu venisem să prind un record; dacă nu aici atunci unde?

Csabi si energia debordanta pe care o emana…….

Se încheie și ziua  a doua, ne urcăm în remorca tractorului alias „mașina de spălat”, ne zdruncină o ora, iar dupa ce ajungem la gazdă, mâncăm și adormim cât ai zice “pește”.

În ziua a 3-a nu știam că ni se pregătea ceva. Prind o știuca frumoasă din primele lanseuri pe incinta mare Prelivacka și speranțele cresc, dar, de fapt, rămânem cu atât până pe la ora 11, când ne adăpostim de ploaie și vânt în gura unui canal, lipiți de stuful înalt , cu vântul din spate. Era o apă limpede și neagră, în care Csabi prinde 3 bucați din 3 lanseuri, credem că am dat de ele și reușesc să prind și eu una, dar atât.

Una mica pe canal…

Mai zăbovim o jumătate de oră pe canal și vin cu o propunere la care Csabi zice: „Cum vrei tu, eu nu cunosc lacul. ” Demarăm să traversăm incinta pe valuri, poaie și vânt, comunicăm cu ceilalți baieti – Doru și Marcel – prin stație ca sa aflăm ei unde s-au ascuns de vremea rea. Erau chiar în locația în care vroiam să mergem și noi, iar în difuzor s-a auzit:  „Haideti aici, am dat de ele, stiucile binențeles!”.

Zona arată ca un canal lat de 70-80 m și lung cam de 1,5 km, care în capătul dinspre noi era cu apa limpede, nu prea adâncă, cca. 80 cm, presărat pe alocuri cu cocioc submers, mărginit de stuf rar.

Băieții ”munceau” de zor pe partea stângă a incintei, așa că noi luăm partea dreaptă la periat, ne postăm la 15 m de stuful rar și pieptănăm metru cu metru. Intrăm în stuf și dăm și acolo, era stilul preferat pentru că atacurile erau la vedere, știuca trebuia efectiv extrasă, dar cu asta nu aveam o problema pentru că era cu ce, echipament heavy calibrat la fix. Așa am tinut-o până spre seară, cu capturi după capturi, atacuri și urmăriri de ți se oprea inima în loc, numai că nu a vrut nici una să depășească 80 cm, pe când în barca vecină se luase a doua bucată de peste 95 cm, “Bravo Marcel!”.

Aproape 80 cm…

Deja ne dureau antebrațele, nălucile erau praf, ca și noi de altfel, pentru că nu am lansat decât din picioare, totul era ud în barca , spatele ne omora, dar adrenalina facea ca toate astea sa fie uitate, era momentul nostru și nu voiam să ne dăm jos de pe val.

Nu mai avem mult de periat, câțiva zeci de metri și se canalul se închide, devenind tot mai îngust și mai bine definit. Lansam aproape paralel cu Csabi. La un moment dat se aude exclamția lui:  “Ahhh…. s-a dus!” . Avuse un atac ratat la aproximativ 10 m de barcă. De data aceasta, lansez lung printre tulpinile de  stuf și urma ca naluca să treacă aproximativ pe lângă acea zonă în care Csabi avuse atacul ratat. Era porțiunea cu apa adâncă a canalului , recuperez liniștit și am atac. Nu știu dacă era aceeași știucă, dar o aveam în fir. Începe drilul direct pe frână, o întorc,  iar cand ajunge la suprafața o zărim. Exclamația făcută de Csabi la vederea știucii nu o pot reproduce, dar concluzia era una certă …”era mare”. Tâșnește de câteva ori pe sub barcă, se răsucește ca un crocodil, scutură greoi din capul imens, dar sfârșește cu gripul pus pe falcă. Prietenii se apropie pentru a vedea și omologa captura, întrucât aveau un metru la ei. Concluzia …… 105 cm  de știuca.

“WAW!”, nu mai văzusem așa ceva de aproape. Tremuram, mă bâlbâiam, poze, explicații, cum a dat, cum am înțepat, cum că s-ar putea să fie aceeași care a dat în Csabi mai înainte. Eram extrem de fericit, trecusem bariera de 100 cm și pentru mine era ceva absolut fabulos.    Aveam 105 cm de știucă în fața unui aparat foto iar mintea mea încă era inundată de emoție, satisfacție și bucurie…

Știuczilla

Ziua avea să se încheie perfect, cu toate că, am continuat să prindem mai departe câteva bucați în uralele prietenilor de parcă erau o galerie de fotbal. “Mergeti, mai, acasă, că voi prea vă bateți joc de pești”, strigă Doru zâmbind. Iar Marcel adaugă: “Măi, tu ăla cu fața aia de parcă acuma ai făcut sex pentru prima dată, pleacă acasă!”. Da, Csabi era extrem de  fericit, se putea citi clar pe fața lui acest lucru, avusesem cea mai frumoasa partidă de știucă din viața mea, unde mai pui că amândoi ne doborâsem recordurile personale…

Vă doresc tuturor să aveți parte de o partidă… măcar ca a noastră!

Fir Intins!

Autor: Ciprian Savu