LACRIMI DE RĂȘINĂ

Pentru Alin! In memoriam!

COȘMARUL

Atins fiind în suflet de dorul unei lecturi ceva mai serioase despre frumosul naturii, m-am apucat zilele trecute să recitesc „Pe drumuri de munte‟, această minunată și odihnitoare inimii, pentru aceia dintre oamenii care mai au așa ceva, căci mulți și-au pierdut-o pe drumul banilor și al chiverniselii, dar și fascinantă pentru minte – asta, mintea adică, poate însă lipsi în unele cazuri încă din născare – creație literară a lui Calistrat Hogaș, cel căruia i s-a spus atât de frumos, fiind numit pe bună dreptate: Scriitorul „singurătății munților‟ . 

Și sorbind eu din ochi minunatele slovele acelea, și bucurându-mă în toată ființa mea de frumosul care scobora dintr-însele, cuprins fiind de tot felul de fiori de emoții și de intense trăiri și stări sufletești, mi-am readus aminte dintr-o dată de munții cei vechi din viața mea, fiind năpădit de o ploaie caldă și nostalgică de amintiri. De amintiri vechi, trecute deodată cu mine prin ani, amintiri încă din timpul începuturilor mele lumești, din anii uceniciei mele prin viață și pescuit. Iar apoi m-au asaltat și niște aleanuri cumplite, arzătoare ca para de foc, pricinuite de durerile pe care le lasă în urma lui cea rece șarpele lunecos al timpului, cel care doar se duce, coborând întruna, necontenit și neobosit, dinspre geneză și taman până în clipa cea  de pe urmă a lumii, și a dorinței deșarte de a fi iarăși copilul cel care am fost eu cândva, în vremea aceea pe când codrul, muntele, cetina, brusturii și păstrăvii, pe când cinteza, bureții, ferigile, fragii și înspumările cascadelor mi-erau tovarăși dragi și de nădejde, încă de dimineața devreme și până la scăpătatul soarelui dincolo de steiuri de cremene ori vârfuri de brazi, din acele zile care au fost aievea cândva, dar care au rămas și acuma vii în aducerea mea aminte.

Atunci, copleșit de atâtea și atâtea puternice sentimente și amintiri, am lăsat cartea din mână și am închis pentru o vreme ochii.

Cum am putut să greșesc și să cred că toate-s trecute, când iată c-aievea din nou e totul acum? Oi fi avut eu vreun coșmar, cum c-am crescut….? Probabil să fie așa.

VISUL

Cantonul silvic e vechi, dar e falnic. Stă-n pinten de deal cocoțat, având deoparte a lui prăvăliș bun pentru sanie iarna, iar în partea cealaltă pădure bogată ce suie la început pe lângă un colnic, iar apoi se pierde abrupt, drept în sus, către țancuri și cer.

          Prin draperiile grele, care astupă geamurile cele înalte ale cantonului, începe să se simtă zbaterea zilei de vară care se zămislește, încetul cu încetul, din noapte.

          Chiar dacă sunt un copil, m-am deșteptat din somn de ceva vreme, dar stau liniștit pe pat și aștept. Aștept să se facă ziua cu totul, aștept să pornesc iar pe cărări.

          Timid, încep a privi către mine, cu ochii lor morți și sticloși, mai întâi uliul cel cu aripile desfăcute ce-și duce mai departe zborurile lui închipuite agățat de peretele de lângă pat, apoi și ulieșul cel cu aripile strânse, de pe peretele mai depărtat, iar în cele din urmă și buhele celea două care străjuiesc, mereu tăcute, lângă ferești.

          De lângă celălalt pat din odaie se distinge tot mai bine suriul pieii de lup ce-i așternută acolo. În împletitura aceea confuză de noapte și zi care domnește încă din plin prin încăpere, pare că lupul nu-i mort și că doarme. De multe ori l-am visat eu pe lup că era viu cu adevărat și tot de multe ori din cauza lui în somn am țipat. Dar asta se întâmplă doar noaptea. Ziua nu-i merge dumnealui să se pună cu mine deoarece, câteodată, mă urc călare pe el și-l trag de urechi și de coadă. – Na, lupane, mai mârâi tu la mine acuma? Iar lupanul meu tace mâlc, nu-mi răspunde, că-i prea speriat ca s-o facă, și-n acele momente zâmbesc triumfal. Ce puternic sunt eu atuncea când e ziua afară…! Nu-i așa? Ai grijă, lupane!

          Cu mare mândrie în glas am început apoi să-l strig pe Alin, vărul meu, nepotul pădurarului de acolo, de la canton, atunci când, după ce am mâncat amândoi în fugă micul dejun, cu bețele de alun în mâini ne-am prezentat în grabă pe malul gârlei și am început a undi, iar eu am simțit deodată cum aspru se zbate o pistruiată năhoadă la capăt de fir:

• Aline! Aline, am prins unul mare!

Sau atunci când, toamna fiind, ne pierdeam amândoi urma în codru, după bureți, și nimeream în fața mea cioate îmbrăcate de sus până jos de popinci, ori rotocoale jilave de râșcovi roșcați, de pe lângă tineret de brădișuri.

• Aline! Am găsit bureții, Aline!

Ori atunci când aflam câte o poiană înțesată de fragi, ori dam peste rugii doldora cu mure coaptă și dulce, mure care ne păta, cu mult gust aș zice, haine și mâini deopotrivă, sau atunci când dibuiam unele sălbatice și mult prea aromate zmeurișuri.

• Aline! Aline, vino aici!

De câte ori, umăr lângă umăr, n-am împietrit amândoi pe cărări, atunci când auzeam pufnire de cerb și, fiind pe jumătate speriați și pe jumătate fascinați, priveam către craiul acela al muntelui cum trece și se duce în lumile lui, atent cătând însă cu ochii la noi.

Iarna, o luam în sus pe șuvoaiele ațipite de geruri, cățărându-ne cât puteam noi pe ele mai mult. Apoi zburam cu săniile prin văioage, ori ne dădeam pe gheața pârâului mare, lunecând și râzând, zburdând parcă pe deasupra păstrăvilor aflați dedesubt.

REALITATEA

          Aceia toți au fost niște ani mândri, ani în care chiar am simțit că trăiesc cu adevărat.

          Minune era și în viața mea deoarece, treptat-treptat, atunci abia o descopeream, dar și în natura toată de acolo, din munți, și nu numai.

          Oamenii din vremea aceea nu începuseră încă să o civilizeze, așa ca acuma. Atunci lumea încă o respecta pe EA, pe NATURĂ.

          Îmi mai vine și acum uneori să-l strig pe Alin:

• Aline, Aline…!

Însă, vorba cântecului aceluia vechi, acum Alin „…nu m-aude / Nici pământul nu-mi răspunde…‟ Nu mă aude pentru că după ce și-a pus pe umeri bocceluța cu cei treizeci și ceva de ani pe care a reușit el să-i adune pe pământul acesta trist, dezamăgit de sluțenia lumii de-acum, Alin a pornit pe cărările codrului cel frumos de odinioară, uitând a se mai întoarce vreodată acasă, rătăcind și astăzi pe acele coclauri de basm pe unde am hoinărit amândoi împreună cândva, în vremea cea veche, de când eram noi copii.

Un timp am stat apoi și-am plâns în suflet după toate acelea, după ani și prieten, după natură și păstrăvi, după toată magia din amintiri, iar codrii cei uitați de brad au pornit și ei a plânge atuncea prin mine, cu lacrimile lor grele de rășini parfumate divin.

După care am luat iar cartea lui Hogaș în mână și în ea am citit:

„…Pierdut câteodată în larga și neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios și mistic, în care adierile călătoare ale dimineții își destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în fața unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă și scânteietoare, fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori?… ‟

Chiar…, cine? Oare al cui suflet?

Mai avem noi, așadar, nevoie de toată realitatea aceasta murdară, slută și crudă a lumii de azi? De realitatea aceasta care doar lacrimi răstoarnă atunci când ucide frumosul și dărâmă un rai?

Dar de data asta vă las pe voi să răspundeți, căci pentru mine răspunsul e clar!

„Timpul petrecut în natură ne conduce spre noi înșine.‟  – Shikoba