O viata de pescar

Pescarul traieste cate zile i-a dat Dumnezeu si in plus zilele in care a fost la pescuit.

O mana de viermi, o “beldie” din trestie de zahar, o galetusa, putin malai furat de la a batrana din casa, un colt de paine si o sticla de apa. Asa pot descrie copilaria mea intr-un minim de cuvinte, care sa concentreze esenta multor ani petrecuti pe maulul apei. Nu putine au fost diminetile in care imparteam acel colt de paine cu ratele deranjate de prezenta mea in stufuri, cand aburii se ridicau din apa incet, in vremea lor, nestingheriti, aducand mireasma de stuf imbracat in roua limpede. Ce daca obletii sunt mai mici decat carasii sau rosioarele nervoase care plecau de cele mai multe ori cu montura? Nu a contat o secunda marimea. Din contra, am gandit ca e mult mai dificil sa pescuiesti la suprafata si intre ape decat pe fund, asteptand…

Orice vacanta, era un prilej de sarbatoare. Visam aburii iesind din apa si simteam mirosul inconfundabil al stufului inainte sa aud clopotelul care ne lasa vara liberi. O dimineata de iulie, pe lacul Straulesti, cu multi ani in urma (sa tot fie 20), m-a scos din minti, cand, in stuful meu am gasit la 4 dimineata o silueta care trebaluia de zor si “deranja” linistea unei dimineti ce avea sa se anunte mirifica. Ratele, pe care cu o zi inainte le hranisem, nu mai erau acolo… Totul era contrar celor afirmate mai sus. Am acceptat cu greu regula baltii (primul venit, primul servit). Aveam sa gasesc peste 2 ceasuri o fata carunta, cu par grizonat, mult fum de tigara si o tuse taioasa care facea pana si obletii sa tresara cand se auzea. Rosioarele sareau, amestecate cu obleti, iar pe locul meu vedeam o pluta de cocean ancorata in cumpana, asteptand carasi. Nervii au adus si rezultatele, lasandu-ma fara carlige.

Asa l-am cunoscut pe nea’ Costica, localnic, pescar batran si plin de ani… M-a urmarit vreme de o saptamana, a vazut ca nadeam zilnic si constant, asa ca s-a decis sa vada daca la malaiul meu amestecat cu paine nu cumva au venit si carasii. A creionat un zambet in coltul gurii cand mi-a oferit 3 carlige de obleti si o foita de plumb. Ca sa puna paie pe foc, mai ca m-a luat la ture ca am ajuns tarziu, altfel nu s-ar fi bagat acolo. Pe la 7, primul caras si-a facut aparitia, urmat de altul si altii….. Obletii mei erau mai mici si mai rari, rosioarele cand si cand mai loveau, dar pe locul meu era agitatie de carasi nervosi, care balaceau apa la mal in drum spre juvelnic. Pe atunci carasii aveau undeva in jur de 400-600 gr bucata. Dimineata urmatoare, am plecat hotarat mai devreme si nu mica mi-a fost mirarea sa il gasesc pe nea’ Costica acolo. Iar! Ce noapte era afara, dar mai negru am vazut in fata ochilor. L-am gasit taind la stuf de zor si bombanind.

Mi-am luat inima in dinti si l-am rugat sa se opreasca de dragul ratelor care aveau cuibul acolo. Pe intuneric nu vedeam ce taie, dar mi-a zis sa-mi tin gura si sa ma duc sa il ajut. Nu prea am inteles, dar m-am conformat. A venit cu o secure si a marit locul de pescuit sa intram amandoi. Cand m-am apropiat am vazut ca nu se atinsese de cuibul de rate.

“- Gata ! Multumit?”
“- Multumit bre…”
“- Atunci pune mana si desfa undita ca acu’ se lumineaza !”

Acelasi fum de tigara si aceeasi tuse mi-au tinut companie toata vara. Zi dupa zi, ne gaseam acolo, fiecare cu pestii lui, cu ratele langa noi. Timpul avea alta notiune. M-a invatat sa caut rosioarele aprige intre ape, sa tin cont de vant pentru a gasi bancul de pesti. Intre ape se formeaza curenti din cauza vantului, iar bancul de pesti se lasa purtat cand acesta se inteteste. Asa am invatat sa nadesc progresiv pana spre fundul apei pentru a-i face sa coboare acolo unde acesti curenti aproape ca dispar. Am prins gustul rosioarelor bataioase, greu de tinut in loc. Obletii raman pe norul de nada indiferent de vant sau curenti. In schimb rosioarele dispar, purtate de val, se ascund sub lintita si acolo raman daca nu sunt deranjate.

A venit a doua vara, si gandul imi pleca mai mult la nea’ Costica de data asta. La 10 ani, la 4 dimineta plecam singur spre balta (bunicii locuiau in zona), dar altul era sentimentul sa stii ca mai e cineva cu tine. Revederea a fost pe masura. Aceeasi fata arsa de soare cum o stiam, parul grizonat, fumul de tigara, dar o tuse mult mai avansata ce dadea semne de boala… Privirea lui era usor pierduta de data asta, dar zambetul acelasi, undeva in coltul gurii. Zilele treceau repede, iar rosioarele erau parca din ce in ce mai mari. Stiam sa le aduc, sa le tin in loc si sa le pescuiesc. Am inceput in acea vara sa pescuiesc in zona fundului apei, unde am gasit rosioare de 300 gr si cateodata un caras atras de buchetul de viermi. Linia era de 0.12 nu de 0.10, acul era de 14 nu de 16, iar viermii pe carlig in numar de 3, nu unul. Galetusa era plina la pranz, nu seara ca de obicei. Pestele era mai mare de data asta. Malaiul avea si biscuiti macinati, un pumn de pesmet, si tarata de grau. Asa s-a facut ca la sfarsit de vara, in ultima zi de vacanta, sa imi iau ramas bun de la nea’ Costica.

Dupa o vara de pescuit asteptam iar sa ma intorc desi abia plecam. La plecare, imi spune:
“Sa tii minte de la mine :
– Pescarul traieste cate zile i-a dat Dumnezeu si in plus zilele in care a fost la pescuit, Raducule….”

Mi-a strans mana si m-a privit lung. Nu am inteles prea bine, dar am ajuns acasa si am notat aceasta fraza intr-un carnetel. Iarna a trecut repede, primavara si-a intrat in drepturi, iar clopotelul a sunat de zor. Imi ardeau calcaiele sa ajung la bunici, sa imi fac undita, si sa plec la pescuit. Mai mult imi ardeau calcaiele sa ajung si sa dau ochii cu nea’ Costica.

Vreme de 4 zile am ajuns acolo si nu a venit deloc. Am crezut ca e prins cu treaba. In fiecare zi am gandit “lasa ca vine maine…” De dragul revederii, banii pentru cateva plute si carlige primiti de la bunici i-am dat pe un pachet de „Carpati” pe care am vrut sa il fac cadou lui nea’ Costica. De unul singur nu te poti bucura de captura, nu ai cu cine sa schimbi o vorba, chiar daca pestii erau mari, ii vedeam doar eu. Nu mai auzeam “iar m-ai intrecut !”, sau “ `tu-i ceapa ma-sii, a scapat!“.
In dimineata urmatoare, in jur de ora 10, a venit la mine o batranica cu o basma neagra si cu o traista. M-a intrebat daca eu sunt Raducu…. Avea lacrimi in ochi. Nu intelegeam. A scos o farfurie din sacosa, in care era putina coliva, o gogoasa si o napolitana. Avea si o sticla de suc.
“- Uite, pentru Costica al meu !” Afara nu mai era soare, desi stralucea. Era frig, desi mureai de cald. Primul instinct a fost sa ma uit in dreapta, unde pescuia, langa mine si eu langa el. Pachetul de Carpati era pe galetusa si il astepta… Batrana s-a pierdut pe carare iute. Eu am ramas fara cuvinte, singur, cu pomana in mana. Asa am ramas 10 minute nestiind ce sa fac. Am ars pachetul de tigari, am privit lung prin fum si in cap imi rasunau vorbele lui de vara trecuta:

“ Pescarul traieste cate zile i-a lasat Dumnezeu si in plus zilele in care a fost la pescuit! “
Acum, dupa 20 de ani, il aud ca atunci. Acum incep sa inteleg aceste vorbe. Fiecare din noi vom ajunge “nea’ Costica” si va veni intr-o buna zi un ”Raducu”, langa fiecare dintre noi…