Omu’, locu’ si norocu’ !

Un prieten apropiat de-al meu si coleg de pescuit obisnuieste sa spuna: “Omu’, locu’ si norocu’!”…si daca vreti sa stiti “omu’” are  mare dreptate, iara daca nu ma credeti opriti-va doua minute din legatul carligelor si cititi cele ce urmeaza.

Cam asa incepe aceasta aventura, al carei coprotagonist ma aflu, o aventura de altfel destul de comuna in inceputurile ei: febra pregatirilor cu cateva zile inainte, gandurile care il macina pe oricare pescar obisnuit (oare am destule carlige, am facut destule monturi, am destula nada, oare o sa-mi iasa mamaliga , etc.) si intr-un final incarcarea bagajelor, a colegului de breasla si demararea in tromba spre destinatie cu o nerabdare care ar fi depasit limitele de viteza premise (daca nu as fi fost incarcat pana la refuz cu toate cele necesare unei expeditii de 3 zile ).

Destinatia despre care vorbeam mai inainte si spre care am plecat in acea dimineata de sfarsit de mai a anului 2009 este Dunarea,  fata de care am norocul sa ma aflu la o distanta de aproximativ 100 de kilometri. Am plecat hotarati sa ajungem, sa cucerim si sa ne intoarcem odihniti, relaxati si gata pentru o noua saptamana de munca.

Am ajuns la locul faptei, un loc unde am mai mers de cateva ori cu rezultate bunicele, am instalat tabara, cortul, am strans lemne de foc, am inceput sa pregatim galetile de nada (porumb, spartura, seminte), am montat betele si…am inceput cu o baie…erau aproximativ 30 de grade afara.

Pana spre seara nu s-a intamplat nimic, dar odata cu venirea noptii au aparut si primii carasi mari si grasi de Dunare. Spre dimineata, trasaturile s-au rarit si m-am hotarat sa ma bag in cort la culcare, de garda ramanand prietenul meu. Dimineata a venit cu o surpriza pentru mine: la una din lansete a tras ceva mare, reusind sa-mi rupa montura. “Nu e nimic” am gandit eu inciudat, “oare cine m-a pus sa ma culc?!” deh..asta e, am facut alta montura si am relansat.

Pe la ora 10 dimineata, un pocnet sec in lanseta ma anunta ca bambina s-a miscat, ma reped la lanseta, contrez, intep si…stupoare: pestele imi fuge cu fir cu tot si ma lasa cu buza umflata…iar eu in gandul meu ”x$%#*x@&*(#&6 – ti-au trebuit fire de 0,25 pe Dunare”…in fine asta e…pana la urma imi trece si refac din nou montura .

Intre timp a venit pranzul, cu o ciorba delicioasa de fasole cu afumatura, cateva bai si din nou odihna pentru ca lansetele parca au intepenit. In jurul orei 19 intru in cort sa-mi pregatesc echipamentul pentru seara (contra tantarilor) cand o bufnitura puternica ma arunca afara din cort pe jumatate imbracat…colegul meu era in apa pana la brau reusind cu greu sa mai prinda batul care sarise de pe suport si se indrepta spre larg tras de un Moby Dick danubian…ce a urmat e lesne de inteles…am strans repede toate betele de pe mal si ne rugam si eu si colegul sa nu ne rupa si de data aceasta….mai pe scurt drilul a durat aproximativ 20 de minute, la finalul caruia subsemnatul reusind sa-i indes pe cap crapului minciogul meu cu o deschidere de 40 de cm, asta fiind suficient ca prietenul meu sa lase batul din mana si sa se imbratiseze calduros cu crapul de 13,5 kg… Curiosii au umplut malul, multi dintre ei fiind si colegi de serviciu cu noi astfel ca am o sumedenie de martori cand spun ca… crapul avea in coltul gurii forfacul meu rupt dimineata!! Nu va mai spun si cu ce a fost prins…si totusi…carlig numarul 10 cu 3-4 viermi insirati pe el!!

Cuvintele sunt de prisos acum, insa chiar daca nu am fost eu cel care l-am prins, am fost si sunt nespus de bucuros ca am putut avea parte de o asemenea partida de pescuit, partida care sper ca se va repeta vreodata, caci nu stie … “Omu’, locu’ si norocu’!”

Va doresc tuturor fire zbuciumate si numai +10 in carlig!

 PS. Colegul meu, cel care a avut placerea intalnirii cu crapul este cel cu mustata in fotografii si se numeste Alexe Doru