DE PRIN DELTĂ ADUNATE – GURĂ CASCĂ

„Aici în Deltă, unde e liniștea și pacea.‟

Replică din filmului Operațiunea Monstrul (1976)

După cum am tot recunoscut de-a lungul timpului, ieșirile mele la pescuit în Delta Dunării nu sunt multe, dar totuși, în ultimul timp, an de an, ele încep să se adune.

Chiar dacă mulți din cei care merg cu regularitate în deltă nu văd nimic ieșit din comun la partidele de pescuit pe care le fac ei acolo, pentru mine însă ele reprezintă puncte de reper aparte și amintiri de neuitat, așa că, având bineînțeles și acordul dumneavoastră, o să vă povestesc în câteva rânduri experiențele mele recente, chiar din toamna acestui an, din acest univers pescăresc aparte și mirific care este inegalabila Deltă a Dunării noastre străvechi, experiențe pe care le-am trăit alături de doi foarte buni tovarăși pescari: M.M. și G.P.

***

GURĂ CASCĂ

Noaptea era încă stăpâna de necontestat a lumii la acele ceasuri, dar urletele șacalilor mă treziseră din somn.

Stăteam pe pat și le ascultam văicărelile coborâte parcă din Hades, chinuindu-mă să adorm din nou, dar se părea că somnul din mine plecase de tot, pierzându-și urma peste ape și stufuri.

          Și uite așa, încetul cu încetul, timpul a trecut, șacalii și-au încheiat și ei în cele din urmă lugubrele lor concertele, dar nu fără o sumedenie de bisuri care de care mai dezacordate, cocoșii s-au apucat meticuloși a-și trâmbița zorii, iar eu nu am mai reușit să adorm nici măcar o secundă.

Urma o lungă zi de pescuit, după cum tot lungă avea să fie și călătoria noastră cu barca spre lacul pe care-l vizam.

Nici nu a apucat bine dumnealui Soarele să-și ridice musteața din spuma umedului deltei că noi deja goneam, la bordul ambarcațiunii noastre, către locul mult visat, loc al cărui nume ni-l șoptiseră plini de amabilitate unii cunoscuți de-ai noștri, cunoscuți care ne asiguraseră totodată că zona respectivă era doldora de știuci flămânde și de bibani mai mult decât babani.

Și iată că atunci când printre vârfurile încă verzi ale stufurilor începea a se iți boțul portocaliu al astrului zilei, noi ne aflam deja la destinația aleasă.

          În general, atunci când primești un pont despre un loc anume, mai ales în Delta Dunării, mergi plin de încredere acolo, cu visarea și cu speranța la cote maxime, hotărât a face prăpăd printre prădătorii locului acela. Numai că, odată ajuns pe balta respectivă, cam stai și te uiți nedumerit tot roată, la cât de mare e locul, și te întrebi de unde ar fi cel mai nimerit să începi pentru a avea noroc cât mai repede, fără a bate prea mult apa în gol cu lanseta. Așa și noi. Am oprit barca și am pornit a privi în stânga și în dreapta, înainte și înapoi, abia reușind a vedea depărtatele margini ale lacului. Numai că noi nu ne uitam roată pentru a ne alege un loc din care să începem, ci căutam exact locul de unde trebuia să pornim pescuitul, mai exact căutam acele indicii concrete pe care ni le transmiseseră amicii noștri atunci când ne-au descris locația cea mai bună pentru undit din întreaga acea baltă.

          Și așa cum se întâmplă de multe ori atunci când informațiile sunt transmise prin telefon, nu am găsit reperele pe care le căutam și deoarece dorința de a pescui era net superioară răbdării de a căuta mai departe, am ancorat barca și ne-am dedat desfătărilor halieutice. Desfătări, vorba vine, căci apa era de-o nuanță care amintea cu mare ardoare de celebrul nămol de la Techirghiol și care numai la pescuit nu te îmbia, chiar și nălucilor fiindu-le probabil frică să nu se rătăcească prin tulbureala aceia.

          Și totuși…, și totuși iată că la un moment dat, cam după vreo cincisprezece – douăzeci de minute de pescuit în van, am simțit în lansetă un zvâcnet. Doar atât, un zvâcnet. Dar a fost suficient pentru a-mi face inima să galopeze nebună și în mine speranța să renască subit. După vreo alte trei, patru lanseuri a venit și primul pește. Un biban foarte voinic, dar care prezenta o culoare ternă, ștearsă, cenușie, urâtă chiar, împrumutată probabil de la culoarea apei de acolo.

L-au urmat apoi și alți frați de-ai săi, unii mai mici, alții la fel de mari ca și el, dar nici urmă de știuci, iar cum amicii mei nu reușiseră să dea nici măcar de bibani, am ales a ne muta locul mult mai spre sud față de unde eram atunci.

Și uite așa, navigând încet în direcția aleasă, după un cot mare de stuf am deslușit în cele din urmă și semnele pe care le căutaserăm zadarnic dimineață.

Eram deci pe zona cea bună. Și apa în acea parte a bălții avea o cu totul altă culoare, bătând bine acum înspre turcoaz.

„Printre taliane! sunase îndemnul primit de la amicii noștri și, ca atare, printre taliane am început a pescui.

Pot să zic că bibanii de acolo parcă doar asta așteptaseră, nălucile mele, căci imediat au început a face mare harțag între dânșii, care din ei să le apuce cel mai repede și mai hotărât.

Era mult prea frumos atunci totul pentru a întrerupe distracția cu bibanii, chiar dacă amicii mei începuseră a găbui oarece știuci. Numai că, așa cum este de cele mai multe ori și în viață, ceea ce-i frumos nu ține mult, iar bibanii mei au început a fi din ce în ce mai trândavi, oprindu-și în cele din urmă de tot activitatea de hrănire. Or fi trecut probabil la siestă, ori cine știe la ce altceva anume.

Forțat de împrejurări, am început și eu a da după colțate, reușind a amăgi vreo câteva, dar numai din cele imberbe. Nici cele ale colegilor mei din barcă nu excelau ca mărime. Ne-am tot plimbat noi, pescuind în zig-zag printre multele taliane de acolo, dar știucile cele calificate cu adevărat în etapa superioară a vieții față de cea de mârliță nu am găsit.

Spre amiază am tras barca la umbră, sub niște sălcii din gura unui canal, și am prânzit și noi creștinește, înfruptându-ne cu multă poftă din sendvișurile pregătite de acasă. Apoi am trecut la cafele, țigări și la schimburi de impresii. Unde să mergem, unde să mai dăm, că parcă ne cam plictisiserăm toți de știuculițele acelea mai mult decât feciorelnice.

Unul dintre amici, M.M., s-a dovedit a fi cel mai practic dintre noi, căci a pus mâna pe lansetă și a spus: „- Hai să începem chiar de aici!”

După vreo trei ceasuri tot acolo eram. Nimeriserăm se pare pe un cuib nesecat de bibani mai mult decât nervoși, așa că nu ne-am îndurat a-l părăsi prea devreme.

Totuși, atunci când am început a simți că umbrele prind a se lungi tot mai tare, am plecat la gura unui alt canal pe care îl zăriserăm încă de dimineață.

Acolo am aflat alt zaiafet bibănesc. Mai târziu ne-am dus puțin și în celălalt capăt al acelui foarte scurt canal. Pesemne că acolo se ținea vreun congres ceva al bibanilor, căci erau toți numai din cei cu greutate. După care am probat și o margine de stuf, puțin după buza canalului. Altă strânsură de răpitori vărgați.

Vă întrebați probabil de ne-am tot mutat, ici și colo, dacă bibanii și-au căscat gura mare în fața noastră cu regularitate. Vă spun eu de ce, căci nu este niciun secret. Am făcut asta deoarece ne aflam abia în prima zi a excursiei noastre în Delta Dunării din anul acesta și am vrut să verificăm cât mai multe locuri pentru a ne putea face niște planuri cât mai exacte pentru zilele viitoare.

Nu i-am numărat pe bibanii care m-au vizitat în ziua aceea în barcă, dar cred că numărul lor a depășit bine o sută cincizeci de bucăți, dintre care minim o sută au fost din cei ce mi-au îndoit cu mare barbarie lanseta.

Dacă știucile au fost doar mici atunci, bibanii însă au fost cu adevărat grozavi, și astfel de pescuieli nu se uită ușor.

 

VA URMA

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *