NISTE RATATI – 2

„Subînțelesul era clar pentru cei cărora le povestea Năiță aventurile sale, unii zâmbeau, alții se cam puneau pe gânduri…”

(Citat din opera: „Nişte ţărani”, autor Dinu Săraru)

Măria Sa  (A river runs through it)

    Rândurile care urmează nu vor povesti despre vreun peşte deosebit de mare, de lung sau de greu, ci despre un peşte de o absolută talie normală dar aparţinând unei specii cu totul admirabile, peşte cu care din păcate nu m-am mai întâlnit decât sporadic în ultima vreme (până anul trecut). Vor povesti (ele, rândurile care urmează) aşadar despre nimeni altcineva decât despre Măria Sa Păstrăvul.

    Să ne amintim că primăvara anului 2019, a fost una destul de ploioasă determinând unele revărsări importante ale puhoaielor montane Suceavene asupra zonelor de deal şi câmpie, revărsări care au pus gând rău heleşteielor unei păstrăvării inundându-le şi rupându-le în totalitate, transferând astfel materialul biologic al acestora (adică păstrăvii cei pistruiaţi) în apele frumoase (cândva) ale râului, râu aflat în mare agonie „balastierească” în vremurile prezente.

    Eram, aşa după cum am eu obiceiul uneori, de foarte, foarte multe ori, cu lanseta mea cea mai mult decât uşoară, cea aproape firavă chiar, cea cu care caut eu spre amăgire şi spre satisfacere sufletească pescărească cleanul cel viclean, aflat însă şi acesta pe cale de dispariţie acum din cauza balastierelor amintite anterior de pe ale noastre prunduri, la ceas de dimineaţă aproape ofilită pe malul unei bulboane care din păcate în prezent nu mai există, căzând şi ea pradă excavărilor de neoprit.

    Era la o dată a vremii din calendar nu cu mult după deschiderea oficială a sezonului de pescuit pe apele publice iar undele râului prindeau a reveni la un colorit aproape natural după ce fuseseră negre şi tumultoase destul de multă vreme.

    Cred că eram la a treia ieşire pe prund de după prohibiţie, prund situat, trebuie să subliniez, la o distanţă de câteva minute de mers pe jos de al meu domiciliu strămoşesc.

    Mă întâlnisem deci în noul sezon cu oarece clenuţi (nu cleni) dar eram destul de mulţumit deoarece se dovedea încă o dată faptul că după trecerea unui potop de ape peştii revin la sentimente mai bune faţă de pescarii exasperaţi care tot caută a-i undi, hrănindu-se activ, atacând momelile oferite de către aceşti cu destul de mare frenezie.

    Aşadar revenind la ziua respectivă şi la peştele acela pot spune că tot cu vreo câţiva clenişori socializasem pe viu (vii întorcându-se şi ei în apa de născare şi de vieţuire după ce ne salutaserăm cu mare cordialitate în timpul drilurilor la care participaserăm împreună) la începutul partidei aceleia, eu unul fiind mai mult decât încântat de vizitele primite din partea acestora (asta ţinând cont de condiţiile pe care mai poate sărmanul prund Sucevean a le oferi în vremurile acestea de restrişte pescarilor) atunci când brusc, brutal, neaşteptat, total ieşit din tiparele anterioare, a apărut lovitura, zdruncinarea, şocul pe care le-am resimţit pe toate împletindu-se crunt în al meu fir.

Prinsesem în urmă cu vreo doi ani o cumătră ştiucă urcată inexplicabil, dar tot în urma unor puhoaie, atât de sus pe apele râului şi mă gândeam că probabil tot cu aşa ceva aveam de-a face şi atunci.

Dar nu. Prea vioaie părea a fi făptura aceea ce-mi purta năluca, firul şi sufletul printre undele mai mult decât repezi ale ştibloancei pentru a îmi permite a o asemui măcar cu vreo venetică Esox, nu că acestea nu ar fi foarte aprige la mânie, dar era ceva aparte, total diferit, în drilul acela, ceva ce nu ţinea de standardele cunoscute în care acţionează acest neam de răpitori iluştri.

După destul de multe evadări, reveniri, schimbări bruşte de direcţie, cotiri şi rotiri neaşteptate, toate efectuate într-o extraordinar de mare viteză, viteză cu care nu eram obişnuit din partea peştilor din zonă, iată că la un moment dat, exact în locul în care soarele cel roşiatic săruta undele zbuciumatului râu, un alt zbucium se produse, dar de această dată venit dinspre interiorul acestuia înspre lumea de deasupra sa. Pelicula se sparse iar o săgeată mlădie de oţel punctat apăru vibrând măreţ, împroşcând în juru-i firea cu miriade de stropi arămii. Era El. Era Măria Sa Păstrăvul, peşte ce dominase pe vremuri apele râului prin acele locuri, tovarăşul meu din copilărie, adolescenţă şi din primii ani ai maturităţii, peştele pe care nu îl mai văzusem de peste cincisprezece – douăzeci de ani pe aicea. Uimit fiind nu am mai fost capabil a mă concentra la dril. Nu îmi venea să cred ceea ce vedeam. Iată aşadar că apele Sucevei încă mai pot susţine cu destul de mult succes şi în deplină siguranţă a sănătăţii aceşti minunaţi peşti. Probabil că dacă ar fi lăsat în pace râul ar putea redeveni ceea ce a fost el cândva, îşi poate recupera gloria sa de mult apusă a păstrăvilor şi a peştilor mari.

Acea primă săritură a păstrăvului avea să fie şi cea din urmă a acestuia din acel dril deoarece între unde el s-a întors de unul singur, năluca picând în apă separat. Cuplul perfect format din peşte şi nălucă se destrămase. Dorise probabil doar ca să mi se arătate maiestuos, fermecător, impresionat, aşa după cum bine îi şade a fi unui nobil al apelor, unui peşte care ar trebui să fie mereu situat pe prima poziţie a lanţului trofic în apele râului Suceava în zona montană şi pre-montană a sa, bucurându-mi ochii, sufletul, simţirea.

Din păcate, după cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, atunci când scriu despre pescuielile făcute pe râul Suceava în proximitatea localităţii mele de baştină şi de vieţuire: Gălăneşti, nu pot deveni absolut deloc idilic în descrierea naturii riverane deoarece aceasta nu mai există fiind înlocuită doar de gropi, movili de balast, cratere abjecte, excavatoare, miros de motorină şi urlet de motoare. Peniţa nu doreşte a face nici cel mai mic „giumbuşluc slovic”, sufletul refuză a se mai amuza iar inspiraţia îmi permite doar a descrie în cel mai dureros mod cu putinţă inimii mele dar şi în mod aproape şcolăresc tristele amintiri ale şi mai tristelor pescuieli pe care le fac în vremurile de acum pe aici, la câţiva paşi de casa mea, singurele clipe senine legate de prundul meu drag fiind din păcate adânc îngropate în vechi aduceri aminte de trecerea cea implacabilă a timpului şi a timpurilor. Acum pot spune că prundul nostru pare şi el aidoma unuia dintre acei peşti rataţi din undiţele pescarilor devenind ceva ce doar a fost, ceva ce este îndoielnic că va mai fi vreodată.

Mica publicitate (Das Boot)

La mica publicitate se dau tot felul de anunţuri care de care mai interesante şi din cele mai variate domenii cu putinţă.

Ascultaţi dragii mei (adică citiţi) vă rog câteva dintre acestea şi daţi-vă şi dumneavoastră cu părerea despre ce minunăţii sunt în stare a debita minţile semenilor noştri bipezi, minunăţii care apar la loc de cinste în paginile gazetelor, periodicelor, sau ale ziarelor de tot felul:

• „Angajăm paznic cimitir. Asigurăm cazare la locul de muncă”.
• „Vindem buchete de mireasă. Clientelor fidele le facem reducere.”
• Matrimoniale :„Caut o fată sinceră, inteligentă, atrăgătoare, pentru o relaţie serioasă, în fiecare miercuri seară.”; „Bărbat, nu fumez, nu beau, nu mănânc, nu respir, de fapt sunt mort. Am nevoie de cineva care să mă îngroape”.
• „Vând haină din piele de damă. Confecţionez pantofi cu talpa clientului.”
• Într-o croitorie de damă: „Fustele se ridică zilnic între orele 10.00 şi 14.00.”
• „Vând feliator multifuncţional. Relaţii suplimentare la dl. dr. Ciomu.”

    Deci nu cred că ar fi pe deplin ciudat dacă am vedea în ziare şi anunţuri pentru noi pescarii. Ceva de genul: „Vând momeală vie moartă după peşti.” sau „Vând mulinetă defectă dar în foarte bună stare sufletească.” ori poate „Vând peşte viu congelat.” sau: „Pescar râmă groasă, caut lipitori” ori chiar: „Pescar înrăit pierdut calitatea de om. O declar nulă.” sau cine ştie ce alte astfel de anunţuri tematice.

    Nu am scris până acum nici un anunţ de acest gen dar reflectând la cât timp am pierdut pe malul apei la pescuit fiind, la câţi peşti am pierdut în dril sau câtor năluci le-am jelit dispariţia cred că aş fi putut umple pagini întregi de ziar dacă aş fi ţinut neapărat ca să le fac acestea toate cunoscute publicului prin intermediul micii publicităţi. Şi asta doar la rubrica: „Pierderi”.

    Iar dacă tot vorbim despre ratări şi pierderi implicite şi ca să nu mă îndepărtez prea mult de subiectul central al acestei discuţii chipurile literare o să vă povestesc despre cel mai mare avat al meu. În fapt al meu a fost atât cât a dorit el să fie eu unul neavând nici o putere de convingere sau de constrângere asupra sa.

    Eram pe mal unui Prut mai mult decât tomnatic şi friguros, aproape decembrist, plin de ceţuri trândave, supunându-mi la groaznice chinuri năluca prin scufundări repetate ale acesteia în apele reci ale râului ce pretindea mereu că ar curge la vale (aşa susţinea dânsul, dar în fapt el mai mult dormita pe sine pe acele meleaguri brumate, aproape îngheţate) dorind cu ardoare a prinde ceva. Am şi prins. Mai întâi am prins creanga unui tufiş riveran aflat ceva mai la vale de mine, creangă căreia pesemne îi căzuse râul cu tronc căci prea mult spre el se aplecase dorind mereu a-l pupa, apoi am prins şi un frumos exemplar de „Cioata Submersa” care nu a dorit a face pace cu mine decât după multe tratative şi negocieri dintre cele mai dure, permiţându-mi a pescui în continuare abia după ce am consimţit a-i face cadou năluca aceea, iar mai apoi am prins, pot să zic de fapt că m-am prins pe mine însumi cu ghearele cele multe (unele chiar bine ascuţite) ale triplelor de la o altă metalică amăgitoare de peşti răpitori (cel puţin aşa scria în descrierea sa din magazin: „Lingură oscilantă recomandată pentru pescuitul ştiucii, şalăului şi al somnului”), încât cu chiu cu vai şi doar cu ajutorul foarfecei, cea care, văzând cât de mult mă chinui, a hotărât într-un târziu să intre şi ea în joc găurind mâneca hainei într-un mod total inspirat, mod care a permis nălucii mele să redevină o persoană liberă, statut la care ţinea atât de mult se pare încât probabil că în loc să atragă peştii spre dânsa, ea anume cred că îi gonea.

    Acestea fiind aşadar zise şi mâneca de la geaca mea fiind aşadar găurită am mai lansat o dată, plin de nerv, căutând pe cât posibil a mă încălzi puţin măcar prin mişcările pe care le executam dacă altceva mai concret (să prind peşte) nu mă pricepeam a face.

    Lingura a zburat ea cât a zburat dar până la urmă probabil aripile i-au îngheţat (exact opusul a ceea ce se zice că ar fi păţit prea-nefericitul dar totodată mult prea-curajosul Icar) şi a căzut între undele semi-glaciale ale apei, nu în apropiere de insula Icaria aidoma personajului mitologic mai sus amintit, ci în apropierea malului moldovenesc, mal înspre care sesizasem totuşi unele manifestări ale vieţii acvatice în apele toamnei care aproape că îşi dădea duhul, în agonie fiind şi manifestând din plin simptome grave şi concrete de „iarnită timpurie acută”, prezentate publicului larg prin unele „palituri” (mal moldovenesc, grai moldovenesc) ale peliculei bănuite a fi fost executate de oarece ihtiozauri probabil, deoarece despre existenţa peştilor îmi pierdusem orice nădejde de speranţă.

    Mi-am aruncat rapid ochii (având totuşi foarte mare grijă a-mi ţine fruntea pe loc şi apoi a-i recupera, ochii din dotare, în cel mai scurt timp cu putinţă neputând orb a pescui, ci doar în orb, aşa după cum o şi făcusem până atunci) spre locul de impact al grenadei mele cu liniile inamice pentru a vedea dacă nimerisem ţinta, iar apoi mulţumit de mine şi sigur de măiestria mea (mai sigur de ea fiind decât probabil este un contor de siguranţele sale) am prins a mulina când mai încet, când mai rapid, a mă opri, apoi iar a porni, a zvâcni din braţ şi lansetă iar mai apoi din nou a trage liniar (a nu se înţelege cumva, vă rog eu frumos, cum că trăgeam prin apă vreun liniar din acelea cu care îşi liniază cu mare conştiinciozitate şcolarii caietele de teme, dar aşa se numeşte o manevră pescărească foarte dificilă şi periculoasă totodată, manevră pe care sunt capabili a o executa în mod corect doar cei mai experimentaţi şi mai dibaci undiţari). Aşadar un fel de „variaţiuni pe o lingură dată” (în apă), să zicem.

    E molatic de tot Prutul prin acele locuri şi nici măcar nu e cine ştie ce lat căci nu de prea mult timp a avut nevoie oscilanta mea spre a apărea (scăpată ca prin minune din partea aceea a umedului în care mişunau ihtiozaurii), venind tremurând (de frică şi frig) pe sub cristalul peliculei aproape de malul cel sută la sută (nu „sutî di proşenti”) românesc. Deloc molatică însă a fost fantasma (himera) aceea ce brusc dinspre afund a răsărit parcă anume dorind a-mi face din aripioare salut în timp ce cu ochii căta spre nălucă. Furie albă de solzi argintaţi, cruntă de tot lovitură, lansetă nebună-n curbare, năprasnică inimă în pieptu-mi bătând, stridentă plesnire de fir, zănatică în neant evadare. Nălucă zăludă fugind cu tot cu nălucă.

    Acela a fost aşadar avatul cel mare (cu înclinaţii serioase chiar spre „foarte” mare) pe care, după cum am mai spus, l-am avut, dar asupra căruia nu am avut nici o putere de convingere, de constrângere sau de vreun alt fel.

    Abandonez pescuitul, deschid nonşalant ziarul şi mă apuc să citesc:

„Avat octogenar găsit oscilantă recomandată pentru ştiucă, şalău şi somn. Pierzătorului să-i fie de bine, nu de mine!”. Consternat citesc mai departe. Găsesc imediat un alt anunţ care-mi stârneşte interesul:

„Condeier lansetizat ofer amintiri pescăreşti în mod gratuit tuturor doritorilor. Cei interesaţi sunt rugaţi a consulta rubrica „Poveştile apelor” de pe site-ul „The F&H Channel! Mulţumesc!”

    M-am mai liniştit. Cu asta sunt şi eu total de-acord (chiar dacă amintirile nu sunt întotdeauna doar dintre cele mai vesele)!