NIŞTE RATAŢI – 3

„Subînțelesul era clar pentru cei cărora le povestea Năiță aventurile sale, unii zâmbeau, alții se cam puneau pe gânduri…”

(Citat din opera: „Nişte ţărani”, autor Dinu Săraru)

Acele vorbe (Silence)

    Ei na! Şi ce dacă e toamnă afară? Atât timp cât soarele, vântul şi ploile ne îngăduie, nu trebuie să ratăm orele pe care le putem petrece pe vreun mal de apă sau într-o mai mică sau mai mare barcă încercând a face ceea ce nouă ne place cel mai mult, încercând a ne regăsi pe noi înşine, cu calmul, răbdarea şi liniştea din sufletele noastre pentru a putea mai apoi a ne întâlni şi cu prietenii noştri cei acvatici, cu prietenii noştri cei solzoşi, cu cei la care visăm mereu şi mereu, cu peştii.

Iar dacă se întâmplă şi ca să muscărească cleanul (în totală neconcordanţă poate cu data din calendar) atunci oare mai poate exista şi cel mai mic semn de întrebare asupra minunăţiei pescuitului? Cu siguranţă nu! Tenacitatea, frenezia, măiestria şi patima pescarului prind a se împleti toate în ceva unic, ceva miraculos, în ceva ce se numeşte atât de simplu: FERICIRE.

Fericit eram aşadar în ziua aceea de toamnă blândă în care mă jucam atât de minunat cu domnişorii cleni care atacau ca magnetizaţi, plini de frenezie, micile mele voblere de suprafaţă. Cădea voblerul, sălta puţin peste unde sub acţiunea impusă şi indusă de către lansetă, valul frumos apărea în apropierea sa, iar mai apoi, şi mai frumos, cleanul sărea în atac, aruncând evantaie de stropi sclipitori în lumea din jur. Nu drilurile sunt minunate la acest pescuit, deşi fără acestea nu am putea fi pe deplin împliniţi niciodată, ci atacurile în sine ale peştilor. Este nemaipomenit să vezi cleanul venind, apropiindu-se de nălucă, să-l vezi cum pregăteşte lovitura, făcându-te să-i anticipezi atacul, ţinându-ţi atenţia şi concentrarea mereu treze. Cine nu a încercat acest stil de pescuit probabil că nu poate înţelege ce vreau eu a zice, iar celor care cunosc cum stă treaba nu are rost a le mai povesti deoarece aceste lucruri doar se trăiesc, fiind imposibil aproape de a putea fi cu exactitate descrise.

Dar totul are un început şi un sfârşit, nimic nu este etern, iar acest trist adevăr este se pare adresat în primul rând lucrurilor frumoase, lucrurilor minunate, lucrurilor plăcute, iar mai apoi abia el abătându-se şi asupra celorlalte realităţi ale lumii.

Aşadar, după un episod mistic aproape de pescuit clean în pelicula apei, a trebuit a încerca să dau de domnii peşti cei sperioşi schimbând tactica şi implicit nălucile deoarece aceştia au încetat a mai participa în vreun fel la jocul propus de mine. Am schimbat totodată şi locul.

Undeam aşadar spre apa adâncă din faţa mea având în spate malul înalt, mal învelit în pădurea străveche de foioase şi care se oglindea cu toate culorile măiestru meşteşugite de către doamna Toamnă în undele limpezi ale râului cel veşnic mişcător, cel veşnic călător, cel veşnic fără de hodină.

Eram împreună cu amicul Marcel, amic devenit parte integrantă a marii majorităţi a pescuielilor mele în ultima vreme. Tot împreună fuseserăm şi în vară pe acele locuri, atunci când la ale mele bâzdâgănii artificiale nu au vrut a se deda decât clenunţii în timp ce la boabele de vişine din cârligul lui Marcel se dăduseră doar „dulăii” cei cu multe cojoace. Şi aşa după cum fac de obicei pescarii atunci când se bucură de mare trecere pe lângă marii peşti iar colegii lor de pescuit se chinuie doar cu mizilicuri, la fiecare curbare mai serioasă a bolognezei Marcel se bucura foarte sonor (aşa ca pentru el, chipurile) scoţând diferite sunete mono silabice (ooo, aaa, uuu) sau chiar bi-silabice (aauu-aa, oiii-ioiii) şi chiar tri-silabice (au-au-au, oi-oi-oi), toate completate cu nelipsitele mirări exclamatorii, sau interogative, rostite şi acestea (şi tot, chipurile) pentru sine însuşi: „Cum…încă unul!?”, „Altul măi!”, „Cum iarăşi?” şi aşa mai departe, ştiind aşadar perfect a turna lapte şi miere (a se citi foc şi pelin) peste sufletul meu răscolit de neîmpliniri din acele vremuri.

Dar iată că la ceasul acela de toamnă el se juca cu o oarece rotativă dar se pare că o făcea mai mult de amorul artei deoarece nu multe au fost momentele de curbare ale lansetei sale iar curbările respective nu au mai fost izvor de exclamaţii sau de alte manifestări de bucurie.

Pescuia Marcel undeva mai la vale de locul unde mă aflam eu după ce terminasem mirificul joc cu acei cleni de peliculă, aflându-se totodată şi de partea cealaltă a apei, iar în partea din amonte, tot pe malul opus, era dl. Nelu. Eram aşadar oarecum încadrat de cei doi amici iar privirile ambilor băteau înspre domnia mea, cu sau fără voia dânșilor. Ce altceva îşi poate dori un pescar atunci când este cu prietenii la pescuit şi are parte de un peşte magistral în undiţa sa decât de un public atent şi desigur mai mult decât neliniştit sufleteşte, asta ca să nu spun că este posibil să fie chiar invidios, dar acest lucru depinde însă de la caz la caz şi de la pescar la undiţar.

Am pomenit despre un peşte magistral cumva? Desigur că am pomenit. De ce? Cum de ce? Păi da, de ce? Păi, foarte simplu… pentru că acesta (magistralul) se şi afla la capătul firului meu trăgând nebun de nălucă după ce în prealabil o atacase în cel mai sadic mod cu putinţă.

Da, venise cu lovitură cruntă şi zbucium de taifun. Lanseta se curbase periculos de mult, ritmic tresăltând apoi în funcţie de zbaterile „ peştiozaurului”  cu care avea de-a face.

        „Ooo!”, „Auuu!” nu m-am putut eu abţine. Sunasem aşadar semnalul de alarmă şi, aşa precum se reped din ceasuri afară cucii la oră fixă, aşa s-au repezit spre mine, la unison, privirile celor doi asistenţi lansetari, tocmai de dincolo de graniţa apei, încercând a-mi iscodi isprăvile, acţiunile, activităţile, poate chiar şi gândurile. „Auuu-auuu-auuu!” am continuat „Maaare de tot!” (nu am obiceiul a face astfel de „incantaţii” sonore atunci când prind peşti dar câteodată parcă nu mă pot abţine a nu plăti unele mai vechi poliţe).

Aşadar, cu peştele cel mare atârnând greu în lansetă dar şi cu atenţia (privirile) colegilor atârnând grele asupra mea, am început drilul.

O vreme peştele a fost aproape imposibil de controlat căutând mai mult largul apei şi fugind în rotiri mari departe de mine. Dar totuşi până la urmă, încet, am reuşit din drum să-l abat şi de mal uşor să-l apropii. Era mare, era greu, era exact ceea ce trebuia să fie pentru a mă umple de adrenalină şi de încântare iar pe ai mei privitori a-i umple, în cel mai fericit caz, doar de un „interes dezinteresat”. Dar oare aţi văzut dumneavoastră vreun pescar care să poarte un asemenea mărgăritar în vreunul dintre multele buzunare ale sufletului său? Eu unul nu. (Nici măcar în buzunarele vestei).

Am mai continuat totuşi o vreme cu mono – pluralismul meu sonor pentru a încerca să măresc intensitatea acţiunii dar şi pentru a adăuga o şi mai mare atenţie propriei mele persoane, o atenţie cu mult mai mare însă decât o impunea poate situaţia în sine.

Atunci s-a petrecut blestemul. Nemaiputând pesemne asculta cum mă tot dau mare (căci da, exact asta făceam în acele momente) Marcel şi-a ieşit din fire şi a rostit uşor iritat ACELE VORBE. Acele vorbele atât de crâncene, acele vorbe care efectiv parcă lovesc pescarul exact în moalele capului făcându-l uneori (de multe ori) să-şi piardă şi judecată şi nervi totodată. ACELE VORBE: „Scapă-l măi!”

Atât a spus. Atât şi nimic mai mult, dar se pare că şi aceste cuvinte uneori sunt chiar mai mult decât este nevoie, căci nu puţine au fost cazurile când am asistat pe viu cum în urma unor astfel de minunate urări peştii din cârligele celor „uraţi” au scăpat, spălând putina în cel mai mişelesc mod cu putinţă, producând absolut tuturor celor păgubiţi boala aceea ştiinţific denumită: „buza umflată”. 

Păcat a fost că peştele meu, pe cât era de mare, se pare că pe atât era şi de credul încât a dat urmare sfatului amicului indignat şi printr-o schimbare de direcţie total neanunţată dar dibaci (din punctul său de vedere) executată a reuşit a scuipa mârşav năluca din bot şi a dispărea banditeşte pe veci. Noroc că apucasem fugarnic să-l văd prin apa mult prea curată atunci când, după minute bune de dril încordat, reuşisem vremelnic de mine ca să îl apropii. Un „dulău” de clean cu blană groasă avusesem în băţ, un „dulău” aşa cum nu mai găsisem vreodată, un „dulău” aşa cum nu am mai găsit nici de-atuncea altă dată.

„Oiii, aiii, şi iar vai!”

2. La locul lăudat/ Sacul noi am răsturnat /Cel cu nadă şi oftat

(Mystic River)

Atunci când vine vorba a povesti despre insuccesele pescăreşti pe care au fost capabili a le săvârşi de-a lungul timpului, mulţi dintre membrii clasei pescăreşti preferă să pună batista pe ţambal, iar dacă e musai-musai să povestească ceva, atunci denaturează total interesat poezia pe care o recită, exagerând, uneori ridicol de mult şi ridicol de tare, anumite aspecte, dorind a găsi justificări dintre cele mai diverse şi total nejustificate (zic eu) pentru izbânzile cele ne-izbândite ale dumnealor. Acest lucru din păcate este valabil pentru marea majoritatea a oştenilor undiţari, oşteni dintre care fac şi eu parte, îmi face mie plăcere să cred. Aşadar acestea fiind spuse şi demonstrate („Quod erat demonstrandum”, după cum tot insistau latinii noştri predecesori) vă întreb acum pe domniile voastre, cei care aţi binevoit a citi aceste rânduri, oare cele despre care am povestit eu până acum sunt lucruri total autentice iar întâmplările oare au fost riguros supuse a urma calea cea dreaptă şi spinoasă al purului adevăr, sau şi ele nu au fost altceva decât nişte exagerări nejustificate, menite a transmite toată vina insuccesului meu pe umerii sărmanilor peşti, sau ale altor cauze lipsite total de umeri şi ele, pentru a rezulta mai apoi domnia mea într-o lumină cât mai plăcută privirilor şi cât mai puţin supusă oprobiului public?

Acum nu pot a vă obliga să credeţi tot ceea ce aţi citit după cum nici nu vă pot spune să nu credeţi nimic, aşadar, cred că cel mai nimerit este să credeţi exact ceea ce doriţi dumneavoastră a crede şi vă mulţumesc că v-aţi lăsat  purtaţi cu pasiune de firul naraţiunilor pe toate firele de apă pe care m-am lăsat şi eu  purtat de pasiune pescărească şi unde mi s-au înecat mie corăbiile în cele mai triumfale moduri cu putinţă! Aţi avut oare ceva de pierdut? Nu cred! Dar cu siguranţă aţi fi avut de pierdut dacă vă hotăraţi a nu vă opri privirile asupra rândurilor din această „baladă în proză”, dacă pot să o numesc aşa, care a descris extraordinarele şi eroicele mele fapte halieutice total ratate. De această dată trebuie să mă credeţi pe cuvânt!

Voi încheia aşadar mini-lucrarea de faţă în cel mai apoteotic mod cu putinţă amintind despre o altă ratare, despre o altă măreaţă faptă menită a întina visarea a şi a veșteji biruinţa.

Era într-o dimineaţă netrezită la viaţă, adică într-o dimineaţă care era noapte bătrână sau aş putea spune că era într-o noapte care se prezenta sub forma unei dimineţi abia concepute, dezvoltarea sa fiind abia la nivel strict embrionar, dar noi doi, Marceluş şi cu Dinuţu (merităm a ne alinta şi  noi puţin, măcar aşa, la final de povestire, nu?), deja orbecăiam în cel mai nonşalant şi încântător mod cu putinţă printre undele lacului, dându-le acestora (undelor) în mod ritmic, repetat  (şi ritmat chiar) cu vâslele-n cap (Marceluş, nu eu, eu având unele lucruri mai glorioase şi mai sănătoase de făcut decât să trag la vâsle, ca de exemplu, să trag din ţigară), căutând a găsi locul cel bun, loc pe care-l cunoşteam ca-n palmă (la lumina zilei doar), loc pe care îl nădiserăm abundent în seara trecută şi de unde prinseserăm cu o zi înainte o cantitate mai mult decât cumsecade de peşte, loc pe care nu îl mai găseam însă prin smoala cu care ne învecinam. Cine ne scosese din cort la acel ceas la care şi cocoşilor le-ar fi milă să deschidă ochii nu ştiu, dar ideea este că aşa stăteau lucrurile!

Şi cum ne zburătăceam noi aşa haotic peste ape, uneori descriind cercuri (unele mai largi, altele conţinând ceva mai puţini π) iar alte ori deplasându-ne pe direcţii mai mult decât sinusoidale, numai ce aud la un moment dat un zgomot destul de ciudat şi privind mai atent spre lumea înconjurătoare am observat că deja prinsese a se lumina uşor în depărtare. Acum, ce să zic referitor la zgomotul auzit? Părerile sunt împărţite în două tabere şi ambele variante sunt de cea mai demnă crezare. Fie auzisem efectiv cum se crăpase de ziuă fie îl auzisem pe Marceluş reamintindu-mi (dar fără a folosi cuvinte articulate) despre conserva plină cu boabele unei anumite plante agățătoare din care îşi astâmpărase el foamea, la umbra cortului bătrân răsărit vremelnic pe malul apei celei mari, în seara trecută.

Oricum or fi stat lucrurile, cert a fost doar faptul că de luminat s-a luminat destul de bine, de repede şi de concret, oferindu-ne astfel deosebita satisfacţie a unui frumos şi reconfortant (sufletelor) răsărit „pe-ntinsele ape” (mă-nchin din nou lui Eminescu) dar şi fermecătoarea insatisfacţie (a sufletelor cu tot cu ale lor trupuri) de a vedea că rataserăm destul de convingător locul nostru  cel „pre” şi „prea” nădit, loc care deja era ocupat de alţi cumetri posesori de undiţe, mulinete, juvelnice, momeli şi alte accesorii, permiţându-ne aşadar a orbecăi după fraţii solzoşi mult şi bine, prin locuri străine, mai mult şi mai bine chiar decât orbecăiserăm în căutarea locului aceluia.

Vorba veche din bătrâni: „Dacă nu-i noroc şi pace/ Degeaba te scoli de noapce!”.

Până spre seară s-a dovedit faptul că noi nu rataserăm doar vreun peşte sau doi, nu rataserăm doar locul cel bun, ci rataserăm întru totul ziua aceea de pescuit.

Poate altă dată fi-va cu mai mult folos!

Şi astfel iată că am reuşit, dragii mei, a vă ţine  alături de mine destul de multe clipe cu toate că nu am avut mai nimic interesant a vă povesti!

„Quod erat demonstrandum!” (din nou).