PESCUIND AMINTIRI

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A OPTA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „ ULTIMA NOAPTE DE PLUTĂRIT”

Era o seară de toamnă bătrână, dar era una din acele seri cu autentice reverberații de final de septembrie (cel mult de început de octombrie) şi nicidecum de mijloc de noiembrie, un noiembrie aflat atunci în toată deplinătatea forţelor sale.

Ziua, da. Ziua fusese una specifică lunii la care aderase, dar, odată cu lansarea soarelui în lumea de dincolo, vântul murise subit, făcând astfel ca frigul să devină mai mult decât suportabil, aducând totodată parcă şi un dram de linişte şi tihnă peste suflarea şi scurgerea Prutului.

Luna se căţărase deja (mare, argintată, rotundă) mult deasupra lumii atunci când am vrut a da focul uitării şi a pătrunde mai întâi sub prelata şi foaia cortului pentru a putea pătrunde mai apoi, în cel mai temeinic mod cu putinţă, în tainele somnului.

Mă ridicasem, aşadar, de lângă naşul meu, domnul C., cel cu care stătusem o vreme la taclale, cu gândul vădit ancorat înspre onirice dorinţe şi aspiraţii, atunci când m-am trezit deodată interpelat:

˗ Dar unde fugi aşa, musiu? Au dat năvală turcii-n sat la tine, care şi cumva? Ce-i cu graba asta? Graba strică treaba. Au tu nu ştii aieste înţelepte şi moşnegeşti zicale?

˗ Le ştiu, naşule, le ştiu şi chiar le şi pricep. Uneori… Dar mi-au cam ajuns pleoapele la genunche. E şi mâine o zi.

˗ O fi, nu zic ba… dar noapte ca asta… mai rar!

­­˗ Dacă aş fi pictor… poate aş sta s-o pictez, dar aşa… cum nu ştiu a da din penel…

­˗ Dar ştii a da din undiţă. mă făcu atent naşul. Şi încă destul de bine. Câteodată… şi nu întotdeauna. Da-i mai bine aşa, că altfel cred că prea ţi-ai lua-o în cap…!

M-am uitat în modul cel mai ager la figura nevinovată a naşului meu, încercând a surprinde încotro vrea el a bate cu vorbele acelea. Dar naşul stătea serios, calm şi impasibil, fără a zâmbi (nici măcar pe sub musteaţa lui cea deasă), privind la mine drept şi senin.

­˗ Bun… şi ce propunere ai? l-am întrebat eu atunci în cel mai direct mod cu putinţă

˗  Hai să pescuim!

­˗  Dar abia ce ne-am strâns sculele… am protestat eu oblu.

˗ Nu contează. Uite-acolo, la cotul acela! Apa-i lină, luna-i plină. Am eu nişte luminatoare pe care să le punem pe plute. Hai…! Te bagi? Ce ai de pierdut? Am eu o presimţire că o să dăm de „neşte” peşte.

Fără prea mare tragere de inimă, dar, totuşi, nedorind a-i răni prea mult sentimentele tocmai celui ce-mi ţinuse lumânarea în biserică atunci când a fost treaba cu „Cântarea Cântărilor”, adică atunci când am pus şi eu pereche vieţii mele, i-am spus:

­­˗ Bine, naşule! Hai că stau cu tine! Să-ţi ţin de urât. Să nu, Doamne feri, să dea plictisul peste matale şi să te lovească prea tare.

˗ Şi… nu pescuieşti?

˗ După ce-o să prinzi dumneata al treilea peşte, atunci o să desfac şi eu undiţa.

­˗ De ce, taman, după al treilea? mă chestionă foarte curios domnul C..

­˗ Ce e sub trei, deseori, e pură întâmplare, abia ce e de la trei în sus devine, oarecum, o certitudine. Chestii de statistică, naşule, dar nu ştii dumitale din astea.

­­˗ O fi, nu zic ba! Dar bine măcar că ştiu a prinde peşte! Ia apucă-te mătăluţă de numărat!

Nu trecuseră nici cinci minute de la primul lanseu al domnului C. printre stelele din apa neagră a nopţii, că eu deja scormoneam prin husă după lansetă.

Peştii veneau ca magnetizaţi la cârlige. O fi fost atunci, mai mult ca sigur, vreo nuntă de plătici pe acolo, prin zonă, plătici care considerau că viermişorii din cârligele noastre erau incluşi, probabil, în meniu, căci altfel nu se explică pofta nebună de care dădeau ele atâta dovadă. (Că aşa face cam orişicare atunci când merge la o nuntă sau la vreo cumetrie ceva. Dacă tot trebuie să dea nişte bani grămadă, măcar să bage în el de toate cele, şi solide, dar şi lichide, până ajunge la supra-plin chiar. Ori ba? Mă înşel eu… cumva? Nu prea cred, puteţi fiţi siguri de asta!).

Luna ne privea tăcută de pe cer, iar peştii ne vizitau tăcuţi de sub ape. Frumoase momente!

Tot tăcut a trecut atunci şi timpul, iar, şi mai tăcut chiar, frigul, frigul cel adevărat, frigul de târziu de noiembrie (magia aceea serală a lui octombrie dispăruse ca prin magie) a cuprins în braţele sale reci şi Prut, şi mal, şi pescari, omorând chiar şi focul cel care până nu cu mult timp în urmă ne pândise timid cu ochii săi (din ce în ce mai mici) de jar.

Am fost nevoiţi, aşadar, a renunţa la luminatoare şi plătici, cătând dos şi fereală sub pături şi saci de dormit, abandonându-ne apoi total în grija cortului şi a lui moş Ene.

De atunci (şi cel puţin până în ziua cea de acum, în clipele acestea în care mă zbat a vă povesti toate aceste frumoase şi blânde sufletului meu amintiri) nu am mai pescuit noaptea la plută niciodată. E drept că pe vremuri, „vremuri în care carnea îmi înflorea, iar de plâns, plângea doar uitarea, vremuri în care nu îmi mai încăpeam nici măcar în  pielea mea de tigru atunci când mă hrăneam cu lapte din sfârcuri de cometă” (de la maestrul M. Dinescu dragă evocare şi parafrazare) pescuitul nocturn era ceva aproape firesc pentru mine, dar, odată cu trecerea cârdurilor de cocoare peste glie, şi ale ciurdelor de ani peste a mea chelie, am devenit (în vremurile de acum) un undiţar preponderent diurn, preferând a-mi petrece nopţile doar visând, mereu (şi de fiecare dată) la visurile mele.

Episodul 2. = „POFTIŢI LA HRAM!”

A fost o perioadă în activitatea mea profesională pe care o desfăşuram cu mare ardoare, râvnă şi conştiinciozitate, la locurile mele de muncă de pe diferitele maluri de râu (încă nu descoperisem în acea vreme facerile de bine ale pescuitului din barcă şi, implicit, pe cele ale pescuitului cu năluci artificiale) în care am fost robul unditului la clean cu lipitori.

Acest stil de pescuit are un avantaj major: nu contează cât de crescută sau de scăzută este apa, după cum tot nu contează cât este ea de limpede sau de tulbure, însă presupune un lucru esenţial: acela ca în ape să existe cleni. Cleni mulţi şi mari, lucru devenit o mare raritate prin zonele limitrofe mie, în zilele de acum. Pe vremea aceea însă era ceva obişnuit pentru râurile Suceava şi Siret (în arealul lor pre-montan) ca să ofere locuinţă şi masă speriosului ciprinid anterior amintit. Probabil criza mondială pe care o trăim sub diferite forme cu toţii în zilele de acum să fi adus la scumpiri exorbitante în ceea ce priveşte condiţiile de cazare şi de masă din ape, scumpiri pe care tot mai puţine specii de peşti şi le mai pot permite, iar restul (printre care şi clenii) părăsindu-şi (definitiv probabil) căminele lor, cămine pe care prea bine le cunoşteam şi noi, pescarii, şi unde îi vizitam câte de des puteam.

Ştiind, din multitudinea experienţelor personale avute, puterile miraculoase ale lipitorilor de a atrage clenii chiar şi în cele mai tulburi ape, chiar şi din cele mai îndepărtate locuri, cred că  acestea (lipitorile) se pot folosi cu deplin succes pentru a verifica populaţiile de cleni din diferite zone şi ape. Dacă mergi la pescuit de clean şi nici cu lipitoare nu ai succes, atunci poţi adăuga fără frica de a greşi apa respectivă pe lista tot mai lungă a apelor din care frumosul ciprinid este pe cale de dispariţie sau din care a dispărut în totalitate.

Revenind la fişetul cu amintiri legate de pescuit, de cleni şi de lipitori, fişet prin care m-am apucat a face oarece cercetări, tocmai am găsit dosarul unei aproape antice ieşiri în natură, împreună cu tatăl meu, pe malul unui Siret extraordinar de limpede, extraordinar de plin de vietăţi acvatice dotate cu înotătoare şi solzi, extraordinar de frumos şi, totodată, extraordinar de dispărut în epoca mult prea modernizată şi tehnologizată de acum.

Era într-o zi de douăzeci iulie a nu mai ştiu cărui an. Ţin minte exact ce zi era pentru că trebuia să merg, în respectiva după-amiază, în vizită la un amic (devenit ulterior şi cumătru personal) cu ocazia hramului (de Sf. Ilie) al satului său de obârşie (Voitinel), aşa după cum obişnuiam a o face, an de an, în ultima vreme pe atunci, aşa după cum, de altfel, era obiceiul străbun, acela ca oamenii să se viziteze reciproc şi să se aşeze la mese îmbelşugate, când la unii, când la alţii acasă, cu ocazia hramurilor bisericeşti din localităţile unde vieţuiau. Acum rar se mai întâmplă acest lucru chiar şi în plină inimă de Bucovină, din păcate.

Veniserăm la pescuit de morunaşi şi scobari, cu râme. Lucrurile au mers neînchipuit de bine în respectiva zi, astfel încât, încă înainte de orele unsprezece, întreaga noastră colecţie de râme fusese devorată de mult prea lacomii peşti. Ne făcuserăm noi planul că vom sta la pescuit până pe la orele treisprezece, aşa că nu luaserăm de acasă o cantitate mult prea mare de râme, dar, oricum, nici mică nu fusese. Desigur că nu anticipaserăm, în nici un fel, faptul că vom da, în ceasurile acelea predestinate unditului, doar peste peştii cei mai pofticioşi cu putinţă (puşi pe căpătuială şi îmbuibare) dintre toţi peştii Siretului.

Mai având la dispoziţie aproximativ două ceasuri de stat pe prunduri, am decis imediat a scormoni prin maluri pentru a reîmprospăta secata provizie de râme. Şi cum tot căutam noi de zor, când ici, când dincolo, prin zonele mai umede, îmi aduc aminte că am descoperit o mică băltoacă pe fundul căreia mişunau oarece lipitori. Cu mare bucurie am cules cât am putut culege (dintre acei viermi negri şi inelaţi), am modificat cu mare rapiditate monturile, punând în acelaşi timp şi cârligele potrivite pentru nişte momeli atât de mari, şi ne-am prezentat plini de încredere iar pe mal de gârlă.

Îmi amintesc acum, cu mare plăcere, că prin beţia aceea de cleni şi-au făcut loc şi câteva mrene, şi chiar şi vreo doi morunaşi şi scobari.

Soarele începuse deja a-şi băga capul în pământ, de frica nopţii, atunci când am încheiat destrăbălarea piscicolă a zilei.

Uitasem complet de amicul meu, cu al său hram cu tot… , dar omul, fiindu-mi cu adevărat prieten, şi ştiind cât de intens trăiesc eu pentru pescuit, m-a înţeles şi nici nu s-a supărat prea tare pe mine pentru faptul că nu l-am mai vizitat în acea după-amiază. Oricum, avusese el atunci şi alţi meseni care l-au onorat cu prezenţa, aşa după cum pe noi ne onorase cu prezenţa (în acea zi) cel mai flămând popor de peşti dintre toate popoarele care vieţuiau, înotau şi hrămuiau prin apele Siretului, popoare pornite acum, se pare, în marele exod al dispariţiei (al extincției) definitive.