Primavara pe lac

Frumusetea naturii este egalata numai de frumusetea sufletului  (VICTOR HUGO) 

Era batran de acum. Anii il ajungeau din urma amintindu-i mai mereu ca nu mai este asa cum a fost. Ca de acum drumurile se lungesc, dealurile se inalta si lucrurile devin tot  mai grele. Cu toate acestea era inca un bun si corect pescar.

In toti anii de cand pescuia, si acestia nu erau putini la numar (viata de om pentru unii) nu pescuise pe apele publice in perioada de prohibitie. Ii placea sa respecte legile tarii in general, nu doar pe cele ale  pescuitului, asa cum au fost ele in decursul anilor si asa cum sunt si astazi, unele mai bune, altele mai putin bune sau altele poate chiar deloc. Nu conta. Pentru el, legea era lege si trebuia respectata ca atare. Fusese soldat, luptase in razboi si era constient de insemnatatea ascultarii si respectarii ordinelor si a disciplinei in general. Fara ele unde s-ar ajunge? Desigur la anarhie.

De aceea, in aceasta perioada, in care pestii de pe rauri sunt ocupati cu perpetuarea speciei, prefera sa faca cateva pescuieli pe iazurile private. Nu avea la el in zona asa ceva, de aceea era nevoit sa mearga destul de departe pentru cateva ore de pescuit. Si acum se afla pe una din baltile sale preferate,  pe care pescuise de foarte multe ori si pe care o vazuse preschimbandu-se intr-un fel sau altul de fiecare data cand si-a schimbat proprietarul.

Venise inca de foarte dimineata impreuna cu doi amici de-ai sai, mult mai tineri decat el,  cu masina unuia dintre ei. De felul sau era un singuratic, asa ca de obicei cauta un loc unde sa pescuiasca singur, fara a deranja pe cineva sau a fi deranjat de cineva. Asa si acum. Alesese un loc mai ferit, in apropierea unui stufaris inca uscat, intr-un colt al iazului. Amicii sai plecasera mai departe spre coada lacului.

Dar dupa cum se stie, la pescuit este ca si la loto. Niciodata nu poti sti daca o sa ai noroc sau nu. Desigur se zice ca norocul ti-l faci singur sau ca norocul tine cu cei mai buni , dar …. caci din pacate mereu exista cate un mare “dar”, mai sunt si zile din acelea in care nu-ti iese mai nimic. Oricat de priceput ai fi, oricat de indemanatic, oricat de bune scule, nade si momeli ai folosi, orice tehnica ai aborda,  pana la urma trebuie sa te recunosti invins. Reusise totusi sa amageasca de dimineata un cten micut si un pui de salau, care din prea mare lacomie poftise la la viermii din unul din carligele sale. Desigur ca eliberase pestii, acestia fiind mult sub dimensiunile macar decente pentru aceste specii de pesti.

Fiind vremea dragostei pentru toata firea animala, in primele ore ale diminetii carduri compacte de carasi si rosioare framantasera stuful din apropierea sa in febra depunerii icrelor. Atat timp cat apa inca “fumegase” din cauza cetii ce se ridica de pe luciul sau de clestar, pestii, de natii si marimi diferite isi manifestasera prezenta prin salturi repetate spre suprafata. Dar, acum de cand soarele se catarase mai sus pe cer incapatanandu-se sa incalzeasca din ce in ce  mai mult pamantul strabun, toate amutisera, nemiscarea punand stapanire peste tot si toate. Exceptie facea doar adierea slaba a vantului inca primavaratic care se straduia, fara prea mari sanse de izbanda, sa mai imprastie putina racoare. Carasii si rosioarele plecasera spre locuri mai adanci. Doar arareori se mai desluseau in departare salturile razlete ale vreunui peste mai curios care se inalta pret de o clipa spre suprafata apei, pandind fugar la lumea inconjuratoare. Plutele stateau cuminti, toropite parca si ele de caldura tot mai intensa a soarelui, iar avertizoarele electronice amutisera si ele de o buna bucata de vreme. Pestii nu se mai hraneau sub nici o forma.

Batranul statea pe scaunul sau pliant admirand frumusetea acestei minunate balti pe care o iubea atat de mult si de care il legau atatea si atatea amintiri frumoase. In fiecare an venea aici macar o data sau de doua ori  si de fiecare data spectacolul oferit de natura il incanta. De fiecare data parca era altcumva, cu toate ca prea multe lucruri nu se schimbau. In spatele sau se intindea un covor mirific de iarba de un verde intens si fraged, impestritat din abundenta de galbenul papadiilor abia inflorite. Sub usoara briza, firele de iarba tremurau timid, la unison. La capatul pajistei se afla un sir de plopi. Acesti copaci uriasi, cu frunza mereu vibranda , aruncau umbre inca lungi peste ogoarele nu de mult timp insamantate cu diverse culturi, ale satenilor, ogoare ce se intindeau imediat dupa linia subtire a plopilor.

Dintre ramurile pomilor cucii se strigau in cantari repetate. Focul dragostei ii mistuia si pe ei. Aceste pasari calatoare care poposesc atat de putin pe meleagurile noastre, incat poporul a compus despre ei cateva versuri care suna cam asa: “….Cum aude glas de coasa / Indata lasa tara noastra….. “ il fascinasera dintotdeauna pe batran. Era superstitios. Mereu avea grija sa aiba bani la el in buzunar cand ii canta cucul pentru prima data in an ( ca sa nu fie sarac in anul ce va urma ) si se bucura de fiecare data cand auzea acest prim cantec din an al cucului din fata sau dintr-o parte, in cel mai rau caz. Nu-i placea sa-l auda din spate pentru ca tot o credinta populara zice asa :”Cucu-n spate mi-a cantat / Si moartea m-a sagetat”, mai ales acum la anii batranetii …..

Deodata pe apa se produse miscare. Dinspre perdeaua densa de stuf aparura gratioase doua lebede. Erau ca doua statui maiestuase de marmura alba ce inaintau tacute cu inotul lor elegant, valurind usor luciul straveziu al apei. Curand disparura in stuful din cealalta parte a baltii. Se mai auzi la un moment dat doar tipatul strident al uneia dintre ele semn ca ceva o deranjase.

Iritat de acest zgomot, din stuf se ridica un mic stol de pescarusi guralivi. Acesti copii ai cerurilor ai si valurilor, care sunt aidoma unor boabe de margaritar aruncate de o mana invizibila dinspre azurul cerului spre imparatia mereu schimbatoare a apelor, pe care-i gasesti aproape peste tot unde este apa, de la rauri si iazuri pana la marea cea mare si spumeganda,  isi tipara pret de cateva minute nemultumirea de a fi deranjati din locurile lor de odihna si dupa ce se rotira de cateva ori desupra petecului de stuf se reasezara cuminti la locurile de dinainte, disparand din campul vizual al batranului.

Un zgomot usor il vesti ca pe mal, nu departe de el se afla cineva. Privi intr-acolo si vazu un puiandru de vidra, abia iesit din apa care rontaia cu pofta un caras destul de frumusel pe care-l pescuise cu dibacia-i nativa. Dupa ce-i manca capul, puiul de vidra deranjat se pare nu se stie din ce cauza, lasa restul pestelui pe mal si se arunca din nou in apa. O mica umbra trecatoare il facu pe batran sa ridice privirea spre cer. Din inaltul boltei un uliu hoitar dadea tarcoale imprejurimilor scrutand cu privirea-i sticloasa pamantul. Asta simtise vidra si de aceea plecase atat de grabita abandonand prada gustoasa pe mal. Uliul continua sa se roteasca scotand din cand in cand cate un suierat. Pana la urma disparu dupa dealurile din departare. Batranul il petrecu cu privirea pana acesta nu se mai vazu, apoi zari o alta pasare planand in rotocoale mari. Era un cocostarc singuratic.

Nu avu prea mult timp de gandire ca un zumzet puternic il readuse cu privirea si cu gandurile pe pamant. Un roi intreg de muste mari si negre gasise restul de peste abandonat in graba de tanara vidra si se napustise asupra sa. Atunci, imagini de mult uitate ii navalira in fata ochilor si intamplari de mult petrecute incepura sa-i rascoleasca mintea. Cruzimea si ororile razboilui incepura sa-l chinuie. Parca vedea si acum zecile de trupuri cazute pe campurile de lupta. Trupuri desfigurate, cazute in cele mai bizare si grotesti pozitii, pline de sange si mai ales pline de muste. De muste mari si negre care-si depuneau ouale in ele.

Ceva il facu sa fie atent si sa uite de razboi si de relele sale. Ceva, o miscare imperceptibila se produse. Ceva se miscase in nemiscarea ce domnea firea. La inceput nu stiu ce a fost, dar apoi vazu. Una dintre plutele sale o luase la goana pe apa. Se ridica repede de pe scaun si intepa amplu. Da …. Era acolo. Era acolo si tragea cu incapatanare. Batranul zambi. Incet si cu meticulozitate incepu sa-l aduca la mal. Isi dadu sama repede ca nu era un peste mare, dar ca era destul de bataios. Echipamentul sau destul de fin de Match facea drilul si mai interesant. Lanseta usoara de 4,2 metri se arcuia frumos sub trasaturile intense ale pestelui. Munca fu destul de scurta, dar frumoasa. In plasa minciogului se odihnea in curand un crapusor oglinda. Frumos peste,  dar totusi prea mic. Multumit il puse din nou in apa eliberandu-l.

Se aseza iar pe scaun si incepu sa priveasca natura, in mijlocul careia se afla.

De dincolo de paduricea dinspre apus se auzi o bubuitura infundata. Se ridica in picioare si privi in acea directie. Nori mari si negri incepeau sa se inghesuie pe cer in acel loc. Se apropia ploaia. O ploaie torentiala cu tunete si fulgere. Era timpul sa incheie pescuitul pe acea zi. Stranse echipamentul cu mare grija si cu meticulozitatea care-l caracteriza. Curand aparura si prietenii sai cu masina. Se urca si pornira la drum. Taman la timp, caci cerul incepuse deja sa planga cu lacrimi mari si repezi. Ploaia fu scurta dar deosebit de intensa. Asa cum venise, repede si pe furis tot asa disparu. In locul sau, pe cerul inalt isi facura aparitia doua curcubeie. Fenomen destul de rar. Asadar natura dorise sa-i mai arate inca una dintre frumusetile sale in acea zi care fusese atat de minunata.

Atunci ii venira in minte versurile lui St. O. Iosif :

 „Un moşneag ridică mâna

             Să le vadă…

 Da din cap: zambind, clipeste

Si ingana veteranul,

<Le-oi mai ajunge eu oare

                        Si la anul ?>”