Visuri… amintiri

Fiind băiet păduri cutreieram – Mihai Eminescu

Mulineta.

Era o zi de toamnă târzie şi rece de la mijlocul anilor 80. În casă însă era cald, iar focul ardea vesel în vatra sobei. Copilul se juca dar din când în când  trăgea cu coada ochiului spre cutia frumos împachetată care se afla pe masă. Abia aştepta să o deschidă. Împlinea nouă ani iar acesta era cadoul de la tatăl său. Dar trebuia să mai aştepte puțin. Tatăl plecase în sat cu ceva treabă iar cadoul dorea să i-l înmâneze personal.

Primise mai multe cadouri de la prieteni, rude, naşi, de la mama sa, de la surorile sale, dar avea sentimentul că în acea cutie rămasă încă nedesfăcută se află cel mai frumos cadou. Se juca cu ceilalți copii dar era nerăbdător.

Până la urmă sosi şi momentul mult aşteptat. Luă cu emoție cutia din mâinile tatălui. O desfăcu. Mâinile îi tremurau uşor. Scoțând capacul ochii îi străluciră. O mulinetă nou-nouță aştepta cuminte pe fundul cutiei. Prima mulinetă din viața sa.

Lanseta.

           De când primise mulineta o ținea mereu lângă el. Noaptea dormea cu ea sub pernă. Încă nu o putea folosi. Ziua sa de naştere era toamna târziu iar zilele erau reci şi friguroase. Abia la primăvară, când se va încălzi, o va pune la undiță. Chiar dacă încă nu avea un băț de calitate, varga uşoară şi fină din sânger era numai bună. Îi va pune nişte inele din sârmă şi o va transforma în lansetă.  De acum nu va mai pescui doar porcuşorii şi boiştenii de pe lângă maluri, va putea arunca mai departe şi astfel va avea posibilitatea să prindă şi clenii lucitori, mrenele mustăcioase, scobarii oțeliți şi chiar şi pistruiații păstrăvi. Va avea acces aşadar la peştii cei mari, cu solzi, „soldați” după cum îi numea el.

Într-o seară, după ce se la televizor termină desenul animat cu Mihaela, el luă mulineta în mână şi o privi timp îndelungat imaginându-şi viitoare partide de pescuit. Uneori învârtea de mica manivelă. Privea cum se învârte roata pe care se pune nailonul şi parcă simțea în braț viitoarele zbateri ale peştilor pe care îi va prinde.

Tatăl său plecase de două săptămâni la nişte cursuri de reciclare în altă localitate şi trebuia să sosească în acea seară dar trenul va ajunge abia după miezul nopții, oră la care el va dormi. Se vor întâlni dimineață.

Adormi şi visă frumos. Visă că era la pescuit şi că peştii se înghesuiau în jurul momelii sale. La un moment dat un fluture îl atinse cu aripa pe obraz. Era o senzație plăcută, de parcă cineva îl sărutase uşor, părinteşte. Zâmbi prin somn şi se întoarse pe partea cealaltă visând mai departe la peştii săi.

De dincolo de perdeaua camerei soarele chema lumea la trezire. Dimineața timidă se strecura încet  peste pământ. Deschise şi el ochii. Lângă el, pe pat se afla o lansetă din două tronsoane O privea şi nu-i venea să creadă. Atunci îşi aduse aminte de fluturele care-l atinsese pe obraz noaptea trecută. Aşadar tatăl său venise acasă.

Mica comoară.

Ardea de nerăbdare să meargă la pescuit. Vacanța de primăvară se apropia. Va merge câteva zile cu familia la un unchi care era pădurar într-o localitate montană din minunata Bucovină. Pe lângă cantonul silvic curge un pârâu învolburat de munte care face pe alocuri unele mici răgazuri opintindu-se în bulboane verzui. În acele bulboane va face „botezul” noului echipament.

Veni şi ziua plecării. Trenul pufăia greoi urcând pantele iar pomii abia înfrunziți de la poalele munților fugeau bezmetici prin fața geamului. Mai departe, pe coline şi creste, brazii şi molizii cei veşnic verzi erau mai molcomi. Și ei se mişcau, dar mai încet. Aveai timp să-i priveşti bine până să dispară în zare. Munții erau frumoşi. Munții îl încântau mereu. Bogăția de faună şi floră pe care o cuprindeau îl fascinau. În inima sa tânără el îşi vedea viitorul legat de munte, de pădure, de natură în general. Dorea să devină inginer silvic. Acesta era visul său ascuns.

De la gară şi până la canton drumul era destul de lung. Uneori aveau norocul şi îi mai lua vreun bun creştin cu căruța, dar de cele mai multe ori străbăteau drumul pietruit la pas. Chiar dacă era obositor, drumul era frumos, pitoresc. Aerul tare şi curat de munte îi dădea parcă puteri noi.

Veneau des aici în vizită. Gazdele erau primitoare iar peisajul era minunat. Pădurea parcă îl chema mereu şi mereu cu vocea sa tainică. Munții îi trimiteau mesaje invitându-l să-i viziteze tot mai des.

Drumul din acea zi parcă a fost mai lung decât de obicei. Atât de mare era dorința de a ajunge, de a proba echipamentul de pescuit în pârâul de lângă canton.

Au ajuns în sfârşit. Privi tăblița pe care scria: „ Cantonul silvic Tabăra”.   Inima îi zvâcnea de emoție.

Dar până să ajungă pe malul pârâului mai avu parte de o surpriză. Unchiul său, pădurarul, îi făcu un cadou. Erau nişte mărunțişuri, dar nişte mărunţişuri  care erau foarte importante pentru el, pentru pasiunea sa, pentru pescuit. Un plic de cârlige, o rolă de nailon, câteva plute, nişte plumbi culisanţi o cutie cu alice fixe de plumb precum şi nişte reviste „Vânătorul şi pescarul sportiv”. O mică avere.

După o gustare bine-venită şi după ce meşteşugi împreună cu tatăl său instalația, iată-i pe amândoi pe malul bulboanei.

Apa venea spumegând dinspre munte, se spărgea nervoasă de nişte stânci mari, apoi cotea brusc lărgindu-şi şi adâncindu-şi albia. Se mai şi domolea nițel, iar apoi, după ce îşi trăgea răsuflarea, o pornea din nou năvalnic la vale, până la următoarea bulboană.

Pluta fugea cu repeziciune pe bucata de apă mai liniştită. O dată, încă o dată şi apoi încă o dată, până când în cele din urmă dispăru fulgerător sub unde. Tot fulgerător înțepă şi el. Lanseta se arcuia frumos, mulineta scrâşnea, firul întins vibra cu un şuierat uşor. Peştele se zbătea nervos. Aşa cum îl visase în nopțile lungi şi reci. Prinsese aşadar primul peşte cu acel echipament nou-nouț. Începutul era promițător.

Vacanța de vară.

Timpul a trecut rapid, aducând cu el mult – visata vacanță de vară. O vacanță ca o izbăvire binemeritată după un an şcolar greu dar pe care-l terminase foarte bine. Va avea timp de odihnă, de joacă, dar cel mai important era faptul că va avea timp de pescuit. Pe malul apei îşi va petrece cea mai mare parte din vacanță.

Deja echipamentul primit făcuse multe victime. Exact aşa cum anticipase. Vremea boiştenilor şi a porcuşorilor trecuse. Mai prindea câteodată şi peşti mici dar o făcea doar în joacă, de distracție.

Uneori mergea singur, alteori împreună cu tatăl său. De fiecare dată se bucura nespus de frumusețea peisajului, de limpezimea apei, de minunatele viețuitoare riverane pe care le întâlnea.

Dimineţile albăstrii îl găseau adesea deja pregătit pentru întâlnirea cu necuvântătoarele din adâncuri. Pescuia până la prânz, apoi se întorcea acasă. Mânca, se odihnea puţin iar apoi pasiunea îl rechema la locul faptei.

Devenise prieten cu ţânţarii dimineţilor şi ai amurgurilor, cu gâzele sâcâitoare ale arşiţei, cu fluturii multicolori ai cerului, cu oţelitele libelule ale malurilor. Toate îl primeau în habitatul lor. Toate îl încântau cu prezenţa lor.

A mai mers de câteva ori şi la unchiul său, pădurarul, la munte. A mai făcut câteva pescuieli şi acolo, dar nu prea multe. Unchiul era bătrân. Pentru el dealurile creşteau mereu în înălţime. Venise vremea pensionării, cu toate  că acesta nu dorea să o recunoască.

Îi rămăseseră aşadar meleagurile natale pentru pescuit. Chiar dacă nu erau munţi, ci doar dealuri, chiar dacă nu erau păduri dese ci doar liziere şi lunci, chiar dacă apele repezi ale pâraielor de munte erau înlocuite de apele mai molcomi ale râurilor din zona deluroasă, natura păstra încă forme unice de frumuseţe. Chemarea tainică a sa încă glăsuia puternic pretutindeni. Copilul se simţea tot aşa de atras de ea precum era şi în mijlocul poienilor rotate ale piscurilor muntoase. Ideea de a deveni inginer silvic nu-i dădea pace.

Aşa de repede cum se scursese timpul până la venirea vacanţei, tot aşa de repede, dacă nu cumva şi mai repede, acesta trecu şi deja vacanţa era pe sfârşite. Era ultima pescuială a vacanţei. Era duminică, iar de a doua zi, de luni, trebuia să se întoarcă la şcoală, pentru un nou an şcolar.

Ultima pescuială din vacanţa de vară trebuia să se desfăşoare în cele mai bune condiţii. Trebuia să plece la pescuit încă de la prima oră. Aşa şi făcu. Soarele abia ieşea de după linia orizontului începând să scurteze umbrele lungi ale dimineţii când el, împreună cu tatăl său, se şi aflau pe malul apei. Gâze diverse prinseră a juca un dans bezmetic pe deasupra apei încă fumegânde. Un plescăit scurt  le atrase atenţia. Undeva, mai la vale, pe luciul apei se desluşeau clar cercurile făcute de săritura unui peşte. S-au  uitat atent în acea zonă aşteptând. Nu trecu mult şi au văzut o săgeată oţelită, brodată cu mici puncte roşii şi negre, ţâşnind din apă după gâze. Era un păstrăvior flămând. Cu o mişcare rapidă copilul a lansat în acea zonă. Atacul a fost aproape instantaneu. Păstrăviorul hapsân era acolo. Mai apoi apăru un domn clean ieşit de sub nişte cioate submerse.  S-a dovedit a nu fi un clean solitar
deoarece a fost urmat şi de alţii.

La un moment dat o pală rătăcită de vânt făcu să tremure macii sângerii răsăriţi printre pietrele de pe mal speriind o codobatură de apă care-şi luă zborul, spre liniştea vremelnică a gângăniilor ce-şi făceau veacul (impropriu spus), pe acolo.

Domnii cleni au fost urmaţi apoi de câţiva meşteri „dăltari” apoi de câteva mrenuţe…. apoi… apoi… soarele înclină balanţa zilei spre apus. Umbrele lungi, cenuşii şi reci ale toamnei care se apropia dădură semnalul de plecare spre casă. Peştii apelor, fluturii şi libelulele cerului şi ai malurilor, păsările minunat cântătoare ale luncilor, căpriorii semeţi, iepurii sperioşi, vulpile roşcate, nevăstuicile iuţi şi toate celelalte vieţuitoare cu care se întâlnise adesea în timpul pescuielilor din  timpul verii vor deveni amintiri până în la anul.

Călătoria.

Iată că a venit din nou toamna. A trecut şi ziua lui. Împlinise zece ani. Vremea era tot mai mohorâtă, tot mai rece. Într-o dimineață soarele anemic găsi glia acoperită de o pudră fină de zăpadă.

În acea zi se trezise la fel ca şi în celelalte zile. Nimic nu prevestea ceea ce urma să se întâmple. După ce mâncă îşi luă  geaca groasă, căciula, fularul, luă ghiozdanul în spate şi porni spre şcoală. Mergea încet lăsând urme regulate de paşi pe covorul firav de omăt. La un moment dat însă a simțit o durere cruntă în piept şi în umeri, apoi o ceață groasă i se aşternu peste ochi şi o amețeală puternică îl făcu să se prăbuşească ghem pe marginea drumului. Era doar întuneric. Frig cumplit şi întuneric. Apoi, un timp  nu mai fu nimic.

La un moment dat însă i se păru că aude o voce cunoscută care îl chema şoptit. Îi spunea pe nume chemându-l mereu şi mereu. La început nu ştia cine este, dar apoi o recunoscu. Era vocea Pădurii. Ea îl striga. Deschise ochii şi văzu că se află în mijlocul unei poieni deosebit de frumoase. Flori minunate, de toate culorile îl înconjurau şi îl amețeau cu miresmele lor fantastice. În pomi glăsuiau măiastru cele mai minunate păsări pe care le văzuse vreodată. În mijlocul poienii, înconjurată de căpriori, iepuri, vulpi, jderi, şi alte nenumărate animale stătea o tânără de o frumusețe rară.

„- Bună! Te-ai trezit? Bine ai venit la noi!” îi spuse tânăra zâmbindu-i tandru.

„- Bună. Bine v-am găsit! Dar tu cine eşti? Eşti cumva Zâna Pădurii?”

„- Exact. Ai ghicit. Eu sunt. Te-am mai chemat de atâtea şi de atâtea ori la mine şi mereu ai venit, dar până acum nu m-ai putut zări. Știu cât de mult iubeşti pădurea şi de aceea astăzi am hotărât că a venit clipa ca să mă şi poți vedea.”

Au discutat multă vreme, băiatul era curios, iar zâna îi răspundea pe îndelete  la toate întrebările pe care acesta i le adresa. Cu cât discutau mai mult cu atât copilului i se părea că zâna devenea din ce in ce mai tristă. Îşi făcu curaj şi o întrebă:

„- Mi se pare mie, sau ceva te supără? Nu eşti deloc veselă. Pari foarte tristă. Ce te deranjează?”

Zâna îl privi tăcută. Ochii săi verzi erau scăldați în lacrimi.

„- Sunt tristă pentru că tot ceea ce vezi tu aici nu peste mult timp va fi distrus. Multe din lucrurile pe care acum le vezi vor deveni amintire, multe din vietățile de acum vor dispărea. Copacii vor fi tot mai rari, apele tot mai tulburi, peştii aproape că nu se vor mai regăsi în ele. Păsările nu vor mai cânta atât de frumos…. .”

„- Cum este posibil aşa ceva? Cine va face toate astea?”

„- Oamenii o vor face. Vor tăia pădurile, vor zăgăzui apele, vor distruge plantele, animalele şi peştii…. De asta te-am chemat astăzi, de asta ți-am îngăduit să mă vezi. Ca să-ți spun toate aceste lucruri triste, Ca să mai vezi o dată natura aşa cum o ştii şi cum o iubeşti atât de mult.”

Mai mult nu mai spuse zâna nimic. Începu a plânge în hohote iar lacrimile ei se uniră într-un mic râu, şi râul prinse a curge la vale, pe lângă copil. Un lujer mare de floare plutea pe acest râu fermecat aidoma unei bărci fantastice. Când a ajuns în dreptul copilului barca s-a oprit şi s-a apropiat de mal invitându-l parcă să se urce în ea. Copilul s-a urcat şi barca a pornit la vale. L-a dus în cele mai minunate locuri ale pădurii. A văzut cele mai frumoase flori, cei mai semeți arbori, cele mai fermecate păsări, cele mai mândre animale, iar în apele pe care plutea înotau cei mai extraordinari peşti pe care-i văzuse vreodată.  A plutit aşa mult timp admirând frumusețile pe care le întâlnea în cale până când au ajuns la o cascadă înspumată. Barca s-a rostogolit şi el a căzut în gol. De frică a închis ochii. Îi ținea strâns închişi pentru a nu vedea hăul în care se prăbuşea. La un moment dat a simțit o atingere. Cineva l-a prins de mâini. L-a tras în sus, până când avu certitudinea că este aşezat pe ceva tare. Era salvat. Atunci a deschis ochii. Se afla întins pe un pat. Se uită roată. Pereții erau albi, iar alături de pat îşi zări părinții care-l priveau. Mama sa îl ținea de o mână iar tatăl său de cealaltă. Când îl văzură că îşi revine în ochii obosiți ai acestora apărură lacrimi. Lacrimi mari de bucurie pe care le lăsară să curgă în voie.

1. Realitatea

              Recuperarea a fost grea şi îndelungată. A stat mult timp în spital, apoi şi acasă a trebuit să stea o bună bucată de vreme. A pierdut un an de şcoală, dar important era faptul că se vindeca pe zi ce trecea.

Despre pescuit nici nu putea fi vorba. Avea lanseta mereu lângă el pe pat . Uneori se juca cu mulineta şi îşi închipuia că pescuieşte. Noaptea visa adesea că se află pe malul apei. Dar erau doar vise.

Timpul nu a stat în loc. A gonit prin hotarele anilor ducând viața tot înainte, tot mai departe. Copilul a crescut. A terminat  studiile dar datorită bolii suferite în copilărie nu mai avea voie să facă efort fizic mare aşa că visul său de copil, acela de a ajunge inginer silvic deveni de neîmplinit.

Pasiunea pentru pescuit rămăsese însă aceeaşi ca întotdeauna. Era ca o obsesie. Avea un arsenal bogat de scule pentru diferite stiluri de pescuit, nu pierdea nici o ocazie să iasă pe malul apei. Prima mulinetă şi lanseta de din două bucăți le dăruise unui copil sărman din vecini care îndrăgea şi el pescuitul. Și el le primise şi se bucurase de ele. „Dar din dar se face rai” spune o vorbă din popor.

Într-una din zile a avut ocazia să meargă iar în localitatea de munte unde petrecuse atâtea clipe minunate în copilărie, la unchiul său pădurarul. Nu mai fusese acolo de când era copil. Locurile şi le amintea perfect. Drumul pietruit, munții semeți, pădurile răcoroase, cantonul măreț, pârâul de munte învolburat, bulboanele pline de păstrăvi. Pe toate şi le amintea. Știind că va merge în acel loc îşi luă cu el o lansetă şi câteva năluci pentru păstrăv cu gândul să poposească vreo două ceasuri pe malul bulboanelor în căutarea vreunui pistruiat.

Ajuns în localitate constată că drumul pe care îl ştia pietruit fusese asfaltat. Era un lucru bun. Un semn al civilizației. Însă civilizația avea să-l uimească în mod neplăcut în continuare.

Pe drum întâlni mai multe maşini mari care transportau buştean. Privi spre munți. Nu mai erau cei pe care îi ştia. Pădurea se rărise considerabil şi coaste întregi care în trecut erau împădurite se coceau goale acum la soarele de vară. Deveni trist, dar merse mai departe. Știa desigur despre defrişările masive dar nu-şi putuse închipui cu adevărat amploarea fenomenului până atunci.

Cantonul era acolo, la locul său, dar renovat, preschimbat, nu mai era acel canton, cu prispă înaltă de piatră, cu gangul larg, pe care îl ştia şi-l îndrăgise atât de mult.

Ajunse la podul din avalul cantonului. Uimirea îl lăsă fără cuvinte. Pârâul curgea aproape liniar încorsetat de taluzuri lugubre de beton. Apa era mică. Nici urmă de învolburare. Şi era extrem de tulbure. Merse mai departe, mai în amonte. Nenorocirile continuau. Microhidrocentralele se înşirau de-a lungul pârâului subţire precum mărgelele pe o ață. Nu găsi nici un loc unde să pescuiască. Pârâul său drag murise ucis de excavatoare.  În locul său curgea un fir de apă mocirlos, taluzat şi plin de microhidrocentrale.

Tristețea care pusese stăpânire pe dânsul era de nedescris. Seara nici nu avu poftă de mâncare. Adormi cu greu şi avu un somn agitat.

Auzi iar chemarea. Deschise ochii şi văzu că se află în barca ca un lujer pe care plutise odinioară pe râul format din lacrimile Zânei Pădurii. Lujerul era aproape ofilit dar încă plutea. Nu se vedea nici urmă de pădure. Doar apă. Multă apă. Barca aluneca pe unde spre o direcție anume. Din când în când vedea câte un peşte mic înotând prin apa sălcie. Din când în când câte un pescăruş speriat mai săgeta cerul plumburiu. La un moment dat observă o insulă. Era verde, frumoasă, plină de vietăți. Acolo, pe țărm, se afla zâna. Încă plângea. Când o privi mai atent el râmase uimit. Nu mai reuşea să distingă în ființa din fața sa nimic din zâna cea de altă dată. Doar ochii verzi mai aminteau de trecut.

„- Bine ai revenit! Ne-a ajuns şi timpul despre care ți-am vorbit când erai copil. Atât a mai rămas pur din natura pe care o ştiai. Insula aceasta. Dar probabil şi ea va dispărea cândva. Eu sunt sortită să plâng pieirea împărăției mele şi să mă transform odată cu ea. Cu cât ea devine mai slută, cu atât şi chipul meu devine mai urât, cu atât bătrânețea mă cuprinde în brațele sale iar moartea simt deja că îmi dă târcoale. Mie…. Mie care ar fi trebuit să fiu pururea tânără şi frumoasă, să fiu nemuritoare! Acum pleacă! Atât am avut să-ți arăt. Atât am avut să-ți spun. Adio! Nu o să mă mai vezi niciodată de acum încolo.”

Apoi se puse iar pe plâns. Barca se reîntoarse încet la țărm, iar după ce el coborî din ea, aceasta se scufundă aproape imediat.

Se trezi şi mai trist decât se culcase. Aproape uitase acel vis din copilărie, de când zăcea bolnav pe patul de spital. Totul se adeverise. Ceea ce-i spusese atunci zâna devenise realitate. Se gândi la ustensilele moderne cu care pescuia şi atunci îl  prinse un dor nebun după mulineta aceea rudimentară din copilărie, după lanseta din două bucăţi pe care o găsise dimineața pe pat. Ce n-ar fi dat să le aibă acum! Să le aibă doar pe ele iar natura să fie tot aceea care fusese cândva.

          Dar din păcate erau doar visuri. Când era mic visa viitorul, acum nu poate face altceva decât să viseze trecutul şi să spere că acea mică dar minunată insulă unde mai sălăşluia natura în forma sa pură nu va pieri niciodată.