DIRECTORUL GENERAL

„Fatalitatea – adică ceea ce s-a întâmplat. Nu ce trebuia sa se petreacă”  – Vasile Ghica

1.

Din trendul evoluţionist care controlează fără a lăsa loc nici celei mai mici urme de împotrivire lumii înconjurătoare, lumii în care vieţuim, lumii în care ne naştem, trăim şi murim, lumii concret-obiective cu care intrăm mai mult sau mai puţin în contact, doar pe noi oamenii, Creatorul ne-a ales dându-ne acel unic şi minunat dar de a putea să ne hotărâm singuri soarta. Ne-a dat posibilitatea raţional – cognitivă de a judeca anumite situaţii de a le trece prin filtrul gândirii, al chibzuinţei, de a le măcina la moara conştiinţei, de a le trece prin toate celelalte simţuri care acţionează atunci când dorim să luăm o hotărâre. Uneori facem alegeri bune, alteori nu, uneori ne ajută hazardul, alteori ne împiedică factori mărunţi pe care i-am ignorat în momentul în care am analizat acea problemă. Cert este doar faptul că Dumnezeu ne-a făcut pe noi un fel de stăpâni absoluţi asupra celorlalte vieţuitoare, lucruri, şi fenomene care se petrec pe pământ. Nu putem controla desigur uraganele, cutremurele, sau alte cataclisme, dar în general ceea ce poate omul controla generează zilnic mai multe catastrofe ( la o scară net inferioară marilor cataclisme), dar care adunate însumează probabil distrugeri şi victime mult mai multe şi mai mari şi din păcate unele dintre ele chiar ireversibile.

Desigur omul are posibilitatea de a gândi tot ceea ce doreşte, de a spune tot ceea ce doreşte şi implicit de a face cam tot ceea ce doreşte şi poate face. Dacă un om are o viziune ( gândeşte) că în locul unui parc dintr-un oraş sau în locul unei păduri, sau în locul unui curs de apă ar trebui să fie altceva: un mall, un cartier rezidenţial, un şir de microhidrocentrale, etc, ( de obicei aceste gânduri vin în minţile oamenilor cu bani mulţi), el va spune celor ce lucrează pentru el aceste gânduri iar aceştia vor analiza problema şi dacă este posibil ( şi în majoritatea cazurilor este posibil) se vor demara lucrările la acele proiecte. Parcurile, pădurile, apele ( simple capricii ale lui Dumnezeu în momentul Creaţiei, după cum le place acestor gânditori să perceapă natura) vor dispărea toate iar în locurile lor vor apărea mall-urile, cartierele rezidenţiale, hidrocentralele şi toate celelalte  lucruri care produc şi mai mulţi bani. Natura, vieţuitoarele din ea, nu valorează nimic. Doar ca materie primă sau ca exponate în grădini zoologice, care la rândul lor să producă bani de la credulii care le vizitează. Nu doar natura nu înseamnă nimic pentru acest gen de oameni, nici chiar semenii lor nu însemnă nimic. Sunt doar unelte, unelte cu care ei îşi realizează visele. Toţi pot fi înlocuiţi, populaţia pământului încă este destul de mare, aşa că oricine nu se supune sau nu mai corespunde din punct de vedere fizic sau mental este înlăturat şi înlocuit imediat de către altcineva care abia aştepta, de după colţ, ca să îi ia locul. Încă din vechime ştim că „Homo homini lupus est” şi că „Bellum omnium contra omnes” deci timpul care a trecut nu ne-a făcut în nici un caz mai buni ci din contră chiar mai răi. Dacă înainte omul nu îşi respecta semenii măcar respecta natura care îl hrănea şi în care vieţuia, lucru care acum a dispărut. Nimic nu mai este sfânt pe lumea aceasta. Omul este capabil să iubească dar în acelaşi timp este capabil să şi urască. El a învăţat atât arta dragostei cât şi arta războiului şi a distrugerii. Într-o societate fără pic de aplecare şi înţelegere a problemelor particular-sociale ale oamenilor, într-o lume în care interesele financiar- politice conduc lumea, într-o lume în care natura nu înseamnă nimic vom ajunge toţi precum personajul din tabloul lui Edvard Munch strigându-ne indignarea, strigându-ne sărăcia, strigându-ne disperarea în faţa lumii în care trăim.

2.

Biroul oval recent decorat îi dădea un aer reconfortant. Era mândru de noua sa funcţie. Director adjunct. Visase de mult la acest post şi acum iată că-l primise. Costumul său bej arăta impecabil, cravata stătea perfect iar butonii cămăşii străluceau frumos. Fumase un trabuc cubanez iar acum se odihnea după munca grea ( nu făcuse absolut nimic toată ziua în afara faptului că citise nişte titluri din presa locală: La întreprinderea „x” avusese loc un incendiu, La motelul „y” cineva suferise o alergie din cauza mâncării, La barajul „z” din cauza unor probleme tehnice se vor deschide toate porţile pentru evacuarea rapidă a apei, Un poliţist a arestat un hoţ de poşete şi alte titluri pe care doar le trecu cu vederea ) stând confortabil în scaunul din piele fină, cu picioarele întinse pe birou admirându-şi pantofii noi de un negru – lucios impecabil. La un moment dat starea sa de contemplare fu întreruptă de soneria strident – greoaie a telefonului de pe birou. Un moft al DIRECTORULUI  GENERAL era acest telefon de epocă. Ridică receptorul şi auzi ultima voce pe care ar fi dorit să o audă în acea după-amiază atât de tihnită. Era chiar DIRECTORUL GINERAL. Îl detesta pe acest om, cu toate că era chiar tatăl său.

• Bună! Te-am deranjat cumva?
• Nu, întotdeauna îmi face plăcere să mă suni, tu nu mă deranjezi niciodată. ( „Ce mincinos eşti, cât o să-l mai perii aşa pe bătrân? Tragi nădejde că o să-ţi lase toate astea ţie într-o bună zi?” spuse o voce în capul său, dar el preferă să nu o bage în seamă.); Spune, care este problema?
• M-a sunat şi pe mine cineva de sus…. înţelegi tu….de sus… că doar n-oi vorbi direct cu Dumnezeu, dacă o fi existând şi El. Cineva….. de sus…. care m-a rugat ceva pentru că şi eu la rândul meu îl rugasem ceva cândva şi m-a ajutat….. ajuns aici DIRECTORUL GENERAL făcu o pauză.
• Da, spune! Te ascult. Dacă te pot ajuta cu ceva….
• Este vorba de vreo două sute de kile de peşte. Nu contează de care, peşte să fie. Ştiu că tu cunoşti nişte băieţi care….
• Desigur tată…. ăăă, domnule DIRECTOR GENERAL. Când vrea omul marfa?
• Păi ştii cum e pe la noi, chiar şi ieri dacă se poate… Deci cât mai repede cu putinţă.
• K. Dau imediat nişte telefoane, adun gaşca şi până mâine dimineaţă totul va fi gata.
• Mulţumesc mult! Succes! Vezi să iasă treaba bună că şi omul m-a ajutat pe mine atunci!
• Nici o grijă! spuse şi puse plictisit receptorul antic în furca antică a telefonului antic.

Apoi începu să dea telefoane ca să adune gaşca, după cum chiar el se exprimase. Când termină cu toţi îl mai sună încă o dată pe omul în care se încredea cel mai mult, cel care era într-un fel căpitanul neîncoronat al celorlalţi şi stărui să­­­-i reamintească cantitatea şi termenul limită:

• Să nu fiu nevoit să vin eu personal până acolo! Sper că ai înţeles! şi închise imediat telefonul nedorind să audă asigurările de conjunctură ale celuilalt.

Şi uite aşa…. un serviciu astăzi, un serviciu mâine…. şi postul principal prindea contur din ce în ce mai clar.  Şi aşa-i cam ramolit moşneagul…

3.

Era o după-amiază rece de decembrie târziu. Cerul greu, încărcat de nori cenuşii, ca de plumb, parcă se prăvălea peste apele învolburate de vântul aspru care sufla dinspre nord.

Un şir de bărci se avânta în larg în ciuda vremii potrivnice. Înaintau una după alta, în şir indian înfruntând valurile spumegânde şi vântul care sufla din ce în ce mai tare. În bărci se aflau oameni cu feţele tăbăcite de soare şi vânt, cu mâinile muncite şi care ştiau foarte bine apele din acea zonă.

Scoteau plasele pe rând dar producţia era nemulţumitoare. Peşti mici şi puţini.

• Trebuie să ne băgăm la apele adânci, la gropane, acolo-s traşi acum peştii mari! strigă cu glasu-i hodorogit cel care era conducătorul.
• Dar vremea e rea. Valurile-s mari…. icni careva.
• Adunătură de muieri! Cum un pic tremură barca sub voi cum vă udaţi chiloţii! Aţi auzit clar ordinul şefului. Două sute de kilograme până mâine dimineaţă. Nu contează cum e apa, nu contează cum e vremea. Ordinu-i ordin.

Oamenii nu mai spuseră nimic. Traseră la rame cu şi mai mare putere. Vântul se înteţea din ce în ce. Ploaia se porni năvalnică şi rece şfichiuind feţele încruntate ale barcagiilor. Braţele lor noduroase abia mai puteau mânui lopeţile. Dar totuşi înaintau. Deodată vântul îşi schimbă direcţia suflând chiar din larg. Valurile prinseră şi mai multă spumă şi crescură în dimensiune. Acum zgâlţâiau bărcile cu totul. Le aplecau într-o parte şi în alta ca pe nişte dopuri de plută aruncate de cineva în glumă pe apa în fierbere. De multe ori ziceai că o să le răstoarne.

• Nu vă codiţi! Întindeţi plasele! Mai repede! Se auzi iar vocea hodorogită a căpeteniei.

Oamenii înjurară printre dinţi dar se supuseră. Aşa îşi câştigau ei existenţa. Doar asta ştiau să facă. Dacă nu duceau cantitatea de peşte dorită la termenul fixat îşi puteau lua adio de la banii promişi. Nu erau mulţi, dar erau singurii de care puteau face rost acum înaintea sărbătorilor de iarnă. Această comandă picase ca o mană cerească pentru ei. Trebuiau să o ducă la bun sfârşit.

Un timp se luptară cu valurile şi în ochiurile plaselor începu a se prinde tot mai mult peşte.

• Aşa, aşa băieţii mei! Vedeţi că se poate?

Vocea aceea hodorogită îi scotea pe toţi din minte. Le sfredelea creierele ca o şurubelniţă veche, ponosită şi ruginită. Dar trebuiau să accepte. El era mediatorul. El avea relaţiile, el făcea rost de comenzi. Trebuiau să-l suporte, dar ce era mai rău era faptul că şi trebuiau să-l asculte. Înjurau în gând, printre dinţi, îl blestemau îi pomeneau de toţi sfinţii calendarului dar munceau mai departe. Era munca sărăciei. Era munca disperării. Îşi puneau vieţile în joc pentru ca un domn în costum bej impecabil, dintr-un birou oval recent redecorat să poată satisface cererea unui bătrân ramolit dar care încă era DIRECTOR GENERAL, şi care la rândul său era dator cuiva de …sus…. care cândva îi făcuse domnului DIRECTOR GENERAL un favor.

Cantitatea de peşte creştea în ciuda vremii nefavorabile. Lucrurile mergeau spre bine până când auziră un ţipăt disperat:

• Suntem pierduţi fraţilor!!! Apa creşte, au dat drumul porţilor de la baraj. Dumnezeu cu mila!!!!

Într-adevăr un muget se auzi din amonte. Apa venea aproape ca un perete măturând totul în calea sa. Unii se ridicaseră în picioare, alţii se mulţumiră doar să privească disperaţi şi neputincioşi la dezastrul care se apropia. Până şi căpitanului îi pieri orice urmă de eroism ( presupunând că ar fi fost vreodată capabil de o asemenea virtute ) şi-şi făcu o cruce mare cât toate zilele ( la viaţa ticăloasă pe care o dusese se vede faptul că tot în Dumnezeul cel pe care-l renegase şi-l hulise de atâtea şi atâtea ori îşi căuta mântuirea, acum când efectiv vedea moartea cu ochii).

• Fiecare pe cont propriu! Săriţi din bărci!

A fost ultima hodorogeală a acelui glas, ultima sfredelire cu şurubelniţa aceea veche, ponosită şi ruginită care le mai sfredeli creierele.

Potopul se apropia din ce în ce. Bărcile din coada şirului fură luate pe sus ca nişte coji de nucă. Bieţii oameni nu avură nici o şansă.

O parte reuşiră să se arunce în apă. Braţele lor deja ostenite luptau acum pentru viaţă cu apa înspumată şi rapidă. Nu mai era o luptă a foamei, a sărăciei, era o luptă pentru viaţă, pentru supravieţuire. Banii nu mai contau. Important era să ajungă la mal. Unii ajunseră, dar marea majoritate nu. Apa îşi ceruse şi îşi primise tributul şi de data aceasta. Se mai întâmpla uneori ca din când în când câte un barcagiu mai neatent să piară înghiţit de ape, dar niciodată nu se întâmplase ca atât de mulţi oameni să moară deodată. Mulţi aveau familii, copii…. Nu făceau o muncă legală, ştiau asta, dar din acest fel de trai îşi hrăneau şi îşi îmbrăcau membrii familiilor.

Viitura trecu fulgerător, înspumată şi mugind ca o turmă de vaci turbate. Apa se mai domoli, curgerea sa nu mai era atât de vijelioasă. Agăţate de crengile unor tufe de pe mal se vedeau prinse bucăţi de haine. Erau şi câţiva supravieţuitori care până la urmă, cu eforturi care depăşesc imaginaţia oricui, eforturi de care sunt în stare doar oamenii în situaţii critice reuşiră să se salveze.

4.

          Directorul adjunct plecă fericit de la birou. Treburile mergeau bine. Doar ploaia sâcâitoare care se pornise de ceva vreme şi care-i udă puţin impecabilul costum bej până se urcase în maşină îl cam indispuse oarecum. Căută în torpedoul maşinii şi luă un trabuc columbian, din cele care îi plăceau la nebunie, îl aprinse şi apoi învârti cheia în contact. Maşina noua, gri metalizat, porni în trombă pe şoseaua udă şi pustie. După un timp se plictisi şi răsuci butonul radioului de la bord. David Guetta îşi făcu apariţia în bolidul scump revărsându-se prin boxele mici. Nu-i plăcea. Detesta atât pianul cât şi violoncelul. Fusese unul dintre acei copii ale căror mame cred că sunt plini de talent si fusese forţat să înveţe aceste instrumente pe care acum le detesta amarnic. Căută un alt post. De data aceasta năvăli James Brown cu al său arhicunoscut „Living in America”. Eeeeiiii, asta da muzică. Fiind director adjunct la o companie atât de mare i se părea că măcar cu piciorul drept a păşit deja în America, iar când boşorogul…. va…. atunci va putea spune că este aproape cu toată fiinţa acolo. Melodia era veselă, zgomotoasă, exact pe placul său. Mai urmară şi alte melodii cărora însă nu le dădu prea mare importanţă, apoi începură ştirile. Era un post de radio local, deci era normal ca ştirile să fie ştiri locale. Vocea crainicei din studio suna un pic piţigăiat după părerea sa, ( oare cum o fi vorbind asta cu barbat-su  se amuză el relaxat în sinea lui, dacă la radio are aşa o voce): „Vă anunţăm că astăzi s-a produs un tragic eveniment. În urmă cu aproximativ jumătatea de oră un convoi de bărci ieşite în larg la pescuit au fost surprinse de o viitură puternică datorată deschiderii tuturor celor trei porţi de la barajul de acumulare. Deschiderea porţilor a fost anunţată din timp prin mijloacele mass-media locale de aceea este cât se poate de ciudat faptul că pescarii s-au încumetat a ieşi în larg în ciuda avertismentelor. Majoritatea oamenilor aflaţi în acele bărci s-au înecat existând foarte puţini supravieţuitori, şi aceştia aflându-se într-o stare foarte gravă….” restul relatării trecu paralel pe lângă el. O sudoare abundentă îi ţâşni pe toţi porii. Îi simţea mirosul.  Era mirosul fricii şi al groazei. Nu-i trebuia şi altceva să înţeleagă că erau oamenii căpitanului. Gaşca lui. Trase maşina pe dreapta şi opri. Tot corpul era numai transpiraţie. Până şi palmele erau umede. Îi era imposibil să mai conducă. Era conştient de faptul că el era cel care trimisese atâţia oameni la moarte. Uitase întru totul de titlul din ziar care anunţa deschiderea porţilor de la baraj. Apoi, după un moment de adâncă şi frenetică judecată logică trase o concluzie: măcar dacă ar fi murit şi căpitanul ca să nu afle nimeni nimic despre el. Îşi şterse palmele, îşi făcu curaj şi porni spre locul cu pricina. Era plin de poliţie, de pompieri, scafandrii, gură cască. Parcă maşina într-un loc mai retras şi porni prin noroi, cu pantofii săi negri-lucioşi spre râu. Nu-i mai păsa nici de faptul că impecabilul său costum bej era udat de ploaia sâcâitoare şi rece. Văzu undeva mai la vale, unde ceilalţi nu ajunseseră încă trei corpuri zăcând pe mal. Primul era mort. Îi verifică pulsul. Nici un semn. Se uită atent, nu era căpitanul.  Al doilea mişca. „- Ajută – mă!”spuse acesta. Era un copilandru, abia i se iţiseră ţurloaiele, dar el nu avea timp pentru el. Avu noroc. Cel de-al treilea era căpitanul. Încă sufla, încă trăia. „- O ai venit şefu! Ştiam că o să vii să mă salvezi! Eu ţi-am fost credincios şefu… dar ăştia au dat drumul la apă…”. Vorbea greu. Un fir de sânge i se prelingea din colţul gurii. „-Nu mă lăsa şefu!…” Din buzunarul de la piept al costumului bej scoase o batistă : „ – Să-ţi opresc hemoragia”. spuse el. Prinse capul căpitanului în mână şi-i îndesă batista cu totul în gură, ţinându-l forţat până când acesta încetă să se mai zbată şi rămase inert ca o fleică uriaşă. După ce se asigură de faptul că neîncoronatul căpitan nu-i mai putea face nici un rău scoase batista şi o îndesă grăbit la loc în buzunar. Apoi uitându-se roată spre a nu fi zărit de alţii se întoarse la maşină şi porni vijelios spre casă.

5.

          După ce-şi curăţă pantofii şi hainele făcu un duş fierbinte. Era poate pentru prima dată încântat că iminentul său mariaj cu fiica unui alt director general de la o altă întreprindere fusese amânată cu două luni din varii motive. Dacă ar fi fost acum căsătorit, ce răspunsuri i-ar fi dat consoartei. De ce arată în halul acesta? De ce e cu hainele murdare, de ce are noroi pe pantofi? („ai fi găsit tu o minciunică” îi şopti iar vocea din cap, care uneori nu-i prea dădea pace). Da e adevărat, poate că ar fi găsit o scuză care să fie cât de cât crezută de ea, dar aşa era mult mai bine. Nu trebuia să inventeze nimic.

Adormi aproape instantaneu. Lucrurile de peste zi îl solicitară atât fizic cât şi mental. Adormi şi visă.

Mergea liniştit pe malul râului când auzi pe cineva strigând:

• Hei domnu’, domnu’ nu vrei nişte peşte? Poftim aici la noi! Avem destul.
• Ba aş vrea vreo doi, răspunse el.
• Intră aici, avem destul! Îl pofti necunoscutul.

Intră într-o cameră mare care avea în mijloc o masă şi lângă ea un pat cu gratii de fier roată. Pe masă se aflau nenumăraţi peşti, de mai multe specii, şi mici şi mari, puşi de-a valma.

Se apropie de masă şi începu să aleagă dintre peştii aflaţi pe masă. Alese vreo trei, care i se părură lui mai mărişori şi-i arătă celui care-l poftise înăuntru.

• Ăştia trei ar fi buni. Spuse el.
• Apppăiiii domnu’ dar nu aşa ne-a fost înţelegerea.
• Dar n-am avut nici o înţelegere…. protestă el.
• Ba da. Am avut cum să nu. Două sute de kile până dimineaţă. Uite-i aici pe toţi. Ia şi mănâncă-i! apoi strigă: Hei băieţi, ia poftiţi! Domnu’ nu vrea să-şi respecte înţelegerea.

Uşa s-a deschis din nou şi prin ea au intrat mai mulţi bărbaţi cu hainele rupte si ude, cu crengi în păr şi alge pe cap şi corp. Printre ei era şi copilandrul cu mustaţa abia mijită care-i ceruse ajutorul pe malul râului, şi căpitanul, care avea încă batista îndesată în gură. Oamenii aceia aveau o funie cu ei. L-au prins şi l-au legat de patul cu zăbrele. Unul i-a băgat în gură ceva ca o scoabă care-i ţinea gura deschisă în permanenţă iar ceilalţi îi tot vârau peşti în gura deschisă.

• Două sute de kile îţi dăm nimic mai mult, nimic mai puţin. Tu ai fost cinstit. Ne-ai plătit dinainte. Ne-ai trimis la moarte. Aşa că şi noi o să fim cinstiţi cu tine.

Se zbătea neputincios, dar legăturile erau strânse, noduri marinăreşti, iar peştii alunecau pe gât ca pe tobogan, stomacul prinse a i se umfla din ce în ce mai tare până când în cele din urmă explodă umplând încăperea de resturi nedigerate de peşte crud.

Se trezi. Din nou transpiraţia îi ţâşnea pe toţi porii. Din nou sesiză un amestec de frică şi groază împreunate.

6.

          Anii au trecut ca lungi şerpi încolăciţi în jurul nostru trăgându-ne mereu înainte.

DIRECTORUL GENERAL, cel ramolit a făcut pace cu lumea cedând fiului său toată compania.

Dar şi peste fostul director adjunct, cel cu impecabilul costum bej au trecut anii. S-a căsătorit, a avut şi el un fiu. Apoi a divorţat. Fiul a ajuns director adjunct dar nu a mai avut răbdarea sa aşa că până la urmă, când tatăl său împlinea şaizeci de ani i-a făcut cadou o internare la un azil de bătrâni iar apoi l-a declarat incapabil să conducă afacerea prin intermediul unor acte medicale măsluite, preluând el toate frâiele şi ajungând aşadar DIRECTOR GENERAL.

Viaţa la azil era un chin. Se retrăsese faţă de ceilalţi, nu primea vizite, devenise un singuratic. Un singur lucru făcea zilnic. Se plimba pe podul care traversa râul care curgea pe lângă azil. Îl trecea într-o parte şi în alta de mai multe ori. Uneori stătea sprijinit de parapetul podului şi privea apa curgând mereu şi mereu la vale. Încă îi mai visa uneori pe acei oameni pe care practic el îi condamnase la moarte. Mai avea remuşcări, vocea din capul său devenea din ce în ce mai puternică. ( „Dacă erai însurat ce scuză găseai?”) . Se gândi mult timp la chestia asta şi nu găsi nici o scuză plauzibilă. ( „Ştiai că se va da drumul la baraj, de ce totuşi i-ai trimis? Numai ca să capeţi mai repede postul de DIRECTOR GENERAL?”) nici la această  întrebare nu putu răspunde. Vocea era tot mai vehementă, vocea îl punea într-un război cu sine însuşi din ce în ce mai dur, din ce în ce mai sâcâitor.

Într-una din zile, era o zi rece şi ploioasă de decembrie târziu primi un pachet. Se miră. Cine ar fi putut să-i trimită ceva lui? Lui, care efectiv încetase să mai existe odată cu internarea în acel azil?

Desfăcu pachetul. Era un ziar vechi şi o miniscrisoare scrisă de mână cu litere mari, frumoase, caligrafice şi foarte uşor de citit. Se uită la ziar. Cu un creion roşu era încercuit un articol care conţinea mai multe rânduri dar şi o fotografie. Se uită la fotografie. Era un tânăr cu mustaţa abia mijită. Sub fotografie scria: Unul dintre puţinii supravieţuitori ai dezastrului din…” Îl recunoscu. Era tânărul care-i ceruse atunci ajutorul dar pe care el îl tratase cu nepăsare. Articolul  nu-l citi. Ştia despre ce era vorba. Citi în schimb cele câteva rânduri scrise frumos pe bucata de hârtie: „Tu nu m-ai ajutat atunci când aveam nevoie de ajutorul tău. Bănuiesc că încă te mai urmăresc demonii din noaptea aceea. Eu sunt singurul care ştiu că tu ai dat ordinul atunci. Nu am spus nimănui. Ţi-am trimis acest pachet ca să te eliberez în sfârşit de monştrii care te macină. Ţi-am trimis acest pachet ca să te ajut.”

La capătul podului stătea un bărbat îmbrăcat cu o jachetă groasă şi purtând pe cap o căciulă îmblănită. Stătea cu mâinile în buzunar şi aştepta. Deodată de pe pod ceva se desprinse şi căzu în apă. Era el, fostul director adjunct, fostul DIRECTOR GENERAL, fostul bătrân singuratic de la azil. Hotărâse să facă pace cu lumea, dar în primul rând cu el. Se eliberase.

În ciuda agitaţiei iscate, a salvatorilor anonimi care s-au aruncat imediat în apă şi au adus trupul la mal, a echipelor de medici sosite între timp, bătrânul a decedat.

Bărbatul cu jachetă groasă şi căciulă îmblănită porni hai-hui pe străzi, cu mâinile în buzunar fluierând o romanţă. O singură întrebare îl mai frământa: „Se făcuse oare cu adevărat dreptate?