Găuri şi copci

„Ceea ce mă înspăimântă cel mai mult este iarna memoriei.” 

Juan Jose Arreola

După o toamnă mai blândă decât ne-am imaginat, dar care a avut totuşi capriciile sale, iată că a venit călărind coamele albe ale vânturilor reci şi iarna cea cu suflare de nemişcare. Cerul s-a îngreunat şi apoi a cernut pe pământ alb strat de omăt moale şi pufos. Vânturile l-au prins şi au început a-l purta de colo-acolo aşezându-l unde le-a venit pofta, spulberându-l şi ridicându-l din nou spre cer în coloane albe şi reci. S-au jucat cu el ca şi cum un copil ştrengar se joacă cu o jucărie, l-au luat de aici, l-au pus dincolo, apoi l-au mutat iar clădindu-l în troiene aidoma unor bariere albe, îngheţate. Apoi cerul s-a ridicat spre slăvi, norii s-au ascuns în ascunzişurile lor iar bolta a devenit înaltă şi clară. Pe timpul nopţilor toate stelele cerului se vedeau frumos aşezate în constelaţiile străvechi. Toate erau la locul orânduit de Dumnezeu: Ursa mare, Ursa mică, Cassiopeia, Cloşca cu pui, Gemenii, Balanţa, Fecioara, Taurul, etc. Toate. Unele mai mari, altele mai mici, dar toate. Absolut toate. Nu lipsea nici mândrul Luceafăr cu privirea-i rece şi ironică privind la „chipurile de lut” de pe pământul păcătos cum se luptă cu traiul zilnic şi plin de vicii.

Aerul deveni mai aspru, mai greu de respirat. Zăpada uitată de vânturi scârţâia amarnic sub călcătură. Stelele luminau albastru, luminau rece. Întreaga fire era cuprinsă de frig. Venise gerul. Iarna îl trimisese să învăluie lumea, să împrăştie frig năprasnic şi să pună nemişcare apelor.

Nopţile erau lungi, iar nopţile îi erau cele mai dragi Iernii. Călărea ca o turbată pe coamele despletite ale vânturilor reci râzând cât o ţineau puterile în timp ce trena sa cea lungă flutura în spatele său împrăştiind zăpada.

Din depărările pădurilor se auzeau glasurile nopţii. Zgomotele nopţii. Uneori se auzea strigătul plângător al micilor cucuvele, cele pe care vechii greci le-au aşezat alături de Minerva, zeiţa înţelepciunii. Apoi, nu după mult timp, voalul îndoliat al nopţii era străbătut ca de un fior venit din necunoscut de râsul strident al huhurezului. Aceste zgomote te scot din sfera raţionamentului, atât sunt de stranii, atât de neomeneşti încât judecata nu te mai ajută decât după ce a trecut impresia de fior. După ce s-a făcut linişte. Atunci te cuprinde un fel de calm, de auto stăpânire şi în sinea ta, încă pe nedeplin calmată te întrebi amuzat: „ De chestia aia m-am speriat eu?” şi începi să râzi încet. Dar parcă nu e râsul tău, căci mereu te uiţi atent în jur ca nu cumva următorul râset al huhurezului sau următoarea jelire a cucuvelei, sau poate chiar glasul scurt şi pătrunzător al buhii celei mari să te ia prin surprindere şi să te sperie din nou.

Dintre păsările care nu lasă plaiurile natale pentru unele mai călduroase se numără şi mândrii ulii. Sunt de toate neamurile, dar aici în zona aceasta sunt cu precădere ulii porumbari, ereţii vineţi ( păsărarii) precum şi ereţii cenuşii. Pajurile şi ceilalţi ulii mai mari care trăiesc numai din omorât sunt în zonele mai înalte.

Deseori mergând pe şosele vezi în pomii de pe marginea drumului , cocoţaţi cât mai sus, stând nemişcaţi, ereţii şoricari în căutare de mâncare. Stau nemişcaţi dar ochii lor cercetează centimetru cu centimetru brazdele de arătură de sub ei, sau şanţurile de pe marginea drumului. Atacă scurt şi fulgerător. Se întâmplă să mai şi rateze dar de cele mai multe ori se ridică în aer cu prada între pumnalele ghearelor.

Era o dimineaţă friguroasă de ianuarie. Pomii prinseseră argintiu veşmânt. Cerul era senin iar soarele mic şi parcă străin de această lume doar lumina universul, uitând să-l şi încălzească.

Era ziua primei pescuieli la copcă a anului. Era în fapt prima ieşire din noul an. Prima ieşire la pescuit. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, o mai repet şi acum, nu sunt un împătimit al acestui pescuit. Nu spun că nu-mi place în totalitate dar nici nu mă dau în vânt după el. De asemenea nu-i pot înţelege pe cei care vin cu câteva zeci, dacă nu chiar sute de instalaţii, vin încă înainte ca soarele să treacă hotarul ce delimitează noaptea de zi şi care ocupă o mare parte a gheţii, şi atunci când ajungi şi tu, ca un necăjit cu trei-patru instalaţii pentru ştiucă şi un băţ cu dandinetă, dumnealor îţi delimitează clar locul unde ai voie şi unde nu ai voie să faci copci, că de…. „ ei „e” stăpânii gheţii” şi vor fi atât timp cât legea le va permite.  În fapt ei sunt ca nişte găuri negre ce brăzdează obrazul şi aşa plin de multe rele al societăţii noastre.

Eu am marele noroc să mă număr în categoria celor care văd şi în pescuitul la copcă tot un pescuit sportiv. Nu-mi trebuie zeci de instalaţii, nu-mi trebuie treziri la ore mici pentru a ocupa gheaţa. Mă mulţumesc cu puţin. Patru-cinci copci îmi sunt suficiente. Nu obosesc ceasul punându-l să stea de veghe şi să mă readucă din lumea viselor la ore când somnul e cel mai dulce. Când mă trezesc atunci e bine. Este o vorbă care circulă printre pescari: „Ce-i al meu e pus deoparte”. Aşa că ce rost are să mă grăbesc? Nu-i de ajuns că dimineţile roşiatice şi pline de vălătuci alburii de ceaţă ale verilor mă găsesc deja la locul faptei? Măcar iarna să mai am şi eu un dram de odihnă.

Am pornit aşadar la o oră nu tocmai matinală dar nici târzie spre barajul vizat. Aproximativ 35 de kilometrii de mers pe un drum alb încadrat de nişte mirifici pomi de aceeaşi culoare.

Drumul a decurs ca şi altă dată, fiecare povestind ce a mai făcut în ultimul timp. Uneori cineva spunea câte o glumă mai mult sau mai puţin deocheată, auzită sau citită în ultimul timp. Ceilalţi râdeau. Unii chiar înţelegeau bancul, ceilalţi doar ca să nu rămână mai prejos. Aşadar râdea toată lumea, chiar dacă pricepea sau nu care este poanta. După ce ne opream la o cafea la intrarea în oraşul Siret şi după ce unii mai consumau şi altceva decât cafea, glumele parcă erau pricepute mai repede iar râsetele deveneau mai tari.

În fine, iată-ne ajunşi la locul faptei, la locul dorit. Nu puteam spune: la locul visat, din două motive. Primul ar fi că în noaptea precedentă chiar nu m-am visat că pescuiesc pe vreun loc, şi al doilea ar fi acela, că iarna, la gheată, cu toată „haita”aceea de pseudo-pescari, sau nu ştiu cum să-i  numesc, acei pescari care au zeci poate chiar sute de instalaţii cu peştişori vii pentru ştiucă şi care vin cu noaptea în cap să ocupe gheaţa, chiar că ţi-ar fi imposibil să visezi la vreun loc unde să-ţi încerci norocul şi tu, amărăşteanul de pescar care nu a găsit suficiente ancore, strune şi beţe ca să-şi făurească şi el o armată devastatoare de ustensile de capturat cât mai multe ştiuci. Cu sacii chiar dacă s-ar putea. Eşti privit ironic de „băştinaşi”ca să-i denumesc aşa. Se uită la tine de parcă eşti venit de pe Marte, o entitate bizară care s-a rătăcit probabil pe acolo sau care este poate atât de retardată mintal că nu a înţeles nici până la vârsta asta cum stau lucrurile cu prinsul ( că nu-l putem numi totuşi pescuit) al ştiucii la copcă. Deci nişte copii mari care ori sunt prea săraci ori prea proşti, ca să o zicem pe româneşte. Aşa gândesc acei acaparatori ai gheţii. Ne privesc aşa în treacăt dar în acelaşi timp, plictisiţi parcă, ne delimitează prin gesturi clar de înţeles chiar şi pentru noi, retardaţii,  care este teritoriul deja ocupat şi cam pe unde am avea voie să ne jucăm şi noi.

Iată aşadar că sosise şi momentul acţiunii. După ce am reuşit să găsim o bucată de gheata încă nerevendicată şi care promitea oarecum, fiind situată lângă un păpuriş, am început treaba. Cei care au dorit, pentru o mai bună circulaţie sangvină pe un frig atât de pătrunzător şi pentru mai mult curaj au îndemnat cu spor din sticla care conţinea un lichid cu ceva mai multe grade cu plus decât se înregistrau cu minus afară, am pornit a găuri obrazul lucios al marelui baraj. Gheaţa era destul de groasă. Zilele trecute mai fuseseră prin zonă şi alţi copcari deoarece se vedeau clar urme de găuri mai vechi, astupate acum parţial de un nou strat de gheaţă ceva mai subţire. În acea zonă vânturile spulberaseră stratul de omăt, gheaţa lucind rece şi despuiată sub picioarele noastre. Undeva, mai pe mijloc existau unele zone cu zăpadă.

După găurire a urmat momentul „armării” cu peştişori vii ai triplelor de la instalaţii şi apoi „plantarea” acestora în copci. Trei instalaţii aveam, plus acea mini-lansetă cu dandinetă. Un timp nu s-a întâmplat nimic. Beţele instalaţiilor zăceau zgribulite în marginea copcilor riscând să „îngheţe de frig” dacă nu se hotărau a face oarece mişcare.

După vreo două ore iată că în cele din urmă unul din beţe începu să fugă zdrăngănind pe gheaţa opacă oprindu-se deasupra copcii. Hopa! Aşadar cineva, acolo sub gheaţă avea chef de joacă. Îi venise pofta de mâncare. În grabă m-am apropiat de „inculpat”, l-am prins cu ambele mâini şi am început să extrag instalaţia din copcă. Ceva mişca. Mişca, deci exista. Exista ceva la celălalt capăt al firului. Era o cumătră cu dinţi. Frumuşică, dar nu mare. Poate nici măcar mărişoară. Dar era. Aveai un moment de trecătoare dar totuşi destul de consistentă mulţumire. Ca atunci când luai o notă mare la şcoală după ce învăţai bine lecţia. Erai convins că dacă vei fi ascultat vei lua notă mare ştiind că materia o stăpâneai, dar, ei bine, în acel moment în care profesorul ( sau profesoara) te numea pe tine iar tu răspundeai impecabil şi primeai nota la care te aşteptai tot simţeai un soi de bucurie, poate mai mult un soi de mulţumire ştiind că lucrurile s-au întâmplat exact aşa cum trebuiau să se întâmple. Aşa şi acum. Noi ne pregătiserăm conştiincios. Ne învăţaserăm lecţia, monturile erau în regulă, peştii momeală la fel, mai rămânea ca „misticul profesor”de sub ape să ne examineze. Eu trecusem cu bine de primul test.

La un moment dat, nu departe de noi, pe „moşia” unor „multi-copcari” şi-au făcut apariţia un grup de teribilişti, care le-au dat peste cap treburile posesorilor de zeci (sute) de găuri din acea zonă. Nici în zona cea mai intimă nu-i durea pe aceştia că „pescarii” aveau atât de multe instalaţii acolo. Băieţii dornici de senzaţii tari au intrat pe gheaţă cu maşinile şi au început drifturile. Nu le păsa ca ăia zbierau la ei să plece, nu la păsa că în nebunia lor, că totuşi nu o putem numi altfel, au făcut ferfeniţă zeci de instalaţii. Pentru ei doar distracţia conta. Nu au stat mult. Vreo cincisprezece minute, timp suficient însă să-i păgubească pe „acei copcari”de o bună parte din arsenal. Norocul ştiucilor. Înainte de a ieşi de pe gheaţă băieţii le-au arătat acelor „pescari”, cu  mare demnitate un anumit deget, apoi în hohote de râs au plecat în drumul lor. Iată că şi „băştnaşii” din acea zonă îşi găsiseră naşul. Chiar dacă nu unul tocmai ortodox.

Nu am avut de ce să le plâng de milă şi nici nu am avut timp a mă uita la ei să văd cum îşi deplâng pagubele deoarece încă două surate dinţate au poposit pe gheaţă. Parcă erau surorile celei dintâi. Mici diferenţe de mărime. Aşadar putem spune că sunt mulţumit.

Ceasurile au trecut uneori mai repede, alteori mai încet, dar au trecut. Soarele a început să se lase uşor spre apus. Văzând că nu mai am nici un rezultat am pornit mai spre mijlocul bălţii cu băţul cu dandineta cea mică. Mulţi copcari deja plecaseră aşa că am găsit destule găuri libere unde să încerc. După „lupte seculare” iată că s-a produs şi miracolul. Am simţit un atac şi am prins primul biban din acea zi. Primul şi ultimul după cum avea să mi-o demonteze tipul ce a urmat. Nici un alt atac al vreunui vărgat nu am mai avut în acea zi.

Am mers mult pe gheaţă mai în aval. Prin locurile cu zăpadă am văzut urme de iepuri fugari şi urme de vulpi şirete, urme de vidre pofticioase precum şi de câini hămesiţi.

Văzând că umbra mi se tot lungeşte am hotărât să mă întorc la locul iniţial. La un moment dat atenţia mi-a fost atrasă de un obiect zărit în gheaţă. M-am apropiat. Era o setcă. Se întindea pe sub gheaţă aproximativ pe direcţia în care mergeam şi eu. Am numărat cam 120 de paşi apoi n-am m-ai zărit-o. M-am învârtit în toate direcţiile dar nu am m-ai văzut-o. Aşadar băieţii deştepţi nu stăteau degeaba nici iarna. Alte găuri negre ale societăţii noastre.

Vai Rogojeştiule cum ai ajuns tu  să fii bătaia de joc a multora!!!

Ajuns înapoi am văzut că una dintre instalaţii fusese atacată. Am scos frumuşel ştiuca pe gura copcii. Deci patru ştiuculiţe şi un biban. Nu era rău până la urmă, pentru o bucată de zi rece de ianuarie.

Date fiind orele înaintate am strâns bagajul şi am plecat. Nici măcar nu ne-am uitat spre „bogaţii târgului” să vedem ce fac. Nu meritau nici măcar privirea noastră. Oameni de NIMIC. Şi NIMIC mai mult.

În acea noapte am visat că pescuiesc, dar nu era iarna. Era vara. Am visat iar răsăritul timpuriu al soarelui peste ape, am visat iar barca aşteptând o nouă întâlnire cu răpitorii din adâncuri. Somnul a fost profund, visele frumoase şi nu m-au mai deranjat sub nici o formă acei…, dar mai bine să gândim pozitiv şi să aşteptăm răbdători ca de sub stratul de nea să apară vestitorii primăverii, delicaţii şi frumoşii ghiocei. Poate fi iarna ea cât de grea şi cât de lungă căci până la urmă tot în primăvară se sfârşeşte, important e ca noi să fim sănătoşi, raţionali şi să nu o lăsăm să ne pătrundă în suflet sau în minte.