Cubul şi Ciocanul

“Când nivelul de înţelegere al omului va creşte, lumea lui se va ridica din haos şi distrugere.” – Robert Anthony

I

Necesara emancipare a pescarului

“Foaie verde, foi de nuc,

Anii vin, anii se duc….”

         Timpul tace şi trece, se scurge mereu, nisipul clepsidrei universale nu se opreşte nicicând. Se scurge mereu şi mereu fără ca cineva să reuşească preț măcar de o miime de secundă să-l facă să stea în loc. Aceasta e menirea lui, a timpului, să meargă mereu înainte, să nu zăbovească niciodată şi să nu se mai poată întoarce vreodată. „Fugit irreparabile tempus” au spus latinii. Perfect adevărat. În psalmul 143, versetul 4, al Psalmilor lui David, din Vechiul Testament, se spune că: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec.” Tot latinii spuneau referitor la deşertăciune: „Vanitas vanitatum et omnia vanitas”, adică: „Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte”. Aşadar, trecerea aceasta de necontenit a timpului naşte în ființa omenească un sentiment de firească deznădejde, deşertăciune. Dar pentru a scăpa de acest sentiment ce trebuie făcut? Trebuie să trăim cu folos. Timpul trebuie aşadar întrebuințat cu folos. În minunata sa scriere: „Valea Frumoasei”, celebrul scriitor ( dar şi celebrul pescar, am putea spune) Mihail Sadoveanu dădea o definiție interesantă pescuitului. El spunea că pescuitul cu undiţa este un divertisment al vizitatorilor, dar nu al tuturor, „ci numai al celor puţini, care înţeleg să dea un sens nobil tristului emistih: «fugit irreparabile tempus»” (Opere, vol. 14, p. 475). Aşadar  pescar cu adevărat se poate numi doar acel care pescuind reuşeşte să dea un folos timpului pe care-l petrece pe malul apei (indiferent de care este aceasta). După cum am mai spus-o şi cu alte ocazii nu orice purtător de undiță este în mod automat şi pescar. Pentru a fi cu adevărat pescar trebuie să treci printr-un proces de metamorfoză. Trebuie să te desprinzi de condiția ta telurică (culegător, vânător,…. etc), să te desprinzi de nevoile tale primare (hrană, locuință… etc). Trebuie să treci de bariera care desparte lumea celor ce trăiesc fără a înțelege cu adevărat sensul a ceea ce fac, fără a se gândi mai departe de ceea ce îi înconjoară. Este nevoie de o transcedență. Un pescar adevărat a lăsat de mult uitate liniile primare ale existenței. El a evoluat în ceva superior pentru care pescuitul satisface nişte nevoi elevate care nu au nici o legătură cu traiul fizic. El nu pescuieşte pentru a avea ce mânca. El nu pescuieşte pentru a avea ce vinde. El a depăşit aceste etape. Acum el este într-o altă sferă, în care pescarul şi peştele sunt prieteni. Ei sunt partenerii aceluiaşi joc. Nu sunt duşmani. Ei se respectă reciproc, iar cel mai bun câştigă, dar de murit nu moare nimeni. Aceasta este marea transformare. Puterea de a-ți învinge simțurile de natură primitivă, puterea de a dărui viață partenerului răpus, puterea de a iubi necondiționat natura şi locuitorii acesteia, acestea sunt privilegiile pescarului adevărat, aceastea sunt privilegiile pescarului elevat, ale pescarului modern.

II.

Sistematica distrugere a naturii

Danti Aligheri spunea aşa : „Natura este arta Lui Dumnezeu cel Veşnic”.

         William Cowper a definit natura ca fiind :  „Natura este doar denumirea unui efect, a cărui cauză este Dumnezeu.”

Până şi Aristotel lega natura de divinitate: „Divinitatea şi natura nu fac nimic inutil, căci toate cele generate prin natură există pentru un scop sau vor fi evenimente în vederea unui scop.”

În lucrarea sa: „Cele şapte legi spirituale ale succesului”, Deepak Chopra a definit natura într-un mod foarte frumos dar cu trimitere directă tot la divinitate şi implicit la creație: „Natura este o simfonie, iar această simfonie este orchestrată la nivelul ultim al creaţiei.”

         Nu doar cei menționați mai sus au dat definiții naturii. Natura a fost definită în mii şi mii de moduri. Am ales acele definiții prezentate anterior deoarece toate au ca punct comun divinitatea. Toate aceste definiții îl pun pe Dumnezeu, într-o formă sau alta, în mijlocul actului de creație a naturii. Deci nimeni altcineva nu a fost capabil de o asemenea creație unică, decât Creatorul Însuşi. La începuturi natura a fost aidoma „Cubului” lui Nichita Stănescu: ceva PERFECT.

“Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect…..”

Apoi a apărut Omul. Și el o creație inițial perfectă a lui Dumnezeu, dar care a căzut în păcat, şi astfel şi-a pierdut perfecțiunea. Omul a fost pus să stăpânească creația perfectă a lui Dumnezeu. Din acel moment a început degradarea, decăderea Naturii. Omul a luat „ciocanul” invocat de poetul mai sus menționat şi a început sistematic să strice perfecțiunea „cubului”.  „Să-i sfarme un colț.” ( Desigur putem vedea lucrurile aşa doar dacă facem abstracţie de linia artei poetice neomoderniste a poeziei şi o transpunem în realitatea crudă în care trăim).

Anii fragezi ai omenirii nu au reprezentat amenințări serioase la adresa naturii, dar evoluția ultimelor secole a pus-o serios în pericol.

Din minunatele noastre ape limpezi, cu maluri străjuite de lunci dese şi păduri maiestuase prin care mişunau animale diferite şi din care îşi înălțau trilurile minunate felurite cântătoare înaripate, pline de peşti de toate neamurile, astăzi cu greu mai putem găsi câteva cuiburi de pace, oaze de linişte în care mâna crudă a omului să nu fi pătruns întru indubitabila şi infailibila distrugere.

Balastierele şi barajele sunt doar câteva dintre „formele pe care le-a luat ciocanul distrugerii perfecțiunii”.

Habitatele multor specii de peşti au fost serios compromise. Distrugerea este sigură şi din păcate se pare că este şi ireversibilă. Aşa cum timpul curge ireversibil, probabil că tot aşa şi natura va fi distrusă într-un mod total ireversibil. Poate dacă s-ar interveni la timp s-ar mai putea salva ceva, poate natura s-ar regenera din resursele proprii sau ajutată de om, dar într-o societate bolnavă literalmente de sus şi până jos, aşa cum este societatea în care trăim, miracole de acest gen sunt foarte greu de crezut că o să se întâmple cândva, cumva.

Perfect adevărată acea anecdotă care spunea:

„O planetă trece pe lângă planeta Pământ şi o întreabă:
-Ce mai faci, soro? Nu arăți prea bine. Ce ai?!
-Ce să am? Sufăr de  Homo Sapiens..”.

III

Eternul pescuit

Vremea rece de iarnă ne-a mai dat ceva răgaz de căldură, devenind aproape numai bună de pescuit. S-o fi plictisit şi ea de frig şi viscol, aşa că a lăsat soarele să încălzească mai cu putere străbuna glie, vântul ferecânu-l  în sălaşul său. Ca gâzele cele dependente de lumina şi căldura soarelui, au ieşit pescarii pe malul apelor, roiuri, roiuri. Nu conta că diminețile totuşi erau destul de reci, glodul stând țeapăn în malul apei, nu conta că mai apoi, la prânz, sub căldura soarelui, acelaşi glod se transforma într-o pastă cleioasă care nu avea altceva de făcut decât să se lipească de papucii pescarilor. Dorința era prea mare. Cine nu este pescar nu poate înțelege această  „poftă” care macină mintea şi corpul pescarului. Fiecare celulă, fiecare nerv, fiecare muşchi, pulsează de dorința de a ieşi, de a pescui.

         Am ieşit şi eu. Nu cu prea mult curaj. Am pescuit de două ori. Prima ieşire a fost mai mult o plimbare. Am străbătut mulți kilometri până am reuşit să prind câțiva prieteni acvatici. Cu chiu cu vai am luat câțiva micuți şi vărgați bibănaşi. Cu bologneza, la râmă. Apoi, după lupte seculare a apărut şi un mic vi-clean care a poftit şi dumnealui la râma oferită. Nedorind să las dorința de a pescui puțin şi la spinning neîmplinită am încercat şi la oarece năluci. Primul mare succes l-am avut cu un reprezentant al neamui Perca, mai exact un Fluviatilis, care probabil suferise unele mutații genetice în perioada de iarnă deoarece a „mâncat”cu coada lingurița oferită. În fapt căutam o ştiuculiță  dar dumnealui a fost mai „hulpav”. Până la urmă am capturat şi marea dințoasă. O ştiuculiță cât pixul. Aşa, ca de început de an. Să prind curaj, nu de alta.

A doua ieşire a constat într-o vizită scurtă cu bologneza într-un loc aglomerat ( ştiam asta dinainte şi trebuie să subliniez că detest asemenea locuri, dar câteodată chiar nu am ce face şi trebuie să particip şi la asemenea pescuieli). În trei ore am pescuit ca un erou o cantitate importantă de trei scobari lucitori. Am mai reuşit şi marea performanță ca la un lanseu să pierd (din motive care încă îmi scapă) mai bine de jumătate din coloana de pe mulinetă, aşa că pescuiala şi-a dat în acel moment obştescul sfârşit. Dar oricum, trei scobari în trei ore, tot e bine, la aglomerația de pescari de acolo. Aşadar făcând un calcul simplu, dacă aş fi pescuit o mie de ore, cât de-a scobar aş fi prins….. Nu?

Dar să lăsăm gluma şi să revenim la lucruri serioase. Am pescuit aşadar de două ori anul ăsta. Foarte puțin vor spune unii. Da. Aşa e. Dar din motive independente de voința mea chiar nu am putut ieşi mai des până acum. Dar anul e abia la început, deci timp încă este. Berechet.

Îmi vin în minte mai multe pescuieli de anul trecut. Unele reuşite altele cu mai puțin succes.

Am ieşit destul de des la pescuit, din ianuarie până în decembrie.  După cum spuneam, am prins şi nu prea. Am pescuit variat, şi la bologneză şi la spinning, dar cel mai mult la spinning. Am testat năluci noi, am avut destule surprize plăcute dar nici surpizele neplăcute nu m-au ocolit. Rateuri, pierderi de peşti în dril, ca să nu mai pomenesc de pierderea unor nălucil în nişte agățători din care mi-a fost imposibil să le recuperez.

Aşadar un an cu de toate, şi bune şi rele.

În multe seri am ieşit câte o oră, două pe râul Suceava, în apropierea casei mele, râu aflat în moarte clinică din păcate pe această zonă din cauza balastierelor care-şi fac de cap fără a-i păsa cuiva şi a braconierilor care umblă slobozi şi plini de tupeu încât tu, undițarul, parcă ai fi un intrus ȋn împărăția lor. Din amintirea peştilor dolofani ai copilăriei au rămas doar nişte cleni minioni. Sincer să fiu la cât de mică e apa e şi de înțeles faptul că peştii cei mari ( care au scăpat de ghearele ascuțite ale braconierilor) s-au retras în aval, căutând apele adânci, care să le confere un habitat cât de cât acceptabil, căci de un habitat ideal nici nu mai putem vorbi. Deci după cum spuneam, la câțiva paşi de casa mea am avut plăcerea de a face cunoştință cu destul de mulți argintați clenuți, dar nici unul măcar de talie mare. Am prins la diferite voblere şi la rotative. Dar toți, absolut toți peştii prinşi sufereau de aceeaşi boală. Aveau capul prea apropae de coadă. Unde sunt peştii de odinioară?

Într-o duminică, anul trecut, deoarece nu plecasem pe vreo altă apă la pescuit am dedicat mai multe ore pescuitului pe Suceava În zona din apropiere. Îmi amintesc că pe la prânz, am făcut o pauză şi chiar am ațipit nițel la umbra zgârcită a unei pseudo-lunci care a supraviețuit încă prin acele zone. Am avut şi un vis.

Se făcea că eram copil….

Prin perdeaua albastră- gri  a norilor o lumină plăpândă vestea sosirea zorilor.

Eram pe malul apei de ceva vreme aştepând să se lumineze pentru a putea începe pescuitul. În seara precedentă plouase undeva la munte iar apa era puțin tulbure dar nu prea crescută.

Pescuiam cu echipamentul meu rudimentar, de copil, momeală folosind răcuşorii pe care îi găseam pe sub pietrele albiei.

Mi-am ales ca drept punct de pornire al acelei zile de pescuit un cot mai mare al apei. De acolo am pornit uşor în aval.

Peştii nu au întârziat să apară. Mrenele, clenii, scobarii şi chiar şi un minunat păstrăv.

Între timp soarele ieşise de după linia orizontului începând să scurteze umbrele lungi ale dimineții. Gâze diverse prinseră a juca un dans bezmetic pe deasupra apei fumegânde.

Am tot pescuit mergând uşor la vale, până la lunca de arini din capul satului. Peştii au fost dornici de întrecere. Timpul s-a scurs pe nesimțite.

Acum soarele tocmai se cățărase în vârful pomilor privind zâmbitor spre pământ iar răsuflarea îi devenea tot mai fierbinte.

Mi-am ales locul la umbra binefăcatoare a unor arini şi am lansat în marginea şuvoiului care bătea spre malul pe care stăteam. De această dată muşcătura a fost violentă. Domnul clean venise şi atacase nervos momeala din cârlig.

Macii roşii ca sângele, de pe malul opus, se unduiau încet sub bătaia vântului cald. Am desluşit un zumzet fin şi privind cu atenție am văzut zburând o viespe de aur topit. Am urmărit-o atent cu privirea şi am văzut cum coboară spre apă intrând într-o gaură din malul înalt. Am mai zărit apoi şi pe alte surate de-ale sale meşteşugind grăbite printre florile multicolore şi frumos mirositoare, presarate parcă de o mână invizibilă printre firele înalte de iarbă din pădurice.

Ziua s-a scurs frumos. La un moment dat m-a vizitat un iepure zăpăcit purtat de cine ştie ce gânduri prin acele locuri. Apoi, am zărit, ca o panglică de foc, silueta vulpii viclene strecurându-se cu mare băgare de seamă printre ierburi şi copaci. Posibil să fi avut de încheiat vreo socoteală cu urecheatul pe care-l văzusem mai devreme. Tot ce se poate.

Spre seară un țap cu cornul crăpat în trei ramuri a venit la adăpat, urmat îndeaproape de două plăpânde şi fricoase căprioare. Ţapul era sperios şi el dar nu dorea să o arate. Din când în când bătea nervos prundişul cu copita, pufnind uşor pe nări, a nerăbdare. Capul şi-l ținea însă nobil, ca toți semenii săi, adulmecând cu catifeaua umedă şi delicată a nărilor aerul în toate direcțiile. Urechile ciulite, ca două pâlnii, ascultau sunetele dulci ale înserării. Toți muşchii şi toate tendoanele erau întinse precum nişte arcuri fiind gata în orice clipă să o ia la fugă. Nerăbdarea şi nervozitatea erau zugrăvite pe chipul său atât de frumos. Orice zgomot nelalocul său, orice miros suspect, orice umbră neînțeleasă l-ar fi făcut să dispară într-o clipă în adăpostul pădurii. Căprioarele, ştiindu-se bine păzite, lăsaseră la o parte precauțiile şi se adăpau liniştite din apa cristalină potolind setea de foc care le mistuia trupurile.

Ce lume idilică! Ce frumuseți desfătătoare, odihnitoare! Să tot stai să priveşti! Iar dintr-un arin prinse a cânta dulce şi maiestuos în acelaşi timp o privighetoare. Părea că edenul coborâse pe pământ.

Un zgomot mă făcu să tresar. M-am trezit. Lumea idilică dispăruse. Revenisem iar la realitatea contemporană. Zgomotul era de la un camion care transporta pietriş. Nici duminica nu aveau astâmpăr mâncătorii de maluri.

Ţin minte că m-am întrebat şi atunci şi mă întreb şi acum: „Oare cum ar arăta  natura, dacă omul nu ar distruge-o în mod sistematic?”

Și iar îmi revine în minte Nichita Stănescu cu celebra-i „Lecție despre cub”:

„….. După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”