VIU ÎMPĂRAT

„La urma urmei, cred că legendele și miturile sunt în mare parte făcute din „adevăr”.”

J.R.R. Tolkien

I –  LEGENDA

În vârfurile munților, acolo unde apele lumii se despart în două, o parte dintre ele pornind năvalnice pe șaua colinelor la vale, ca să se unească în cele din urmă cu marea, iar o alta ridicându-se alburie printre brazi și ienuperi către ceruri, ca să se unească iară cu norii și dimpreună cu dânșii să se plângă din nou pe pământ, acolo sus, acolo unde granitul se topește-n izvor, acolo stăpânește cel mai mare împărat al tuturor timpurilor.

Acolo unde curcubeiele se odihnesc prin pajiști, luând chipul florilor, înainte de a se cățăra iarăși pe infinitele coline albastre ale cerului, acolo unde Dumnezeu cântă lumii prin glasuri măiestre de paseri, acolo unde urșii miros a miere sălbatică, acolo unde fragii, afinele, murea și zmeura râd soarelui din costișe abrupte, acolo stăpânește cel mai mare împărat al tuturor lumilor.

Acolo stăpânește nimeni altul decât Măria Sa: PĂSTRĂVUL, Măria Sa: VIU ÎMPĂRAT.

Un împărat desăvârșit, un împărat născut din legendă.

„Se zice că, în vremurile de demult, pe malul unei frumoase ape de munte se înălța un măreț castel.

În castelul acela trăia un mândru și viteaz fecior de împărat. Dar, într-o zi, niște tâlhari, prin mijloace necurate, l-au omorât pe acel tânăr prinț și l-au aruncat în apa rece a râului.

Zâna Apelor, cea care îl iubise în ascuns pe vrednicul fiu de împărat, îndurerată peste măsură fiind de fapta mișelească a acelor tâlhari și nedorind a-l abandona sorții pe iubitul său ucis, îi căută trupul prin apele repezi, găsindu-l în cele din urmă prins între niște bolovani și stânci din albie. 

Atunci ea l-a atins cu bagheta sa fermecată, transformându-l pe dată într-un minunat peste alb, un peste mândru, cum nu se mai văzuse vreodată în apele lumii. Apoi, zâna a început a plânge cu dor și jale, cu mult amar, cu lacrimi mari, cu lacrimi grele, cu lacrimi de sânge chiar.

Se mai zice în legendă că acele lacrimi de sânge care cădeau din ochii zânei peste peștele cel alb se transformară în mici puncte sângerii care acoperiră neînchipuit de frumos trupul peștelui.

Văzând cât de minunat și de chipeș devenise peștele cel alb, zâna îl așeză cu mare grijă înapoi în apa rece și curată, punându-l totodată stăpân peste ceilalți pești, numindu-l a fi de atunci încolo Regele suprem al apelor pe care ea le stăpânea prin puterile sale fermecate.”

Căci, cum altfel ar fi putut să apară păstrăvul pe lume, dacă nu din magie, căci magic este și el, și din ce altceva, dacă nu dintr-un viteaz prinț, căci și nobil și curajos peste măsură este păstrăvul cel atât de frumos și de meșteșugit colorat!

Aceasta este legenda păstrăvului, legenda stăpânului lumii de sus, a lumii de sub cetini.

II – poezia

Păstrăv de-argint,

Ai fost zămislit

Din lacrimi de înger

Și picuri de sânge

Căzute-n granit.

Păstrăv de aur,

Tu ai avut faur

Un spirit celestu

Ce te-a făcut măiestru

Păstrăv balaur.

Păstrăv din cetini,

Ai munții prieteni

Și purpură-n ochi

Să nu suferi deochi

De creștini.

Păstrăv năvalnic,

Stăpân peste tainic,

Cascade tu sari,

Rotat prin iuțari,

Cu saltul tău falnic.

Păstrăv legendă,

Ai raiu-n arendă.

Pescari amăgești

Atunci când sclipești

Viclean de sub undă.

Păstrăv punctat,

De pești ascultat,

Ape tu stăpânești

Și pentru toți ești

Viu Împărat.