„De 200 de ani cucerim natura. Acum o batem de moarte.‟
Așa după cum am mai spus și cu alte ocazii, din păcate, experiențele mele strict halieutice legate de delta Dunării sunt extrem de puține.
Pentru prima dată am pășit pragul sanctuarului naturii, cu undița în mână, în toamna lui 2019, iar a doua mea descălecare în lumea dintre nuferi s-a produs la finalul lui septembrie a acestui an, așadar, cu aproximativ o lună în urmă.
Dacă data trecută, în 2019, a scrie despre Delta Dunării mi s-a părut o adevărată binecuvântare, de data aceasta, însă, a scrie despre Delta noastră contemporană mi se pare a fi o grea încercare, chiar o provocare, aș putea să spun.
Cotidianul deltaic poate fi descris din multe și variate perspective și realități.
Ca și mânuitor al peniței, ca și iubitor de natură, poți desigur alege a descrie delta în mod măreț, poetic, sentimental, dar ar trebui să scrii mai mult cu sufletul, încercând a-ți feri privirea de la dezolanta realitate, o realitate a braconajului permanent (24/24, 7/7), a braconajului în forță, a braconajului dus pe alocuri la extrem.
Nu vreau acum să discut despre cauze, despre făptași, despre vinovați sau nevinovați, despre diversele interese și necuratele legături dintre… și dintre… deoarece cam toată lumea știe cum stau și se învârt treburile pe acolo, despre mâinile care se spală cu maximă conștiinciozitate și cu implicită reciprocitate și despre toate celelalte lucruri și realități care sunt mai mult sau mai puțin tangențiale cu chestiunea în cauză. Lumea vede, lumea știe, lumea tace, devenind astfel, în mod tacit, părtașă la toate acestea, iar lucrurile merg mai departe, pe făgașul dorit de cei direct interesați, în timp ce apa Dunării curge necontenit la vale. Ea trece, se duce, însă crudele realitățile rămân, producând distrugeri din ce în ce mai mari (unele dintre ele probabil ireversibile) în ceea ce privește populația piscicolă a deltei.
Revenind la frumos, pot să afirma cu tărie că DA, Delta Dunării, în ciuda tuturor problemelor sale, este cu adevărat un tărâm minunat, splendid pe alocuri, cu unele zone deosebite, un tărâm ce naște vii emoții în sufletele celor care o vizitează. Populațiile de păsări (pelicani, lebede, egrete, pescăruși, etc.) sunt încă destul de numeroase, caii sălbatici adesea se ițesc printre stufuri și pomii riverani, iar șerpii de apă se unduiesc încă în număr mare prinde undele apelor și pietrele malurilor. Să nu uităm nici de șacalii, deveniți de ani buni parte integrantă din fauna deltaică, cei care te anunță seară de seară, prin urletele lor asemănătoare tânguirilor de strigoi, despre prolifica lor existență.
Am stat în deltă o săptămână și am pescuit zilnic (de luni și până sâmbătă, inclusiv) alături de amicii și ortacii mei: Gerard și Mihai (cei cu care venisem tocmai din inima Bucovinei). De cum dădea soarele genă peste lume și până atunci când astrul diurn prindea grăbit a se furișa înspre așternuturi, la bordul bărcii pusă la dispoziție de gazda noastră, am tot călcat apele (canale, lacuri, japșe, ghioluri) în lung și în lat și ne-am tot duelat cu peștii locului.
Referitor la rezultatele halieutice nici nu știu ce să spun. Pește am prins nesperat de mult în fiecare zi, dar fără a avea recorduri. Niciunul dintre noi. Bibanii, strapazanii, somoteii, chiar și carașii pe alocuri, s-au dovedit a fi mari devoratori de gume. Bibani (cel puțin) cred că nu prindeai doar dacă nu voiai ori nu te pricepeai deloc a face acest lucru. Despre știuci… însă… este o altă poveste. Probabil că o în viitorul nu prea îndepărtat le vom admira doar în poze. Ca o palidă scuză trebuie totuși să amintesc faptul că nimeriserăm în deltă după două weekenduri consecutive în care se organizaseră competiții majore de pescuit: Mercury Pike Challenge și Danube Delta Predator Challenge, iar turbatul de vânt abia vineri a căzut sleit de puteri, în rest și-a făcut zilnic cu putere de cap, nepermițându-ne prea mult a sta pe lacuri, trebuind ca căta dos pe canale, iar în locul vântului s-a așternut peste lumea apelor o târzie semi-caniculă, fapt care a influențat în mod clar comportamentul de hrănire al peștilor. Dar, după cum am spus deja, acestea toate nu sunt altceva decât niște scuze subiective, menite a ascunde în ele neputințe, nepriceperi, realități.
Într-una din zile, spre seară, ieșit fiind mai devreme din barcă, căutând a vedea dacă sunt capabil a amăgi oarece pești și de pe mal, am schimbat câteva cuvinte cu un copil din partea locului (Caraorman), copil care a apărut la un moment dat printre asinii care se plimbau tacticoși prin zonă. Printre altele l-am întrebat pe Cristi, așa se numește băiatul, în ce clasă este. Mi-a răspuns că este în clasa a șasea. Sunt cinci elevi de toți. Nici în alte clase nu sunt mulți copii. Poți aproape să îi numeri pe degete pe toți elevii din școală. Aceasta este o altă realitate tristă a deltei. Fenomenul de îmbătrânire a populației este cât se poate de accentuat în acele locuri. Din păcate!
Deci, care va fi viitorul deltei? Nu știu a răspunde și nici nu sunt autorizat a o face, însă premisele sunt foarte sumbre. Din toate punctele de vedere.
Ce se va întâmpla în viitorul apropiat voi vedea, desigur, când voi mai ajunge pe acolo (dacă voi mai ajunge vreodată), dar cum va fi pe termen lung… prefer nici să nu-mi imaginez.
„…simțeam că odată cu plecarea din deltă o parte din mine acolo rămâne, agățată prin stufuri, prin nuferi și bălți și musai va trebui să revin să o caut căci numai așa voi putea, pesemne, să mă mai reîntregesc cândva ,…. cumva ,… vreodată!‟
Așa îmi încheiam în 2019 relatarea primei mele experiențe pescărești din Delta Dunării, acum însă pot spune cu siguranță că singura parte din mine rămasă acolo „agățată prin stufuri, prin nuferi și bălți‟ este doar optimismul, în ciuda faptului că eu unul chiar sunt un ins destul de optimist de felul meu. Dar nu și în acest caz.
Din păcate!
Am cutezat a cerceta în zare,
Dar n-am văzut alta decât neguri și ploi
Și-o turmă de oameni avuți, da-n suflete goi,
Grăbiți să tragă, cu disperare,
O umbră ciudată și neagră spre noi.
0 comments