REGULA DE TREI SCURTE (Amintiri de peste an)

„Este atât de frumos ceea ce trăim, încât nici nu îndrăznesc să vorbesc prea tare despre asta, să nu sperii frumusețea.”

Chris Simion în: „Ce ne spunem când nu ne vorbim”

⁕

Sunt vesel!

Soarele cald deasupra apelor mândru străluce. Papura toată în verde crud s-a ‘nmuiat și lebăda alături de puii ei cei fragezi maiestuoasă înoată.

De peste umed răsună cu mare zbârnâit a libelulelor scânteietoare dragoste, iar broaștele simt astfel că ospățul e de-acum mai aproape.

Nebune ploi de  stropi mărunți la stufuri apar, amintind că acolo bibanii atacă.

Năluca după ei veselă se-aruncă și-i prinde mereu, neîncetat. E jocul acela ce-mi place și mie, e jocul acela la care sper mai tot timpul atunci când cu lanseta în val cercetez.

Nu de multe ori se întâmplă, dar sunt și din acestea destule momente. Momente în care bibanii uită parcă de sine, părând că doar pentru mine și-a mea halieutică desfătare trăiesc.

Atac după atac, dril după dril.

Da, cu adevărat, acum sunt fericit!

⁕⁕

Sunt încrezător!

Cu toate că o lume ciudată se-ascunde sub ape, căci crâncen covor de buruiană zăludă afundul acoperă tot atât pe cât este și balta de-ntinsă.

Nu poți vedea nimic din ceea ce este sub el, dar totuși poți bănui căci, uneori, covorul buruienilor crapă, în aer proiectând ciopoare întregi de plevușcă-ngrozită. Dacă asculți cu maximă atenție este posibil chiar să auzi clămpănitul fantastic al acelor aducătoare de moarte fălci de oțel, fălci ce covoarele lumii le sfarmă și care umplu neprihănitul de spaime, căci atât de nebune, de avântate și brutale sunt salturile știucilor după pradă acum la ceas de apus al toamnei târzii.

Nălucile cu siguranță le-aud deoarece deodată iritate tresaltă. Le-a venit cheful  de sfadă, vor cu ardoare să-noate, la-ntrecere și harță să se ia cu știucane. Și bățul a nerăbdare parcă vibrează și el.

E timpul pe plac lor să le fac, căci și eu simt în mine jucând nerăbdarea.

Nu-i vremea nălucilor grele, nu-i vremea nălucilor mari, căci buruiana atâta așteaptă!

Cu grea iscusință, pe cea mai suplă dintre ele, printre (și peste) buruieni, o strecor. Uneori mai eșuez, iar cârligul se-agață, dar sunt și multe încercările bune, în care reușesc vegetalul covor să înșel. Dar nu cu el am eu treabă. De el vreau doar a mă feri. Din afund să atrag năhoadele știuci, asta eu sper cu ardoare.

Și năluca devine deodată povară, iar bățul curbat prin greu geamăt răsuflă. Firul cel țeapăn în limba lui se-apucă tăios ca să tot șuiere în timp ce, din ceruri, în cercuri rotate planând, un uliu cu ochii sticloși la noi iscodește. Trei răpitori suntem acolo, așadar, strânși laolaltă. Cel din văzduh, cela din barcă și regina cea crudă a bălții.

Dar, după un timp, uliul se duce, minciogul se udă, regina abdică. Norocul ei că sunt pacifist!

Și nu doar pentru ea, căci, după aceea, și alte flămânde-au venit.

E toamnă târzie, e a lor vremea. E vremea lupilor acelora feroce din ape. („Lupus piscis” = denumire dată în antichitate știucii, conform I. Simionescu – „Fauna României”)

Da, cu adevărat, acum sunt încrezător!

⁂

Sunt trist!

Poate chiar mai trist decât albul pământ, căci zăpada e deja peste firea cea rece stăpână.

De-acum va fi vorba despre alți lupi. Se-apropie al lor anotimp.

Căderea fulgilor,

Adunarea lupilor,

Urlătorii nopților,

În cercul poienilor.

Da, cu adevărat, acuma sunt trist!