Finesse, oblige! – Aspecte particulare

Echipamentele de fineţe şi pescuitul de fineţe nu presupun neapărat năluci sau monturi de dimensiuni foarte mici. Oarecum specifice sunt masele acestora care nu ies din clasa uşoară, light şi bineînţeles, un ansamblu lansetă-mulinetă pe măsură. Caracteristica definitorie a unui pescuit pe care îl numim de fineţe, este constituită în capacitatea de a obţine prezentări cât mai discrete, atât în ceea ce priveşte forma, dinamica şi evoluţia nălucii. Prin discret, înţeleg oferirea unui grad ridicat de naturaleţe, atât ca imagine, coloristică şi înfăţişare cât şi ca tehnică, pe nălucile respective. Tehnicile şi echipamentele de fineţe sunt menite a nu trezi suspiciuni, a permite invadare teritoriului ocupat de răpitori prin includerea perfectă a nălucii în peisaj.

Asociem adesea pescuitul de fineţe cu pescuitul la speciile de răpitori de talie mică sau medie, ca bibanul, păstrăvul sau cleanul. Această asociere se datorează nălucilor de dimensiuni şi mase reduse, precum şi lansetelor din clase uşoare, impuse de talia peştilor ţintă, cu toate că, termenul fineţe este oarecum impropriu uneori, întrucât cicadele, rotativele sau crankurile fat – năluci de baza în abordarea speciilor amintite – fie ele şi de mici dimensiuni, sunt practic năluci de reacţie care produc prin evoluţie tulburenţe şi au un grad ridicat de amplitudine a mişcării, dinamică şi vibraţii.

Acestea fiind spuse voi mai adăuga faptul că un pescuit de fineţe după peşti de apă dulce, de talie mare – şi mă refer îndeosebi la şalău, nu numai că reprezintă o variantă ce trebuie mereu luată în seamă, dar poate fi chiar o condiţie imperativă pentru un pescuit cu rezultate, motivul principal fiind constituit de reputaţia şi mofturile acestui peşte.

                Chiar şi primăvara, în ape aflate în încălzire, cu toate speciile de peşti trezite la viaţă, când şalăul este şi el mai activ şi mai mobil, vremea schimbătoare sau pur şi simplu caracterul lui evaziv, pot face să pară că zanderul, cum îl mai numim, a dispărut cu desăvârşire.

                Aflaţi într-o dispoziţie bună pentru hrănire, şalăii nu se vor sinchisi să răpească cu viteză şi în forţă, prada sau nălucile pescarului. Scoaterea şalăului din starea de veghe sau inapetenţă, în schimb, poate fi un lucru nu tocmai uşor de realizat. Inhalarea nălucii şi simpla ei reţinere ori chiar culegerea nălucii din substrat, nu sunt practici străine pescarului de şalău. Adesea, soluţia cea mai bună pentru a da timp peştelui să acţioneze sau pur si simplu pentru a-i stârni interesul şi a-i oferi o masă uşoară, este un pescuit de fineţe, ce necesită meticulozitate şi atenţie, iar când apelăm la tehnici, năluci şi echipamente de fineţe, specializate, dedicate, pescuitul a ieşit de mult din sfera agrementului. Tehnicile de fineţe îşi găsesc exprimarea foarte bine prin monturi cu năluci soft, acest tip de momeală artificială fiind în majoritatea cazurilor cea mai versatilă când vine vorba de şalău.

Primul aspect de care trebuie ţinut cont, este dimensiunea cârligului. Lestarea uşoară şi supleţea nălucii, fac deosebit de dificilă perceperea atacului sau mai bine spus, reţinerea acestora de către şalău. Adesea, şalăul are capacitatea de a captura nălucile, chiar şi cele mai voluminoase şi mai puternic lestate, cu o precizie şi o discreţie aproape imperceptibilă. Fracţiunile de secundă sunt hotărâtoare pentru o înţepare eficientă. Un cârlig de dimensiuni mai generoase, 3/0 sau chiar 4/0 se impune în primul rând datorită gurii puternice si deosebit de tari a şalăului. Este nevoie de un cârlig cu o deschidere suficientă a curburii astfel încât să permită o fixare bună. Apoi, cârligele mai mari, au adesea tija mai groasă şi sunt mult mai rezistente în înţepare şi dril. Nu în ultimul rând, aspectul care se leagă direct de un echipament de fineţe de la cap la coadă ca să ma exprim aşa, este constituit de folosirea cârligului şi nălucii pe post de semnalizator. Pentru un cârlig şi o nălucă mai mare, deşi suple şi uşor lestate, şalăul va trebui să deschidă mai tare gura şi să absoarbă mai puternic. Montura fiind una fină, va căpăta brusc o dinamică ce poate trăda momentul atacului.

Deşi am folosit tehnici de fineţe şi pe năluci moi de 4-5 centimetri şi jiguri cu cârlige numerele 1 sau 1/0 în pescuitul şalăului, eficiente în atragerea atacurilor, acestea prezintă o dificultate sporită în perceperea momentului în care peştele capturează năluca precum şi în asigurarea unei înţepări eficiente. Dimensiunea nălucii vine în acord şi cu dimensiunea cârligului. Chiar şi pentru tehnici de fineţe, o nălucă soft de 6-8 sau chiar 10-12 centimetri, poate să nu constituie un element ieşit din comun. Este mult mai important ca alegerea ei în materie de supleţe, evoluţie, forma şi coloritul corpului să fie potrivite. Nălucile de tip worm sau jerk, având corpul alungit şi codiţă sau alte proemineţe deosebit de fine, sunt probabil cele mai potrivite. O nălucă mai generoasă, împreună cu cârligul ce o armează, ajută mult în îndeplinirea funcţiei de semnalizator, despre care vorbeam.

La capitolul lestare sau mai pe înţeles greutatea monturii sau nălucii, un pescuit clasic de fineţe, dacă pot să ma exprim aşa, presupune lansete, fire şi năluci până în clasa uşoară. În ape curgătoare, pescuitul de fineţe iese adesea din discuţie, iar în ape stătătoare, lestarea ţine cont de adâncimea acesteia. Într-o apă de până la 2-3 metri adâncime, putem vorbi şi de jiguri sau monturi având mase cuprinse între 1 şi 5 grame.

Un aspect deosebit de important, şi pe care mulţi pescari nu îl consideră relevant sau îl ignoră, îl reprezintă poziţia nălucii sau a monturii în substrat. Adesea, ne concentrăm atât de mult pe nălucile considerate cele mai prinzătoare, pe culori sau pe moda de moment, încât uităm câteva particularităţi ce se leagă exclusiv de tehnică şi prezentare. Inapetenţa şalăilor este adesea asociată cu imobilitatea lor şi cantonarea în imediata apropiere a substratului, uneori chiar confundându-se cu acesta. Nu rare sunt astfel de ocazii, când prezenţa le este trădată de impactul accidental al jigului sau monturii cu corpul peştelui. Acestea sunt momentele în care, o abordare de extremă fineţe şi prezentarea nălucii astfel încât ea să fie mereu la vedere, pot fi hotărâtoare. Şalăul poate fi dispus sa se deplaseze uşor, aproape inperceptibil, pe distanţe scurte sau să dea târcoale nălucii dar nu se va ridica nici măcar câţiva centimetri din substrat şi nici nu se va lansa în atacuri furioase. Monturile folosite pot fi offset, dacă se impune din pricina agăţăturilor sau pe jig, dacă riscul de a pierde năluca este redus. În pescuitul de fineţe, jigurile au o rată de agăţare mai redusă. Se pot folosi jiguri normale, caz în care se poate recurge la o armare mai deosebită, care să păstreze năluca ridicată, vizibilă, sau jiguri care fac asta prin construcţie cum ar fi cele stand-up.

Un avantaj deosebit îl prezintă nălucile soft care au o flotabilitate sporită. Acestea pot fi lestate o idee mai greu şi pot plonja mai lin, iar în contactul jigului cu substratul, să rămână în poziţie verticală. De asemenea, materialul foarte moale din care sunt realizate asigură evoluţia nălucii în orice situaţie, chiar şi la mişcări foarte discrete din lansetă. Însist atât de mult pe păstrarea nălucii la vedere, nu culcată în substrat, deoarece adesea şalăii se pot apropia până la câţiva centimetrii atunci când contactul vizual cu năluca este permanent. Se pot opri şi aştepta doar următoarea mişcare, rămânând cu ochii aţintiţi asupa potenţialei prăzi, fapt care poate fi hotărâtor în declanşarea unui atac.

Linia principală sau firul, trebuie să fie deasemenea de un diametru redus. Unul din motive il reprezintă greutatea proprie, care poate cauza o lejeritate prea mare a liniei când pescuiţi cu năluci uşoare, din clasa light şi ultralight. Al doilea motiv îl reprezintă influenţa vântului şi a valurilor, care pot face, în cazul unui fir mai gros în diametru, aproape imposibilă recepţia atacului peştelui şi o înţepare promptă. Aici intervine mereu dilema de a folosi un monofilament sau un multifilament. Deşi dacă vorbim de fineţe, monofilamentul ar fi de preferat, eu folosesc fire împletite, ce prezintă un raport putere/diametru cât mai mare. Un fir de 6 sau 8 livre având diametrul sub 0,15 mm poate fi suficient. Adesea acopăr primii 1,5-2 metri de fir cu un marker negru. Negrul absoarbe radiaţia luminoasă. Un fir negru este mult mai puţin vizibil decât un fir alb de acelaşi diametru. Firul textil cum îl mai numim, permite o recepţie net superioară a semnalelor care se transmit de la nălucă înspre lansetă, comparativ cu nylonul la care se adaugă şi lipsa elongaţiei în cazul multifilamentului (no stretch). Adesea renunţ şi la agrafe, inele despicate sau alte accesorii, făcând nodurile direct pe nălucă. Monofilamentul mai prezintă dezavantajul diametrului şi greutăţii proprii precum şi rezistenţa mult mai scazută a liniei, măsurată în kilograme-forţă. Nu itaţi că întâlnirea cu un exemplar mai mare ori o înţepare puternică şi rapidă este mereu de dorit în pescuitul şalăului.

Lanseta va trebui să corespundă în primul rând în ceea ce priveşte clasa de putere, cu masele nălucilor ce urmează a fi folosite. Astfel o lanseta de putere medie-uşoară este maximul ce poate fi recomandat. Lungimea acesteia poate varia undeva între 2,0 şi 2,4 metri, în funcţie de alte condiţii, barcă, mal, etc. O caracteristică specială pe care o lansetă, recomandată unui astfel de pescuit de fineţe, la şalău, trebuie să o aibă, este aceea de a avea un vârf sensitiv şi o rezervă de putere mai mare, care să intre repede în acţiune în momentul înţepării. Sensitivitatea vârfului ajută mult în executarea tehnicii de pescuit precum şi în lansarea nălucilor. De putere dezvoltată rapid şi nu progresiv este nevoie în special pentru a putea fixa cârligul bine în gura peştelui şi a preveni dezgăţarea acestuia în timpul drilului.

În ceea ce priveşte tehnica sau tehnicile de pescuit, acestea se adaptează şi ele adâncimii apei, tipului de nălucă folosită, conformaţiei substratului, nivelului la care pot fi localizaţi peştii şi alţi factori de la faţa locului. Ca deobicei, în pescuitul şalăului, e de preferat a se începe cât mai aproape de fundul apei şi prin păstrarea nălucii cât mai mult în apropierea substratului.