ANPA trece, permisele raman

Știți care este cel mai trist lucru în acestă țară? Să constați în fiecare an că nu se schimbă nimic în bine acolo unde toată lumea a cerut lucrul ăsta până i s-a uscat gura. Dar să revenim din discuția generalistă, care altfel ne-ar putea duce cu gândul la o sumedenie de neîmpliniri guvernamentale, așa că vă propun să aflăm ce se mai întâmplă cu permisele de pescuit. Subiectul a ajuns de-a dreptul ridicol pentru că de prin 2004 încoace, la început de an, pescarii români se întreabă dacă există permise. Și se tot întreabă așa cam până prin aprilie – mai, când însfârșit ANPA la tipărește și le vinde mai departe către samsarii de la asociații. Cum nici ANPA și nici asociațiile nu investesc nici măcar un leu în protecția apelor și în refacerea stocurilor piscicole din apele publice, permisul cu pricina este un furt legal din buzunarele pescarilor – și așa destul de stresate de criză. În plus statul român forțează pescarii luni de zile într-un sezon de pescuit să aibă același statut ca braconierii, în moment ce nu le pune la dispoziție, contracost, aceste permise.

Din păcate la noi nici măcar paradoxul nu mai este paradox. Jocul acesta al permiselor din partea unei Agenții Naționale a pescuitului și acvaculturii se pliază perfect pe dezastrul apelor naturale pe care le păstorește de ceva vreme. Anormalitatea prelungită devine astfel normalitate. Și ca să știți și voi, încununarea dezastrului piscicol implementat atât de științific de această Agenție este Bursa de pește. Peștele din apele publice. Cinism, hoție, incompetență? Poate toate la un loc. Am tot bătut apa în piuă pe acest subiect, al permiselor și al independenței pescarilor care ar trebui să poată lua permis și fără să se înregimenteze obligatoriu pentru aceasta într-o asociație. Am scris astfel de editoriale în Aventuri la pescuit, în Super Pescar, am asistat la ședințe în cadrul Ministerului Agriculturii în care – chipurile – se exercita dialogul social al legiuitorului cu organizațiile neguvernamentale pe tema legii pescuitului și care a avut, are și va avea legătură directă cu aceste permise. S-a întâmplat acum ani de zile, mulți, poate prea mulți. Timp în care, iată, nu s-a schimbat nimic prin părțile esențiale. Permisele apar târziu iar banii luați de la pescari ajung în buzunarele unor terți care nu fac nimic pentru ape și pești.

Mai are sens să întrebăm această Agenție, în virtutea rolului ei de stăpân absolut al peștilor și ecosistemelor acvatice – în speță cele din râuri – cam ce buget are destinat pazei apelor publice? Evident că nu. Știm cu toții că râurile din România sunt la cheremul braconierilor și al patronilor de balastiere, ca să nu enumăr decât două dintre blestemele pescuitului autohton. Am curajul să mă aventurez statistic spunând că pescarul român mai are la dispoziție numai 10% din potențialul piscicol pe care îl avea în 1990 pescuind în apele publice. Lipsa pazei, corupția funcționarilor de la Agențiile de Mediu, incompetența factorilor de decizie din Ministerul Agriculturii și inexistența unui management real al resursei piscicole în programele guvernamentale ale ultimilor 20 de ani au făcut să ajungem la acest trist record. Așa se explică de ce se prind frecvent prin metode sportive somni de 100 de kilograme pe râurile Po și Ebru, acolo unde înainte de 1970 nici nu exista acest pește, și de ce la el acasă, în bazinul inferior al Dunării nu se mai arată asemenea exemplare nici braconierilor electrici. Iată și un exemplu mai apropiat de meleagurile nostre mioritice – Mureșul care aici, la noi, curge în suferință cu peștele rărit în japca și plasele jefuitorilor, iar dincolo de graniță, în Ungaria, revine la viață pentru a bucura confrații noștri maghiari, mult mai atenți cu zestrea piscicolă pe care o vor lăsa copiiilor lor. Pentru că la ei omul sfințește locul, iar la noi conducătorii sunt cei pe care îi merităm.