O vanatoare unica in viata

Sa va spun cateva cuvinte, asa cum ma pricep, despre destinul acestui cerb.

In 2009 boncanitul nu a fost foarte puternic in zona unde am fost, cel putin nu era pana am stat pe acolo. Boncaneau cerbii, dar, dupa spusele paznicului, nu ca in alti ani. Era cald si doar la varf de munte activitatea era mai buna. Norocul a venit odata cu zorii zilei de 27 septembrie. Am plecat de la cabana cu noaptea in cap, insotit de fratele meu (Lau) si de paznic. Vroiam sa ajungem la o taietura inainte de venirea zorilor, ceea ce am si facut. Acolo liniste si pace, asa ca am pornit pe o cale pe sub taietura ce se intinea pe cateva sute de metri. Pe drum ne-a prins lumina si am deslusit un boncanit bun, dar foarte departe, peste vale tocmai in varful altui versant. Nu puteam decat sa speram ca vor incepe si aici. Am ajuns in capat si era aceeasi liniste. Asa ca am hotarat sa urcam taietura feriti de brazii unei plantatii si sa ajungem sus in padurea mare. Dupa acea padure era o alta poiana. Asa am si facut si dupa ceva sudoare si cateva zeci de minute am ajuns sus. Aici se simtea frigul mai bine, era si ceva bruma pe jos. Poiana era foarte frumoasa, urca spre o muchie unde am ajuns si noi si de unde se vedeau niste peisaje mirifice. Avand parte de aceeasi liniste si pace, ne pregateam sa scoatem aparatul sa facem niste poze cand… s-a auzit. A boncanit un cerb undeva sub noi si in stanga noastra, la vreo 300-400 metri. Acolo era o poiana mai micuta si se auzea ca fiind acolo, dar nu-l vedeam.

Dupa cateva momente un altul i-a raspuns mai departe. Paznicul stia un cerb bun in zona asta, ca l-a avut in luneta alt vanator cu cateva zile inainte insa departe si in fuga, nu a tras. Cei doi cerbi au schimbat cateva reprize de boncanit si marait, destul de bine ca eu sa am deja tensiunea si pulsul ridicate. Hotararea a fost repede luata, mergem pe el, poate il vedem in poienita.

Cei 300 de metri sau cati or fi fost de coborat i-am facut prin jnepeni, pe o cararuie ce era si nu era, asa ca ne-a luat o ora sa-i parcurgem. Am ajuns in marginea poienitei, dar deja de cand eram pe la jumatatea drumului nu se mai auzea boncanit. Asa ca in poiana… liniste si pace. Mirosea a cerb, dar nu mai era niciunul. Fratele meu a incercat sa imite cerbul intr-o „chematoare”, dar nu a mai raspuns. Am stat in liniste, am inceput un sandwich si ne-am hotarat sa ne intoarcem sa facem pozele alea din muchie si apoi sa planuim sa venim seara sau candva, pentru ca in padurea in care s-a bagat nu puteai merge daca nu boncanea, riscai sa-l sperii.

Intoarcerea am facut-o mai vioi si putin mai pe ocolite pe o cale ce avea si niste pietre pe ea astfel ca exista un anumit tropait. Poate asta sa fii fost motivul, poate altul, nu stiu, dar cand eram pe la jumatatea pantei cerbul de langa poiana a boncanit iarasi. Fratele meu l-a provocat din nou si de data asta i-a raspuns.

Decizia a fost ca eu sa merg iarasi jos iar ei sa stea sa-l provoace de aici, de la distanta. Asa am si facut. Am ajuns jos sperand sa iasa in poiana ca sa vina spre „adversar”. Insa nimic. „Boncanitul” din jnepeni se auzea nu foarte tare, la intervale mai mici sau mai mari. Nu l-au facut sa iasa, dar l-au facut sa stea acolo unde era si l-a enervat, ca raspundea tot mai bine. Din cand in cand se mai auzea chiar si celalalt care era mult mai departe.
Asa fiind conditiile, am decis sa merg pe el, in padure. Boncanea, maraia, facea galagie, asa ca-l puteam repera.

Cu multa atentie, ferind crengile uscate, calcand pe muschi de iarba, m-am apropiat de el vreme de vreo 40 minute, timp in care am parcurs 80-100 metri in padure. La un moment dat il auzeam, il miroseam, il puteam repera, eram la maxim 20 metri deasupra lui, dar nu-l vedeam bine din cauza unui brad stufos. Nu-i vedeam nici trofeul insa speram sa fie ceva frumos ca altfel nu trageam. Cand maraia si boncanea era atat de gros si de profund incat il simteam in toata fiinta mea. Ma patrundea pur si simplu. Adrenalina si emotiile erau la cote maxime. In stanga bradului era un loc liber, la fel si de la mine la brad, deci cand iesea de acolo, daca iesea, ne puteam privi in ochi. Usor mi-am potrivit batul, am pus luneta pe minim si am luat pozitia de tragere. La un moment dat a incercat sa iasa de dupa brad asa cum asteptam si speram, dar a facut-o numai cat sa-i vad un corn, doar unul. In momentul acela decizia a fost luata, daca iese de acolo trag. Insa s-a intors! Emotiile ma copleseau, adrenalina urla in mine, nu stiu cat de tare imi tremurau mainile, dar piciorul drept cu siguranta a inceput sa tremure. Eram incordat la maxim. Treceam de la speranta maxima la dezamagirea ca raman doar cu apropiatul de el. Insa norocul nu m-a parasit si s-a razgandit din nou si a facut acei 1-2 pasi muuult asteptati.

In momentul acela nu era timp de pierdut. Eram la 20 metri unul de altul, nu am asteptat sa iasa de tot si sa ma vada sa plece. Cand i-am vazut gatul am tras. A sarit in doua picioare si a plecat intr-o fuga nebuna direct la vale. Mirarea mi-a fost la fel de mare ca socul. Cum naiba de nu a cazut in foc, ca doar am tintit bine.

Fara sa pierd vremea am pornit in fuga dupa el. Il auzeam izbindu-se de copaci, sunetul de corn pe lemne era puternic. La un moment dat parea ca s-a oprit. Vizibilitatea nu depasea 15 metri, insa uneori nu erau decat cativa metri. Panta era abrupta si el merge tot la vale, uneori se oprea si lovea cu coarnele, il auzeam pe loc facand galagie. Am crezut ca e gata, a cazut. Am ajuns unde l-am auzit ultima data, nimic, se auzea mai jos. S-a intamplat asta de cateva ori. Era ranit, dar nu destul inca. Ma tot gandeam ca daca as fi avut lisa la mine dublam imediat si ramanea in foc. Ma copleseau ganduri, indoieli, planuri, ma gandeam la cautari cu limieri insa zona era foarte dificila. Inca traiam la intensitate maxima. Am pornit la fuga, o fuga nebuna, direct la vale pe unde il auzeam. Asa de bine am fugit ca l-am intrecut, m-am oprit la un luminis si am stat. Imediat a aparut si cerbul, mai sus de mine, de la dreapta la staga mea alergand. Deci practic trecea prin fata mea la 10 metri distanta. Am tras instictiv, ca la rate, fara sa mai am timp sa ma uit in luneta. Lovitura a fost iarasi in gat, de data asta letal. Pana am ajuns langa el era deja mort.

Un chiuit de bucurie ce a eliberat tensiunea ultimelor zeci de minute le-a semnalat si celor de sus ca cerbul a cazut.

Cam asta a fost ceea ce eu numesc o vanatoare unica in viata.

Autor: Silviu Terbea

 ACEST ARTICOL PARTICIPA LA CONCURSUL CE ARE CA PREMII MUNITIE D DUPLEKS