LUMEA DINTRE NUFERI – Partea III – POVESTE DE NOAPTE

„Cântă Delta și îi răspund, pe furiș, strune lungi de tufăriș.”

Citat din piesa de teatru: Expresul de la ora 19

***

A doua captură

După ce reuşiseră, cu mari eforturi, dar şi cu ajutorul foarfecii, ca să elibereze pălăria din ghearele cele multe şi bine ascuţite ale voblerului, moş Calistrat i-o înapoie pădurarului, cu toată gaura cea mirifică cu care tocmai fusese împroprietărită.

Flavian Fedea luă pălăria, îşi băgă resemnat degetul în gaura măreaţă de care aceasta dădea dovadă, apoi, nespunând nimic, şi-o îndesă pe cap şi, punând mâna pe vâsle, plecă încet, dispărând după nişte plauri.
– Nea maestru’, să nu mi-o iei în nume de rău, dar eu cred că matale eşti un mare pescar de felul matale, numai că nu de peşti, aşa că ar cam trebui să ne retragem şi noi spre bordeiele noastre, că se lasă acuşica tanti Nopticik peste lume şi numai pe întuneric nu am eu chef a vâsli.
– O dată să mai dau, tinere! Am eu o presimţire, spuse Alexandru şi făcu rapid un lanseu înspre floarea unui nufăr nepăsător şi galben.

Aşa cum de multe ori se întâmplă în lumea pescarilor, aşa se întâmplă şi atunci. Năluca numai ce atinse apa că se şi afla în straşnică strânsoare de dinţi oţeliţi. Toată esenţa acelei zile de pescuit se redusese, până la urmă, la acel atac nebun, neaşteptat şi venit parcă de nicăieri, atac ce pusese sângele în mişcare în ritm alert în trupul pescarului, atac ce aproape că îl făcuse să scape lanseta din mâini. Nu crezuse până atunci că o ştiucă poate avea asemenea calităţi tranchilizante.

Urmă apoi o luptă nebună. O luptă titanică, o luptă după care venise, până la urma-urmei, tocmai până acolo. O luptă pe care o căutase, o luptă pe care iată că tocmai o primise. Ştiuca făcea tot ceea ce ştia ea mai bine. Fugea, se oprea, se pitea, sărea, se scufunda, iar pescarul era mereu atent la toanele acesteia, nedorind a fi luat prin surprindere şi a comite vreo greşeală. Vremea înainta, noaptea făcea lumii cu ochiul său întunecat, iar unchiul şi nepotul îndemnau, pe rând, din sticla de vodcă, în timp ce Alexandru obosea ştiuca aceea nervoasă, ştiucă pe care o căutase toată ziulica.

După un timp, nu tocmai scurt, presărat de tot felul de manevre pescăreşti şi fente „ştiucăreşti”, lupta se încheie cu victoria omului. Ştiuca se zbătea neputincioasă în plasa minciogului, iar Prins îl privea admirativ, pentru prima dată de când se cunoscuseră, pe veneticul Alexandru.

– Sincere felicitocuri, camarad pescar! Rar mai găseşti aşa namilă! Nu multe rubedenii de-ale ei, la o aşa mărime, am văzut în ultimul timp pe aicea… Brava! Brava, cu „b” mare!

Şi moşul privea încântat la ştiuca aceea de poveste şi de aceea nu înţelese ce se petrece atunci când pescarul, după ce o fotografie, îi dădu drumul din nou în apă, vie şi nevătămată.

– Apăi dumitale, dragă streinule, văd că nu eşti tocmai zdravăn la capul acela pe care îl porţi pe umeri. De ce naiba mai umbli după ştiuci dacă, atunci când le prinzi, le dai iar drumul?

Alexandru dori să răspundă, dar îi veni în ajutor Prins:

– Acesta, unchiule, este un concept mai nou al undiţarilor moderni.
– Moderni, pe dracu…. mormăi moşul. Proşti măi, nu moderni, proşti, proşti, proşti. Că dacă nu aduci ştiuca acasă, cu ce, mama lu’ Hector, mai faci malasolca? Cu cărăbuşi, cumva? Ori poate pescarii ăştia moderni nu mai mănâncă…
– Conservarea speciei, respectul faţă natură şi faţă de partenerul de întrecere, moşule. Aşa gândesc acu pescarii actuali. Fairplei. Nu ştiu cât le place dumnealor malasolca sau scordolea, dar de mâncat, mănâncă. Nu-i aşa, măiestritule?
– Desigur, dragul meu Prins. Deja mi-e foame, pot să zic, numai că eu nu mănânc peşte, de felul meu…
– Ghinion! interveni tăios moş Calistrat. Curat ghinion, monşerule, că alta nu-i primi de crăpăciune cât îi sta dumneata pe la noi. Alta n-avem, numa’ peşte şi vodcă. Nu mă interesează, până la urma urmei, ce faci mătăluţă cu ştiucile şi cu banii lu’ matale, cum îi arunci aşa, fără nici o urmă de regret şi cumpătare pe apa sâmbetei dar, de mâine, mie să-mi plăteşti ziua de dinainte, că, la cât eşti de ciudat, nu vreau să mă trezesc că prestez pentru tine o zi întreagă şi seara să îmi spui despre cine ştie ce concepţie modernă, cum că barcagii nu se mai plătesc în timpurile de acum. Eu sunt de modă veche şi lucrez numai pentru bani. Pentru bănişorii cei lichizi pe care îi pot transforma foarte uşor în lichide cu tărie de grade şi cu tămăduitoare puteri asupra sufletului şi trupului meu bătrân…

– Ce muncişi matale, moşule? Că toată ziua ai tras din sticle şi în rest ai tras la aghioase. Eu am fost cu munca, dă’ văd că atunci când vine vorba despre drepturile băneşti matale eşti cam tare-n clanţă…

Moş Calistrat nu răspunse nimic, mulţumindu-se doar a şuşoti înciudat ceva.

Între timp, noaptea se instalase atotstăpânitoare peste stufuri, bălţi, canale şi ghioluri, dar iată că şi barca celor trei pescari ajunsese în marginea satului. Prins o trase atent exact la locul unde o ţinea mai tot timpul anului, iar apoi călătorii coborâră cu grijă, pe rând, din aceasta şi prinseră a-şi dezmorţi mădularele amorţite de la atâta şedere plutitoare peste ape.

Poveste de noapte (1)

          „Se înserase de ceva vreme. Întunericul coborâse în acea zi mult mai iute şi datorită cerului sugrumat de norii grei de plumb care îl acopereau şi din care avea să înceapă, cât de curând, să se cearnă zăpada, prima zăpadă din iarna aceea blestemată.

Nu doar norii erau de plumb ci chiar lumea însăşi părea de plumb. Totul era greu, totul era cenuşiu. Zarea întunecată se lumina, din când în când, devenind deodată şi albă şi roşie în acelaşi timp, dezvelind privirilor munţii mari, încărcaţi de păduri. Proiectilele explodau puternic, zgomotos, făcând pământul să tresară, să geamă. Şi, între aceste explozii, liniştea nopţii era spartă, uneori, de ţăcănitul metalic al mitralierelor. Rafale mai scurte, sau mai lungi, măturau, de la adăpostul lizierei, întinderea câmpiei. În rest se auzea doar şuierul vântului rece biciuind aspru lumea.

Eram o mână de oameni şi stăteam ghemuiţi în spatele unui umăr mai înalt al malului pârâului ce tăia în două, de-a curmezişul, câmpul din faţa pădurii. Era singurul adăpost pe care îl mai puteam găsi. Stăteam înghesuiţi unul în altul cu picioarele în apa rece şi cu faţa lipită de gheaţa din marginea acesteia. Trebuia să ajungem până la pădurea spurcată din faţă. Trebuia să distrugem cuibul acela de mitraliere. Aceasta era misiunea noastră, acesta era ordinul primit. Un drum fără de întoarcere, probabil. Câştigaserăm bilete doar pentru dus.

O vreme a fost linişte. Prea linişte. O linişte de mormânt, o linişte menită a ne obişnui, probabil, cu ceea ce în mod sigur urma să urmeze, cu moartea.

Nemaiputând suporta situaţia aceea de incertitudine, unul dintre noi, un tânăr de prin părţile Craiovei, se ridică din locul său încercând a privi spre câmpie, peste buza malului, pentru a vedea ce se petrece. Pe platoul cenuşiu ce se întindea neutru între pădure şi albia pârâului el desluşi mai multe siluete ce înaintau precaut spre noi. Erau ca nişte umbre, nişte umbre cenuşii. Era forma concretă pe care o luaseră îngerii morţii ce veneau a se răfui cu noi. „Vin!”, a şoptit abia auzit soldatul. Dori să mai spună ceva dar se dovedi că viteza gândului în acele momente de îngheţare a raţiunii, de îngheţare a lumii, de îngheţare a umanităţii şi a vieţii era mult inferioară vitezei gloanţelor pe care le scuipau mitralierele. De-abia ce se apucase de lătrat căţeaua aceea scăpată din infern, de-abia ce prinse a răsuna peste întinderi clămpănitul său metalic, că soldatul deja zăcea fără de suflare în apa rece, cu capul perforat de glontele ucigaş.

          Moartea sa avea să însemne doar începutul sfârşitului pentru noi. Răsăriţi parcă de nici unde, soldaţii inamici ocupau acum malul apei chiar în faţa noastră.

          Am căzut ca seceraţi cu toţii, rând pe rând, dar foarte, foarte repede, fără a avea măcar timp de reacţie. Fuseserăm surprinși şi striviţi fără milă. Albia pârâului devenise dintr-o dată o groapă noastră comună, groapă în care soldaţii zăceau care şi cum îi surprinse moartea. Unul pe spate, altul pe burtă, altul chircit, altul întins pe o parte… O grămadă de corpuri inerte, ca o stivă de lemne aruncate la întâmplare, unele lângă altele… unele peste altele.

            Călăii nu au stat prea mult timp la locul faptei. După ce şi-au terminat sângeroasa lor treabă au pornit mai departe, luând câmpia la pas, apropiindu-se, uşor şi ferit, de liniile armatei noastre.

          

Un timp am crezut că murisem şi eu. Nu mai simţeam nimic, nu mai auzeam nimic. Dar, la un moment dat, simţurile mi-au revenit. Am auzit, mai întâi, un lup urlând dinspre vârfurile munţilor reci iar, mai apoi, am auzit şi o ciovică care se apucase nebună a râde în noapte. Am deschis încet ochii şi am privit roată.

          Vântul se ostoise iar cerul se deschisese larg. Fulgii cădeau mulţi, mari şi grei, acoperind alb firea, parcă pentru a ascunde ochilor noroiul lumii şi sângele morţii, murdăria naturii şi cea a umanităţii.

Peste mine zăcea ţeapăn cel care avusese menirea de a ne conduce în misiunea aceea sinucigaşă. Un glonţ îi trecuse prin cap, chiar prin ochiul drept, curmându-i viaţa. L-am împins cu greu de pe mine şi mi-am privit curios trupul. Simţeam dureri cumplite în braţe şi în pulpele de la amândouă picioarele. Încasasem, aşa după cum avea să se constate la infirmerie, nu mai puţin de şapte gloanţe inamice, dar nici unul nu îmi atinsese vreun organ vital. Avusesem noroc.

          Eram plin de sânge şi de noroi. Simţeam o sete cumplită. Am vrut să mă apropii de apa pârâului pentru a bea dar nu puteam să mă ridic, nu puteam să mă mişc. Am strâns cu degetele zăpadă fină ce se aşternuse peste lume în jurul meu şi mi-am mai ostoit focul ce-l simţeam că mă arde pe dinăuntru. Apoi am leşinat.

          M-am trezit abia când mă aflam pe patul de spital. În cea de-a treia zi de după asaltul nostru asupra cuibului de mitraliere dăduse peste mine, şi mă salvase de la o moarte sigură, o patrulă a armatei noastre, armată care între timp reuşise totuşi, cu mari pierderi, să înainteze. Fusesem singurul supravieţuitor. Cum de nu murisem de gloanţe, de frig, sau de la pierderea de sânge, era un miracol. Nici doctorii nu înţelegeau, şi nici eu. Probabil că Dumnezeu mai avea pentru mine câteva misiuni pe lumea aceasta încât nu m-a chemat la Dânsul încă de atuncea. Probabil.”

          Ajuns în acel punct al povestirii, bătrânul făcu o pauză. Privi trist spre noi, apoi bău meditativ din paharul cu ţuică de prune, ţuică pe care o scosese din bagajele sale Alexandru, şi din care se serveau toţi trei, căci şi tânărul Vasili rămăsese la casa unchiului său, după ce, în prealabil, trăsese o fugă până acasă şi adusese mâncare pentru toată lumea.

Alexandru avusese noroc în ceea ce priveşte mâncarea căci tânărul îi adusese, pe lângă tradiţionala şi nelipsita strachină de borş pescăresc şi o bucată de carne de mistreţ, „de ghindă”, după cum o numeau localnicii.

– La noi multă lume are puşcă şi uneori, chiar cu complicitatea lu’ nea Fefe, avem grijă ca mistreţoşii să nu se înmulţească peste măsură. De anul trecut însă sunt tot mai puţini râmători din cauza pestei porcine, iar şacalii sunt tot mai mulţi şi mai graşi. Dacă s-ar pune un premiu, oricât de mic ar fi el, pentru fiecare şacal împuşcat, şi-ar da oamenii silinţa şi am scăpa de ei,… dar aşa…. Nimeni nu-şi strică cartuşele de pomană. Preferă să puşte ce e mai de preţ: mistreţi, fazani, raţe sau alte cele de pe urmă cărora să poată obţine un folos cât de mărunt. Iarna trecută am făcut mulţi bani cu lişiţele. Au fost la mare căutare. Ne adunam câte patru – cinci cunoscuţi, le încolţeam pe unde le găseam, şi le aliceam câte puteam, chiar dacă ştiam că dacă ne prinde careva ne mâncă direct puşcăria. Da, da, bani frumoşi am făcut atunci… povestise tânărul în timp ce mâncaseră bucatele aduse.

După ce am ieşit din spitalul militar, în care am zăcut mai bine de patru luni, am fost reformat şi trimis acasă.” îşi continuă moş Calistrat povestirea.

„Făcusem aproape doi ani de front şi niciodată până atunci nu mă atinsese vreun glonț, dar în noaptea aceea le-am adunat cu grămada, ca un magnet. Uite urmele!”

Bătrânul îşi dădu jos cămaşă şi îşi suflecă pantalonii. Trupul său bătrân purta, numeroase urme sculptate de gloanţe, de tăieturi şi cusături.

„Unele gloanţe au intrat şi au ieşit de la sine, dar pe altele au fost nevoiţi doctorii a mi le scoate prin operaţii.”

         Glasul său suna metalic, suna trist, şi în toată povestirea sa nu se strecurase nici o glumă, nu stâlcise, aşa cum avea obiceiul atunci când nu vorbea despre  lucruri atât de dureroase pentru sine, nici un cuvânt, şi nu făcuse nici cea mai mică înfloritură nelalocul ei. Din contră, bătrânul dădea dovadă că se pricepea la arta de a povesti, că ştia cum să redea întâmplările trecute, sentimentele trăite, durerile avute, că ştia şi că stăpânea la perfecţiune limba română. Folosise un ton molcom şi uniform pe tot parcursul povestirii. Ochii săi albaştri, metalizaţi, se topeau uşor, din ce în ce mai mult, până deveniră potop de lacrimi ce începură a se revărsa pe obrajii zbârciţi şi bătuciţi de ani, iar omul le lăsă să curgă în voie, fără stânjeneală, fără fereală. Era şi acela un mod de refulare, un mod de a face faţă emoţiilor atât de violente ale acelor amintiri străvechi, amintiri care rămăseseră în sufletul său pentru a-l chinui, mereu şi mereu.

         Chiar şi tânărul lui nepot privea impresionat la unchiul său şi îi cuprinse una din palmele sale bătrâne între mâinile lui, cu toate că ştia, şi răsștia, povestea pe care Alexandru o auzise atunci pentru întâia dată.

         Pescarul tăcea şi el puternic impresionat de povestire, de glasul bătrânului şi de urmele hâde ale războiului care se mai zăreau, groteşti, pe trupul acestuia. Tocmai terminase de mâncat o porţie foarte bună de colţunaşi cu brânză, vareniki, după cum spuneau gazdele sale, şi brusc simţi nevoia de a bea ceva. Îşi turnă un pahar de ţuică, îl bău pe nerăsuflate şi apoi îşi aprinse o ţigară.

         Stăteau pe prispă şi fumau toţi trei, fără să vorbească nimic. Dinspre bahnă răsuna uneori, înfundat, glasul buhaiului de baltă iar, alteori, câte o cucuvea spărgea noaptea cu ţipătu-i ascuţit. Undeva, la marginea satului, se auzeau, în răstimpuri aleatorii, urlând dezacordat şacalii. La un moment dat, moş Calistrat spuse:

– Dar gata cu supărările şi cu plânsetul, măi copii. Morţii cu morţii şi vii cu vii! Nu numa’ ostaş am eu fost la viaţa mea. Am fost şi mire cândva. Oho… ce vremuri… ; tuşi apoi de câteva ori, îşi drese glasul, şi se apucă de cântat. Cânta tot cu glas molcom şi potolit, dar cânta un cântec de nuntă, un cântec ce amintea de plăcerile omeneşti şi de veselie.

„…Cuscrii noştri cei vestiţi

Au oaspeţi deosebiţi.

Şi chiar dacă nu vor bea,

Şi chiar de nu vor mânca,

Veselie vor avea…”

Timpul s-a scurs, luna a fugit grăbită pe cer, stelele s-au tot mutat.

Bătrânul a cântat şi a tot cântat, când singur, când acompaniat de nepotul său, iar Alexandru, întins pe o laviţă de lângă peretele casei, asculta fascinat cum îşi spuneau poveștile şi cum își exprimau sentimentele în versurile meşteşugite ale vechilor melodii din acea zonă a ţării. Nu ştia când adormise şi nici cât rătăcise în lumea viselor atunci când simţi că cineva îl trage de mânecă. Deschise ochii buimac şi privi în jur. Era tot pe laviţa de lângă casă, învelit cu un pled vechi. Acolo dormise, aşadar. Moş Calistrat era cel care îl trezise.

          Îi întinse o ulcică de lapte şi, în timp ce-i făcea cu ochiul, îi spuse:

  • Hai musiu Alexandru, hopa sus! Tâta mare băieţelu’ lu’ bunelu’! Hai că ştiuca ne aşteaptă, or nu mai vrai a te întâlni azi cu dânsa? Oricum, mai bine că nu ai prins ieri mai multe, că o să le prinzi azi, când îs mai mari şi mai grele, că o mai crescut ele între timp. Cu siguranţă!  

Nu depărtare se auzea fluieratul șmecheresc al lui Vasilii, cel care meşterea ceva la o vâslă, iar de peste întinsul tremurat al zărilor, un soare bondoc şi galben, de aur, prinsese a se ridica încet dintre ape, iar mai apoi începu parcă se re revărsa îndărăt în acestea.

Natura toată pornea la viaţă. Magia nopţii dispăruse. Cântecele încetaseră, tristeţile dispăruseră. Lumea mergea mai departe, războiul devenise din nou amintiri, iar amintirile se îngropaseră iarăși, adânc, în sufletele oamenilor.

Dinu-Florin Cirstean
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *