NISTE RATATI – I

„Subînțelesul era clar pentru cei cărora le povestea Năiță aventurile sale, unii zâmbeau, alții se cam puneau pe gânduri…”

(Citat din opera: „Nişte ţărani”, autor Dinu Săraru)

          Voi încerca pe parcursul rândurilor ce urmează a vă vorbi (de bine în nici un caz) despre unele entităţi biologice apode în cel mai apodictic mod cu putinţă, cu aripi (aripioare, mai exact) golaşe, fără pic de pene sau peniţe (permisă în acest context fiind doar a mea peniţă acum, aici şi doar pe hârtie) pe redusele lor suprafeţe mereu umede, entităţi care nu prezintă nici cea mai mică urmă de remuşcare şi nici vreun chef de vreo altă re-muşcare a ceea ce muşcaseră iniţial, cu corpurile prezentându-se sub diverse variaţiuni atât cromatice dar şi ca aspect fizic (poate chiar şi chimic, dar acest lucru nu îl cunosc, deci nu îl discut), unele fiind mai alungite, altele mai aplatizate, sau din contră, mai rubensiene, dar toate, absolut toate, având aspiraţii, uneori concrete dar şi corecte chiar, spre un rezultat final fusiform definitoriu, prevăzute cu diverşi solzi mai mult sau mai puţin solzoşi, mai mult sau mai puţini mari, mai mult sau mai puţin mici, mai mulţi sau mai puţini (ca şi număr pe cap…pardon!.. pe corp de entitate biologică aflată în cercetare), solzi aflaţi într-o coabitare amicală (chiar protectivă) parvenită chiar din momentul de născare (eclozare) a respectivelor entităţi din icrul (icra, icrele) de obârşie, cu o cantitate mai mare sau mai mică de mucus („mlaci”, în vocabularul pescăresc de pe alocuri, ieahh!… cam scârbos, nu?), asta în funcţie de specie sau specimen, cu respiraţii branhiale dar şi cu unele inspiraţii (înclinaţii) draconice de necontestat, terminate (entităţile) toate, şi din nou revine aceeaşi expresie „dar absolut toate”, în coadă de peşte, aidoma întâlnirilor pe care le-am avut până acum eu cu domniile lor.

          Aşadar o să vă povestesc despre cei despre care nu prea am ce să vă povestesc concret ci doar despre care v-aş fi putut povesti mai multe numai dacă aş fi putut cu ei a mă întâlni (pe viu, după cum se zice) şi nu doar prin intermediul firului de la undiţa mea, aceştia fiind uneori (de cele mai multe ori) cu capu-n val şi coada-n undă, doar unii dintre ei, şi doar foarte arareori, părăsind (milisecundic) apele pentru a putea fi văzuţi (întrezăriţi) şi faptic. Voi aminti deci despre acei mâncători de vise şi visuri pescăreşti, despre acei hoţomani de triple cu năluci (uneori) sau de cârlige simple cu momeli (alteori), despre acei mutilatori de fire (echipamente chiar) pescăreşti, despre acei distrugători de speranţe, despre toţi cei care poate chiar mi s-ar fi mie cuvenit dar pe care nu am ştiut pesemne bine-ai primi, adică despre acei peşti pe care i-am avut în undiţă, i-am purtat în dril şi dorinţă dar care din varii motive (uneori chiar fără motive) au (mi-au) scăpat pe parcursul diverselor şi multelor mele scormoniri de ape şi undiri în undă, rămânându-mi uneori (unii) în (şi ca) amintire.

          Cam prea lungă şi greoaie introducerea aceasta totuşi pentru „nişte rataţi”, nu credeţi?

Justiţiarul (The Good, the Bad, and the Ugly)

Scurtă povestioară introductivă:

„Vizitând o închisoare, înţeleptul rege Solomon, îi întreabă pe deţinuţi pentru ce delicte au fost închişi: – Nu ştiu, zice unul dintre ei, eu sunt nevinovat, stăpâne! – Şi tu? De ce eşti închis? – Din greşeală, stăpâne… Sunt mai nevinovat decât un prunc! Toţi spun că au fost închişi pe nedrept, în afară de ultimul, care zice: – M-au închis pentru că sunt un tâlhar. Am furat şi de la bogaţi, dar şi de la săraci… – Deţinutul ăsta să fie eliberat, ordonă regele. Aici sunt numai oameni cinstiţi şi s-ar putea să-i corupă.”

Auzind eu de existenţa unui loc lacustru prin definiţie dar şi prin compoziţie în care îşi exercitau dreptul la viaţă o multitudine de peşti, care din care mai oneşti şi mai cinstiţi cu putinţă, dar printre care am primit asigurări dintre cele mai sigure că vieţuiau şi unii indivizi care manifestau intenţii vădite spre crude şi sângeroase fapte (crime macabre… presărate cu unele acte de canibalism pe alocuri) şi nedorind ca aceştia din urmă să îi corupă (sau între dinţi să-i rupă) pe cei dintâi (amintiţi), am purces voiniceşte, plin de aere măreţe, la adăpost de barcă (plină de aere pneumatice), pentru a face „direptate” (după cum scris-a cronicarul în al său hronic) în lumea aceea a peştilor, dorind aprig şi cu ardoare a pedepsi aşa cum se cuvine (prin înţepare corectă) pe respectivii instigatori şi tulburători de spirite acvatice şi ape piscicole.

Am aruncat şi apoi am tras. Am tras nădejde şi năluci (tot cu nădejde le trăgeam şi pe acestea) cam de-aiurea de vreo două (maximum cinci) ceasuri (din cele cu sau fără cuc, singur cuc pe baltă fiind) până aproape să mă apuce plicti… (obo)seala când „deodată…. ehei, deodată, unda-mi se rupe toată şi din ea nervos porneşte, către barc-un peşte. … Şi venea, mării venea, până mi se poticnea, până mi se-mpotmolea, printre stuf, printre brădiş, cătând sigur ascunziş, printre cioate înecate, printre visuri spulberate.”

Dar nu am dezarmat cu una cu două, cu toate că nu aveam arme la mine fiind doar un biet purtător de undiţă la acea oră însă neputând totuşi a scrie că nu am „dezundiţat cu una cu două”, şi m-am apropiat în eleganta mea trăsură flotabilă de locul împricinat şi bănuit a da adăpost banditului cu care mă răfuiam eu din rol de mare justiţiar palustru, iar odată ajuns „at the crime scene” am prins a trage aprig de hăţuri oprind cu greu sireapul înfierbântat ce juca în hăţuri şi-şi mesteca în spume zăbala, simţindu-mă inevitabil asemenea unui veritabil Wyatt Earp al umedului sălbatec.

Cu lanseta cuminte aşteptând în spatele meu pe fundul ambarcaţiunii, având mulineta deschisă, am prins voiniceşte firul care dinspre ea (dinspre mulineta mea cea căscată) spre apă mai mult decât ţeapăn pornea, aidoma unui lasou ce pradă la-l său capăt purta, şi am început a trage şi mai voiniceşte de acesta.

Eu unul trăgeam de partea mea de fir (lasou parcă i-am zis) dar dinspre cealaltă parte a sa nu primeam nici un răspuns concret ci mai degrabă doar unul inert.

Cu chiu cu vai totuşi, după crunte lupte, schimburi de focuri şi replici dure, rostite şi mai dur, am găsit eu până la urmă ac şi pentru cojocul acela gros de buruiană reuşind a desprinde capătul ascuns al firului (cel ce fusese împroprietărit în prealabil cu gangster şi nălucă) din acesta. Dar vai… nenorocire…canalia evadase! Trăgeam încet lasoul bleg spre mine prin apa ce duşman deodată-mi devenise, mai mult decât debusolat (fără busolă la purtător fiind), când am simţit deodată duşmanul suflându-mi în ceafă. Vorba vine că i-aş fi simţit în vreun fel răsuflarea, nici în ceafă şi nici în alte zone anatomice personale, dar deodată firul lasoului meu a prins zvâc de viaţă şi a devenit coardă de arc mai apoi. Uimit, am pus mai mare nădejde în dorinţa de izbândă şi am înţepat deloc creştineşte prin ridicarea spre slăvi albastre a braţului din dotare implicat în scandal.

Am scos-o până la urmă. Era mică şi rea. Chiar parcă şi puţintel urâţică pe deasupra. Aşa mi se părea. Dar unde era atuncea bandita? Probabil că acolo unde-i era locul a fi, printre stufuri şi ierburi submerse, prin limpezile ei ape şi tulburele mele gânduri.

 

Cât despre mogâldeaţa aceea imberbă cu veleități infantile de criminal înrăit ar fi trebuit să o arestez măcar aşa, ca o palidă răzbunare faţă de mafiotul scăpat, dar totuşi chiar şi un justiţiar adevărat dă uneori dovadă de clemenţă, astfel că după o meritată mustrare verbală prealabilă ea s-a întors liberă şi total nevătămată trupeşte (cel mult puţin speriată, bine de tot muştruluită şi posibil poate psihic uşor maltratată de către subsemnatul) spre bună creştere atât corporală dar mai ales morală (speram eu).

Mă mai gândesc şi acum uneori la ea şi mă întreb dacă nu cumva am extras-o atunci, fără să-mi dau seama, tocmai dintre uriaşele fălci ale uriaşei ratate. Poate chiar o salvasem de la o moarte crâncenă între crâncenii colţi ai banditei, jucându-mi aşadar cu brio rolul meu de vremelnic justiţiar piscicol.

Posibil să fie posibil dar e absolut probabil că este improbabil!

Mai bine nu mă mai gândesc!

Apropos, oare cine să fi fost până la urmă „The Ugly” atunci?

Mrenocul (The Hunger Games)

Venise vremea să se perpelească şi el după ce noi perpeliserăm destul în

seara precedentă urmărindu-l cum tot driluia la scobarii ce mari şi apetisanţi privirilor, undiţelor şi trăirilor noastre de lansetişti aflaţi în greu impas pescăresc.

          Dar ce să-i faci dacă lui îi trebuise nevastă şi casă lăsând liber locul peste noaptea scurtă de vară hazlie în mijlocul căreia ne amuzam, sau nu, atunci cu toţii?

          Pentru noi noaptea mai mult nu a fost decât a fost deoarece am stat până târziu de tot în jurul focului rumegând la ziua deloc demnă de a fi păstră în amintire, visând la alte zile mai bune, zile care să implice în ecuaţie şi câteva necunoscute piscicole nu doar nepriceperea şi nenorocul nostru.

          Nu ştiu dacă am reuşit geană cu geană să unesc mai mult de maxim două sau trei ore că deja săvârşisem unul dintre cele mai mari jafuri din istoria recentă a pescuitului. Furasem fără cea mai mică urmă de remuşcare locul cel bun şi nădit al pescarului băştinaş, ocupându-l voiniceşte împreună cu naşul meu Constantin, abordând drapelele victoriei, spre marea şi greaua uimire şi totala umilinţă pentru pierdere suferită a riveranului apărut, nu la mult timp după primele noastre lanseuri, pe malul gârlei. Pentru dânsul cerul deodată s-a-nnorat, fulgerele-au scăpătat, tunetele-au bubuit şi nădejdea a pierit. Nepământene erau descărcările electrice ce izvorau din privirile sale aţintite deloc galant asupra noastră după cum neortodoxe erau şi cuvintele pe care le şoptea acesta în şoapte destul de vocal rostite, şoapte care aveau menirea clară de a se face auzite şi urechilor noastre. Nu ne simţeam însă câtuşi de puţin jenaţi, încurcaţi ori ruşinaţi, deoarece se ştie clar că în lumea pescărească funcţionează de milenii bune pravila cum că locul de pescuit este doar al primului venit, iar el localnic fiind putea oricând să caute cu cea mai mare grijă de sănătatea locului său în tot restul multelor zile ale anului sau chiar ale vieţii sale, noi nefiind altceva decât nişte apariţii mai mult decât meteorice, efemere chiar, pe acele meleaguri atât de îndepărtate totuşi de căminele noastre de obârşie.

          Norocul nostru a fost sticla voluminoasă cu bere precum şi pachetul cu ţigări pe care le poseda respectivul deoarece se pare că acestea au avut un efect total pacificator asupra sa, împăcându-l mai mult de nevoie decât de voie cu situaţia nou creată şi modificările apărute în mod cu totul brusc şi neaşteptat (hoţesc chiar) în cartea funciară în ceea ce priveşte proprietarii parcelelor riverane, astfel că harţa care plutea grea şi tăioasă prin aerul răcoros al dimineţii feciorelnice se disipă ca prin minune, risipindu-se „pe deasupra viilor” (vorbe de poet acestea fiind) determinându-l pe nenea acela să-şi caute norocul, priceperea şi peştii într-un alt loc aflat însă nu prea departe de noi doi, de noi cei doi pescari meseriaşi, de noi doi: fin şi nănaş, de noi doi cei care deja driluiam al zecelea dacă nu chiar al doilea sau al treilea scobar din ziua acea abia smintită din tiparele nopţii.

          Dar nu scobaru-dăltaru avea să-mi sfâşie mie visarea ci un alt locuitor al râului avea să-mi joace festa cea mare scăpându-mi în dril (fiind o scriere despre rataţi nu avea rost să prelungesc inutil suspansul şi să amân inevitabilul deznodământ care încă din titlu a fost adus la cunoştinţă tuturor).

          Aşadar la ceas de amestecare a amiezii în treburile dimineţii şi în plină amestecătură piscicolă (scobari, morunaşi, caraşi, obleţi (inevitabili), porcuşori (şi mai inevitabili) iată că un greu blestem se abate deodată dinspre unda cea leneşă tocmai asupra lansetei mele celei cuminţi. Aceasta a început a da din senin semne de cruntă betegie căpătând deodată o cocoaşă imensă şi începând a icni şi a trosni din toate mădularele şi încheieturile, suferind totodată pare-se şi un violent atac de panică manifestat prin tremurături mai mult decât viguroase astfel încât cu greu am reuşit să o mai stăpânesc. Nu ştiam exact ce blestem o atacase dar puteam bănui. Era blestemul cel mustăcios, cel fusiform, cel care cunoaşte atât de minunat ferelile şi ascunzătorile pe care le oferă albia. Le ştia şi acela, mrenocul presupus de mine a fi pus, mânat de foamete se pare, gând rău viermilor din cârligul meu şi de a fi cutezat a se lua cu mine la trântă. Văzând că gluma se îngroaşă şi dându-şi seama ca la trânta cea dreaptă reuşisem uşor să-l supun, simţind aşadar din plin că pierde teren (cam… să zic vreo cinci-şase metri în circa şi aproximativ vreo cinci-şase minute de lupte liber-alese, lupte consumate în cel mai eroic mod cu putinţă, acompaniate de sudalmele inerente jocurilor sportive indiferent care ar fi gradul acestora de sportivitate au ba, şi sub ochii atenţi ai arbitrului Constantin dar şi ai galeriei adverse formată din fumătorul şi de bere iubitorul pescar mai sus des pomenit, acesta (mrenocul) hotărî să facă aidoma struţului cel timorat, cel care îşi ascunde după cum se zice capul în nisip,  numai că magistralul meu adversar înlocui nisipul cu o cioată scufundată de toată frumuseţea.

          Mai jucasem astfel de jocuri şi pe alte terenuri (cu preponderenţă Pruteşti sau Siretene) fiind însă pentru prima dată când întâlneam un aşa adversar de grozav pe vreun teren Sucevean, iar terenul pe care jucam atunci îl avea pe el în rol de gazdă iar eu, vizitatorul, păşisem pe acele meleaguri pentru prima dată în toată a mea viaţă abia în ziua precedentă. Nu că m-ar disculpa asta în vreun fel dar doream numai să subliniez simplul fapt că el era obişnuit cu geografia locurilor ştiind exact unde poate găsi la nevoie cele mai bune locuri pentru a se ascunde. Exact după cum făcuse şi atunci.

          Nu ştiu dacă acela a fost cel mai mare reprezentant din neamul mrenelor (rămân la convingerea că alt soi de peşte nu se putea să fi fost) cu care avusesem de-a face vreodată dar cert este că în acele momente de grea şi maximă tensionare a firului aşa simţeam şi aşa cred că simt şi acum, la mai bine de zece-doisprezece ani distanţă de la acele momente.

          S-a fofilat din strânsoarea mea şi a reuşit a se face nevăzut în cine ştie ce ascunzătoare de taină a dumnealui. Am tot încercat o vreme a-l  înghionti, a îl scorni pentru ca să-l scot de acolo, fie ciupind firul, fie aruncând în el cu vorbe grele de ocară pentru a-l ruşina, fie prin smuciri repetat ale băţului, sau chiar trimiţându-i pe cap toţi sfinţii calendarului pe care mi-i aminteam sau nu atunci pentru a-l înfuria, trăgând în tot acest timp nădejde de izbândă. A venit ea şi izbânda dar numai că a venit destul de târziu şi doar pe jumătate. La un moment dat am simţit mişcare la celălalt capăt al firului ce tăia în două lumea de încordat ce era, apoi am avut senzaţia o clipă că acesta se destinde timid redevenind însă  brusc tăios, iar şi mai apoi, la fel de brusc, devenind moale şi bleg (pesemne că s-o fi întors în loc spurcatul şi o fi atins cu aripa dorsală firul reuşind astfel să-l rupă, să-l taie, să-l…., reuşind cine ştie ce anume exact să facă… reuşind aşadar să (-mi) scape cu deplin succes.

După o duşcă de bere trasă cu nesaţ şi două pufăituri adânci din ţigară riveranul vrăşmaş matinal s-a aşezat mulţumit înapoi pe locul său din tribună (scaunul pescăresc din dotare) după ce urmărise din picioare desfăşurarea întregii faze mai sus relatate, văzându-şi liniştit şi vesel acum de pescuitul pentru care se înfăţişase în acea zi pe malul Sucevei.

Eu cu greu mi-am revenit după faultul primit cerând chiar şi intervenţia medicului (transfigurat în alinarea iluzorie pe care se zice că ţi-o conferă tabacul cel dibaci în ţigarete presat şi ascuns) pentru a putea continua jocul.

 

Dinu-Florin Cirstean
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *