DOR DE DRIL

„Dorința este amintirea a ceea ce a fost, dorul – a ceea ce va fi”

 Grigore Vieru

¯

Se făcuse cum se făcuse, căci de nu se mai făcea, mării nu se povestea, că din nou mi se făcuse dor de dor şi dor de jele, dor de dragostele mele, dor de val şi dor de soare, dor de unda sclipitoare, dor de pură dimineaţă, dor de stuf zărit prin ceaţă, dor de viu şi dor de viaţă, dor de ştiuca hrăpăreaţă. Şi din dor în dor plimbat, şi din dor în dor mânat, m-am trezit că m-am găsit chiar la locul cuvenit, chiar la margine de stuf, lâng-al raţei cuib din puf, cer cu noapte alungând, soarele încet chemând, lăsând vâsla spre hodină, visând vise de lumină, de lumină sufletească, de-mplinire pescărească. Şi-am purces a cerceta, şi-am purces a căuta, dinspre barcă înspre stuf, dinspre stuf înspre văzduh, din văzduh spre Dumnezeu – leacuri sufletului meu, leacuri vii şi oţelite, ştiuci din unde zămislite.

          Eheei dragii mei şi chiar aşa au şi stat lucrurile, sau aproape aşa, dar cert este că cert era, că eram acolo unde mi-e mai drag mie a fi, că eram exact atunci când anume acolo se cade să fii, ca să am ce povesti, ca să am şi ce trăi, ca să am ce pescui, etc.,… etc-i.

          Opresc rima dragii mei, c-a-nceput a trage măăăi!

Probabil sătulă să tot umble teleleu prin apa proaspătă a şi mai proaspătului început de zi, ştiuca respectivă (locuitoare cu acte în regulă a lacului fiind, cu buletin care îi dovedea negreşita sa obârşie pur sireteană şi posedând şi carte de muncă cu tot cu fluturaş de salariu, nu am însă voie să vă spun şi dumneavoastră suma trecută în dreptul rubricii „Total drepturi cuvenite”(nu în bani, se înțelege, ci în roşioare, obleţi, cărăşei, şi alte asemenea recompense pe gustul ştiucii şi strict legate de gradul de velocitate de care dădea dovadă răpitorul sau mai corect spus răpitoarea cu pricina) şi nici vechimea în muncă a dânsei tot nu am dreptul de a v-o dezvălui, deoarece aşa m-a rugat foarte frumos domnişoara aceea total răpitoare (căci domnişoară era, aşa după cum reieşea din actele personale ale dânsei, dar (şi asta o spun în şoaptă pentru a nu fi auzit de cine nu trebuie) era o domnişoară foarte, foarte bine dezvoltată, domnişoară care s-a dovedit a fi de o rară frumuseţe şi amiciţie şi cu care am dezvoltat o relaţie efectivă cu unele tente chiar de relaţie afectivă pe parcursul acelui dril, dânsa posedând chiar şi un oarece atestat de liberă practică pentru acele locuri) aşadar sătulă fiind de plimbările fără rost făcute până în acele vremuri ale dimineţii abia născute şi zărind năluca, care avea un mers uşor din şolduri legănat („comme une courtisanne” , după cum ar spune mon frère Jacques) dânsa (Esox Siretenius) a găsit că ar fi nimerit, nesătulă fiind (referindu-ne de astă dată strict la semnalele crunte pe care stomacul i le transmitea spre creier sub formă de impulsuri nervoase iar creierul le transmitea mai departe, sub formă de senzaţii, întregului acelui trup al acvaticei făpturi) să se intereseze pentru o rapidă servire (dintr-o gură năprasnic aruncată) de aceasta (de năluca cu pricina şi cu mers de lele pupezoaică).

Dar iată că din prea intensă şi prea aprigă interesare s-a ajuns aproape imediat la o inevitabilă ataşare, de ataşare a ştiucii şi a nălucii, de ataşare de fir, de lansetă, de mine, de dorurile mele. Imediat am început a bate şaua ca să priceapă ştiuca, adică am înţepat (tot aprig) pentru a demonstra şi a da de înţeles, fără pic de urmă de răstălmăcire, fără pic de urmă de îndoială, cine este şeful, cine dictează condiţiile de joc şi cine va câştiga până la urmă trofeul.

Ştiuca a dat dovadă însă că era o „demoazelă” extrem de rafinată şi cu un nivel de bună creştere foarte ridicat (mult peste media celorlalţi semeni din specia sa, absolventă „Magna cum laude” fiind se pare a celebrei şcoli „Académie des jeunes brochets pour les filles”, adică un fel de neaoş  pension românesc însă mult mai elevat, stilat, etc.,) şi chiar dacă a înţeles rapid aluzia mea deloc fină, nu mi-a cedat cu una cu două, nu a dorit a mi se dărui din prima fără a mă supune mai întâi unui inevitabil (în viziunea dânsei) crunt joc al sentimentelor, a unei prealabile peţiri, pentru a fi sigură dumneaei de simţămintele subsemnatului, de faptul că doar pe dânsa o plăceam, de faptul că doar pe dânsa o doream, de faptul că doar la dânsa visam, trebuind astfel ca să îi câştig şi inima dacă doream să ajung să o ţin goală (aşa după cum avea obiceiul ea a se preumbla printre ape, nefiind însă vreuna… „vreuna din acelea”, ştiţi voi de care) în braţele mele, şi asta după ce abia dacă îi câştigasem buza de jos (buză atent rujată cu un ruj care se asorta însă perfect cu percing-ul pe care i-l oferisem ca pe un frumos (zic eu) cadou încă de la prima noastră întâlnire, întâlnire devenită se pare mai mult decât romanţată (poate chiar şi romantică), acolo, printre firele de ceaţă şi stuf, în acel colţ al bălţii (rotunde, de alt fel) unde mă mânaseră dorurile mele multe (unde mă mâncaseră ţânţarii ei mulţi), doruri despre care am tot pomenit, atunci, la acel ceas de naştere de zi, de visare şi de mult prea neprihănită şi năvalnică idilă lacustră).

O vreme a dat dovadă că ştie la perfecţiune arta de a se lăsa greu cucerită, de a o face pe inabordabila, de a răspunde cu greu tentaţiilor şi invitaţiilor, dându-mi clar de înţeles că trebuie să depun mult mai mult efort, că trebuie să mă implic mai mult, că trebuie să investesc mult mai mult timp şi răbdare în relaţia noastră dacă doream neapărat ca dânsa să-mi răspundă chemărilor pentru ca abia mai apoi să mi se ofere în totalitate, abandonându-se întru totul numai mie, după cum bine îi şade unei viitoare doamne de societate („High Esox Society”) aşa cum sigur avea să devină şi dânsa dar abia după ce în prealabil îşi va fi schimbat starea civilă, devenind dintr-o domnişoară sfioasă o mândră doamnă. M-a dus aşadar un timp destul de lung cu vorba încercând a se feri de privirile mele galeşe (şi hulpave totodată) ascunzându-se în cele mai diverse locuri şi fugind de mine pe tot întinsul porţiunii aceleia de apă dintre barca în care mă aflam eu şi perdeaua densă des stuf din faţa mea, stuf care constituia casa de odihnă a aceleia pe care o purtam în inima (şi undiţa) mea în acele clipe, stuf care era martor tăcut şi de încredere al relaţiei care se năştea între noi. Fugea când ici, fugea când acolo, fugea când mai repede, fugea când mai încet, ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea, dar atentă fiind mereu ca nu cumva să mă lase prea mult în urmă iar dacă sesiza vreo mică greşeală involuntară din a mea parte se oprea docilă (făcându-mi ştrengăreşte cu ochiul) permiţându-mi astfel a mai recupera din firul mulinetei.

Nevoind a supăra în vreun fel pe domniţa mea cea sprinţară, ca un adevărat şi vajnic curtezan ce mă doream a fi, am devenit deodată blând, chiar gingaş în mişcări, încercând a da dovadă de tot cavalerismul de care eram eu capabil, de toată răbdarea mea, devenind un adevărat galantom, arătându-i astfel că nu trebuie să îşi facă griji cum că alesul inimii sale ar fi vreun mojic (Doamne-fereşte!) sau vreun ins de rea credinţă, arătându-i că sunt dornic de a mă vedea numai şi numai cu dânsa, dornic de a o apropia cât mai mult de mine pentru a o îmbrățișa cu privirile şi braţele mele, pentru a-i şopti pătimaşe şi dulci vorbe. I-am reamintit faptul că, chiar dacă eram la prima întâlnire, nu puţine au fost pe lumea aceasta cazurile de dragoste la prima vedere (povestindu-i în amănunt despre cum reuşea regele persan Shahryar să le iubească fără rezerve dar şi în cele mai variate moduri (dictate de poftele pe care le poftea) chiar încă din primele clipe pe toate fecioarele pe care le-a avut în palatul şi patul său, uitând intenţionat a-i menţiona despre amănuntul cu răsăritul soarelui, iar ca să nu îi dau vreo cine ştie ce idee nu i-am amintit nici despre frumoasa, sfioasa dar mult prea înţeleapta Șeherezada cea care a fost o parte integrantă şi efectivă a vieţii regelui cel atât de iubitor de lumeasca desfătare şi a sângelui vărsare), de faptul că deşi până nu demult fuseserăm doi străini unul pentru celălalt ne legau totuşi atât de multe lucruri (năluca, firul, lanseta, mulineta), că avem chiar cunoştinţe comune (roşioara, babuşca, linul, crapul, carasul, etc., ş.a.m.d.), că pe amândoi ne animau aceleaşi sentimente rapace (răpitori într-un fel sau altul fiind atât ambii, ea prin definiţia care o definea iar eu prin pasiunea pe care o îmbrăţişam), precum şi multe alte lucruri menite a-i străpunge închipuitul scut al inabordabilităţii pe care dânsa se făcea că îl purta atunci. Încet-încet am simţit cum prinde a ceda, am simţit cum parcă lasă ceva mai deoparte vanitatea feciorelnică de care se încăpăţânase a da dovadă, astfel că în momentul în care i-am povestit cât de mult iubesc naşterea zilelor peste lumea umedă şi ceţoasă a bălţii, cât de mult îndrăgesc să ascult muzica pe care lacul mi-o propune ori de câte ori vin să îl vizitez, despre cât de mult ador apusurile arămii şi melancolice ale astrului zilei, am ştiut că reuşisem să o cuceresc definitiv. Cu inima bătându-i nebuneşte de fericire a făcut un salt măreţ aruncându-se peste undele calme, arătându-mi-se pentru prima dată în toată splendoarea sa magnifică, etalându-şi fără perdea (sau haine) formele spre totală admirare.

Plin de emoţie am privit-o apoi dispărând iar în ascunzişul său de sub ape, dar nu pentru mult timp, căci mai apoi a revenit, iar şi iar, năvalnică spre suprafaţă împroşcând cu stropi calzi dar sinceri lumea de deasupra lumii sale.

Se apropia tot mai mult, se apropia tot mai repede şi o vedeam cum vine zâmbindu-mi pe furiş,  spre mine cu ochii cătând. Bucuros mi-am deschis sufletul şi mâna spre dâns-am întins dorind a-i oferi o primă şi caldă îmbrățișare (în plasa minciogului) după atât de multă dar foarte plăcută muncă de peţire la care mă supusese în acea dimineaţă.

Dar exact atunci când cu mâna tenul său umed am vrut să-l ating, din nu ştiu ce motive anume, brusc m-am trezit din visare.

M-am trezit la realitate, în plină prohibiţie, în plină pandemie, în plină stare de urgenţă şi de năvalnice ordonanţe.

Şi ce dor îmi e de ştiucă, şi ce dor îmi e de dril!

Plăcută visare!