UNDIŢARII MEI (VI) – Dl. NELU

Dl. NELU

Balta „LUPII”

          Dl. Nelu este un pescar care pescuieşte din vremuri străvechi aş putea spune raportând acest lucru la cantitatea din viaţă de care a dat dânsul dovadă până acum pe acest pământ plin de ispite, amăgiri, visuri dar şi de minunate şi dragi împliniri, de momente diverse, unele dintre ele venetice pentru traiul nostru iar altele cu rădăcini bine înfipte printre noi, momente care devin mai apoi inevitabil şi imperturbabil amintiri (indiferent de „categoria de clasificare” pe care am întocmit-o acum, ad-hoc, deloc ştiinţific, deloc definitoriu, deloc definitiv, ci doar aşa cum simt şi percep eu timpul şi lumea în care noi ne învârtim aidoma unor mici titireze căutând a nu ne pierde echilibrul).

          L-am cunoscut pe dl. Nelu destul de târziu, abia la o dată (calendaristică  fireşte) aflată în a doua jumătate a trăirilor mele lumeşti, telurice şi meritoriu supuse vicierii (pescuitului) dar de  când l-am cunoscut am confecţionat de comun acord şi în combinată colaborare (feedback-ul funcţionând de minune) o bună relaţiune de amiciţie lumească şi pescărească totodată, concretizată prin destul de multe („fără număr”, după cu „har zâce” con”fraţî’” noştri interpretatori de „lăutăreşti (zice-s-ar) capodopere audio” (cel mult audio, căci muzicale în nici un caz)) partide undiţăreşti săvârşite împreună pe ape diverse, unele dintre ele din imediata proximitate a localităţii noastre dragi: Gălăneşti (localitate care musteşte de personaje pescăreşti, unul mai breaz decât altul, după cum bine v-aţi dat seama cred până acum din povestirile mele dedicate alor mei undiţari), altele aflate pe diverse coclauri, coclauri situate în puncte geografice plasate pe harta lumii nu tocmai acolo „unde se termină geografia”, după cum se zice, dar nici prea aproape de căminele noastre dragi.

          Dacă pe alţi confraţi de lansete, undiţe şi miliarde de visuri şi vise halieutice nebune am reuşit să îi determin (fie eu, fie capturile pe care am izbândit eu a le proba) să se delecteze şi cu spinning-ul, dl. Nelu în schimb este poate cel mai conservator şi cel mai consecvent pescar cu putinţă, preferând aproape ca în totala totalitate a aventurilor sale lacustre să folosească doar bologneza, pescuitul său cu năluci putând fi denumit, fără frica de greşi, ca fiind inexistent (aproape), deoarece, după cum chiar dânsul a mărturisit, uneori (la ceas „oprit de lege şi de datini”), dar totuşi de foarte, foarte, foarte puţine ori, a mai păcătuit şi el.. cu unele aşa mai… „mai artificiale”, dar de regulă dânsul susţine că le preferă doar pe cele care sunt cât mai naturale cu putinţă, cât mai îmbietoare, cât mai parfumate, cât mai apetisante, pe cele care uneori au mişcări dintre cele mai incitatoare, mai lascive, mai provocatoare şi care sunt dornice de a fi pipăite, pupate, gustate (despre momelile sale şi despre peştii adâncurilor este vorba în propoziţie, se înţelege). Bravo lui! Şi vă rog eu insistent să nu vă mai gândiţi la prostii şi la lucruri care nu ţin de sfera de influenţă a lui nenea Ebisu (zeul pescar), ci de cea a lui Cupidon (în primă fază de cele mai multe ori) iar mai apoi de cea a lui nenea Eros (ca o logică urmare a fazei prime)!

          Eram într-o toamnă arămie pe mal veşted de Siret în plină acumulare a Rogojeştiului. Eu tocmai ce descifrasem primele slove din alfabetul pescuitului cu momeli artificiale, nefiind însă trecut de litera „C” (maximum), astfel că mă omoram nevoie mare să dau de ştiucile răpitoare, fratele Marcel căuta şi el ştiuci dar angajând pentru a i se face lobby în lumea ştiucicolă câţiva cumătrii cărăşei temeinic ancoraţi în tripla de la capătul strunei sale, strună care se afla în mod implicit la capătul firului care înfăşura (indubitabil, uneori chiar şi „perucabil” ) mulineta lansetei dumnealui, iar dl. Nelu pescuia cu nişte viermişori mici şi total neprihăniţi albitura şi mai neprihănită care îşi căuta hrana, dezvoltarea şi izbăvirea (scăparea de răpitori) prin acele mândre locuri.

          Eu şi Marcel dădeam printre perdelele de stuf în balta mare (casa, palatul şi chiar imperiul cel adevărat al ştiucilor) iar dl. Nelu pescuia cu succes şi cu mare pricepere într-o baltă izolată, baltă aflată aproape (maxim zece paşi) de acumularea în sine, comunicând cu aceasta doar în caz de exces de apă, exces parvenit fie din partea superioară a lumii(ploi) fie din partea superioară a râului (viituri), sau atunci când se ţin închise porţile barajului până aproape la supra-plin. Balta aceea mică are o formă alungită (ca să nu zic lunguiaţă) şi din această cauză are un nume mai mult decât pitoresc, în rândul pescarilor ea fiind cunoscută sub denumirea de balta „Lupii” („Lupii” se scrie, anagramat se citeşte).

          Toată aventura acelei zile se poate reduce la doar câteva zeci de cuvinte până la urmă.

          Noi doi, prădătorii bipezi ai prădătorilor solzoşi, nu am reuşit a ne delecta cu rezultatele concrete ale muncii depuse excelând doar la capitolul injuriilor rostite, şoptite sau doar gândite, iar dl. Nelu, pe lângă faptul că a prins albitura după care venise, mai şi reuşise să scoată din apă, spre uimirea noastră, dar şi a lor, câteva juvenile de ştiuci care au atacat fără preget peştişorii care atacaseră şi ei (tot fără preget) viermii cei neprihăniţi despre care am mai pomenit.

          Concluzia: „Noi am prins „lupi” pescuind în casa oficială a ştiucilor iar dl. Nelu a prins ştiuci pescuind în balta „Lupii” (atenţie la anagramări tovarăşi!).

„Hirudo cherchelitaris”

          Trebuie să spun că una dintre apele (particulare) cele mai apreciate la timp de primăvară (de prohibiţie pe apele publice) a fost vreme îndelungată, atât pentru mine cât şi pentru dl. Nelu, balta Negreni din judeţul Botoşani. A fost şi încă ar mai fi poate, însă prea hulpava poftă a propriilor bipezi patroni a distrus-o în mare măsură, subiect despre care am mai scris cândva şi asupra căruia nu doresc să revin acum.

          Eram aşadar în acel an la ceas de cântare înfocată de cuci şi mai înfocaţi (de căldurile lumeşti (şi fireşti)  care îi cuprinseseră) în plopii ce abia începuseră a-şi etala lumii, spre admirare, noua lor colecţie de primăvară („pret a porter”) de frunze gingaşe, de un verde crud, frunze ce şuşoteau sfioase sub atingerea bătrânului Eol ori de câte ori îi venea acestuia chef de zbenguială, iar la vreme de primăvară nu puţine erau acele momente.

          Apa fiind mai scăzută decât era ea de obicei fuseserăm nevoiţi ca să ne instalăm standurile (scaunele şi juvelnicele) la vreo cinci-zece paşi de mal, în apa călduţă a bălţii.

          Eu aveam cizme iar apa era destul de mică aşa că nu m-am udat la picioare în acea zi (nici la propriu şi nici la figurat), dar dl. Nelu (prezentând urme destul de grave de la „udarea picioarelor” din seara precedentă) şi neavând cizme la dânsul s-a descălţat, şi-a suflecat pantalonii şi s-a udat la picioare (la propriu).

          Despre rezultatele pescăreşti nu are rost ca să povestesc pentru că ieşirile pe minunatele plaiuri de la Negreni nu au ca şi scop final marile capturi deoarece frumuseţea naturii, libertatea absolută, beţia de sunete (ale pasărilor, excepţie făcând „trilurile” ciorilor) şi miresme (ale florilor), toate acestea hrănesc sufletul umplându-l de voie bună şi de un optimism mai mult decât debordant astfel încât pescuitul devine de multe ori doar un pretext pentru a ieşi pe acele locuri destul de îndepărtate în care glasurile omeneşti (altele decât cele ale pescarilor) se rezumă (sporadic) doar la „ Dii iapî dii!” (cele ale conducătorilor de utilaje „hipo” care uneori mai trec pe drumeagul din depărtare) sau „Nee oai’ nee!” (cele ale ciobănaşilor cu trei sute (sau nu) de oi care îşi pasc turmele pe văile zonei).

La plecarea spre casă, atunci când dl. Nelu şi-a extras picioarele goale din umedul Negreni am observat că de acestea atârnau (precum ornamentele şi globurile în pomul de Crăciun) mai multe (vreo douăzeci să zicem, e bine aşa?) de lipitori negre, inelate şi foarte umflate de la cantitatea de sânge de pescar cu care se delectaseră dumnealor toată ziulica.

Întrebarea întrebătoare abia acum vine. Oare lipitorile sunt cumva amatoare de senzaţii tari şi sunt predispuse adicţiei fiind consumatoare de alcool sau de alte substanţe cu efecte euforice, halucinogene, etc.? Întreb asta deoarece dl. Nelu ne anunţase încă de la primele ore ale dimineţii faptul că prin venele sale circula mai mult alcool decât sânge în acea zi deoarece venea după o seară (noapte) plină de incantaţii bahice de cel mai mare efect. 

Înclin să cred că da, căci prea pofticioase şi vorace s-au dovedit acestea a fi atunci ataşându-se parcă mult prea puternic şi în număr mult prea mare de picioarele d-lui Nelu şi implicit de vasele alcoolo-sangvine ale acestuia. Cred că acelor lipitori ar trebui să li se schimbe denumirea ştiinţifică din „Hirudo medicinalis” în „Hirudo cherchelitaris”.

Zic şi eu.

Trofeul

Plouase mult şi temeinic în vara aceea iar apele râurilor erau cam peste tot negre şi mari dar aceste impedimente nu pot sta în calea poftelor pescăreşti aşa că ignorându-le în cel mai pur sens posibil am purces la a căuta ceva (orice) reprezentanţi ai străfundurilor în apele Siretului celui tumultuos în curgerea sa în zona din amonte a acumulării Rogojeşti, la locul cunoscut în percepţia comună a undiţarilor ca numindu-se „La stână” (de fapt, ca să fiu corect, ceva mai în deal de acel loc ne desfăşuram activitatea în acea minunată zi noi, cei trei amici lansetişti: subsemnatul, Marcel si bineînțeles dl. Nelu).

          Din mocirla care curgea vijelios la vale eu totuşi am reuşit să extrag oarece morunaşi şi chiar unul sau doi scobari dar ai mei amici nu au avut rezultate care să depăşească nivelul de „obletism-porcuşoresc” astfel că după vreo două ore ei au luat hotărârea să schimbăm locul, râul şi poate chiar şi norocul. Zis şi făcut. Am strâns echipamentul şi am pornit spre râul Suceava.

          Ca să ajungem la locul nou de destinaţie era musai să trecem prin oraşul Siret iar ori de câte ori treceam (trecem) prin oraşul Siret era (şi încă este) şi mai musai să degustăm câte o cafea (câte una pe cap de undiţar)  într-un loc cu semnificaţii mai deosebite pentru noi (mai ales pentru dl. Nelu şi pentru Marcel, ştiu ei de ce iar nu am voie ca să vă spun şi vouă), un local aflat pe marginea şoselei principale.

Cafelele fiind comandate, plătite şi preparate mai trebuiau doar degustate şi  savurate la adevărata lor valoare.

          Şi cum tot savuram şi degustam noi la cafele deodată vedem că se apropie de grupul nostru un nene pe care nu îl cunoşteam şi care se afla în grea încurcătură în acele momente. Avea dumnealui de urcat în remorca unei maşini un reductor (mare) de maşină (şi mai mare), reductor care avea o greutate specifică deloc de neglijat şi neavând destul material omenesc pentru întrajutorare a apelat la bunăvoinţa noastră. Buni din fire fiind toţi trei nu l-am putut refuza pe stimabilul cetăţean necunoscut şi după ce am terminat cafelele l-am urmat spre locul de desfăşurare a acţiunii de transfer al prea-greului reductor din curtea respectivului cetăţean în remorca maşinii (asta nu mai ştiu dacă tot cetăţeanului respectiv îi aparţinea sau era împrumutată de la altcineva). După câteva eforturi bine dozate şi împestrițate de diverse cuvinte şi sudalme pur româneşti (cu toate că cetăţeanul respectiv se dovedise a fi de etnie ucraineană) am reuşit împreună muncind şi colaborând să încheiem cu succes misiunea pentru care fuseserăm tocmiţi. Bucuros de finalul reuşit al eforturilor depuse cetăţeanul posesor de reductor nu se lăsă până nu ne şi plăti pentru ajutorul dat aşa că s-a înfăţişat, după o scurtă vizită în casa dumnealui (locuinţă personală cred), cu o sticlă de un kilogram de votcă la fel de ucraineană ca şi dânsul, spre marea bucurie a ochilor (dar şi a sufletului) d-lui Nelu în special, cel căruia soarta făcea să îi revină trofeul deoarece Marcel conducea bolidul cu care ne deplasam iar eu depăşisem deja de ceva vreme, rămasă doar spre aduceri aminte, acea etapă a vieţii mele în care eram vrednic tovarăş de pahar pentru toţi amicii mei (şi nu doar pentru ei) devenind acum un non-consumator absolut al materialelor spirtoase indiferent de forma sau denumirea sub care se înfăţişează acestea.

          Pe râul Suceava au fost rezultate destul de bune raportate doar ca şi număr de capturi (mreană vânătă, scobar, morunaş, clean) dar dimensiunile au fost mai mult decât ridicole, însă acest lucru nu l-a deranjat câtuşi de puţin pe dl. Nelu cel care era atât de mândru de trofeul câştigat încât îl pupa mereu şi mereu, cu multă însufleţire. Avea şi de ce să fie aşa de mândru căci doar îl câştigase prin muncă cinstită (nu?) iar peştii chiar nu mai contau pentru dânsul în acele momente.

Aşadar pentru dl. Nelu partida de pescuit se transformase în ceva de genul: „Aut Votca, aut nihil!”, (cu referire la proverbului latin: „Aut Cæsar, aut nihil” care se traduce prin: „Sau Cezar, sau nimic.”)