PESCAR versus SACOSAR – Killing me softly

“Omul a fost întotdeauna dezordonat în exploatarea naturii, a abuzat-o deseori în loc să se folosească înţelepţeşte de bogăţiile ei; el a uitat complet de nevoile viitorimiii, a distrus valori economice şi stări de echilibru în natura care nu se mai pot reface”. ALEXANDRU BORZA

          Trebuie să precizez, încă de la început, faptul că rândurile care urmează sunt în niciun caz obiective, nefiind însă nici neutre, ci sunt supuse, în totalitate, subiectivismului personal. Vor prezenta ceea ce efectiv simt eu, ca simplu pescar, ca simplu cetăţean, ca simplu om, neavând nimic de a face cu părerea vreunei entităţi sociale, mai mult sau mai puţin structurate, cu ale vreunul club sau ale vreunei asociaţii. Voi vorbi doar în numele meu şi, de aceea, nu mă voi sfii a folosi cuvinte dure, duse uneori chiar la limita injuriilor, nu mă voi autocenzura, mai deloc, şi, în nici un caz, nu voi relata „ad usum Delphini” ceea ce voiesc a vă expune.

          Această scriere este ca un răspuns la toate mojiciile, imbecilităţile, la toate faptele abjecte, chiar batjocoritoare şi la toate lucrurile macabre care, în ultima perioadă, s-au înmulţit pe acumularea Rogojesti, râul Siret.

          O să continui cu o scurtă evocare a unui eveniment ce poate părea total neconveregent cu subiectul de faţă, în speţă pescuitul, dar care, pentru mine, atunci când a avut loc, el a reprezentat o lecţie interesantă de viaţă.

          Asistam, într-o zi de primăvară timpurie din urmă cu destul de mulţi ani, la curăţarea unor arbori de către nişte muncitori forestieri. Lucrurile mergeau bine, oamenii munceau cu spor şi toate păreau la locul lor până când, la un moment dat, unul dintre ei, din distragere a atenţiei probabil, făcând o manevră greşită, a fost lovit peste spate, destul de puternic, de o creangă. Muncitorul a căzut ca secerat la pământ, venindu-şi în simţiri abia după câteva clipe, reuşind însă cu greu să îşi recapete răsuflarea. Atunci, cel mai în vârstă dintre muncitori, îmi amintesc că a spus ceva de genul: „- Ţi-am mai spus doar, dacă nu eşti atent copacul se răzbună. Tu l-ai tăiat, iar el asţeptă cea mai mică greşeală a ta pentru a se răzbuna. Natura toată se răzbună, mai repede sau mai târziu, pe cei care atentează la integritatea sa.”

          Aşadar, copacul se răzbună, natura se răzbună…. Nu ai cum să nu îţi doreşti, parcă, ca aceste lucruri să fie adevărate atunci când vezi barbarismul de care dau dovadă oamenii faţă de esenţa şi inima vieţii pe pământ, până la urmă, căci ce alta este natura, dacă nu mama noastră grijulie, mamă care ne dă aerul pe care să îl respirăm, apa pe care să o bem, alimentele pe care să le consumăm, cea care ne desfată ochii şi sufletul şi cea care ne limpezeşte şi ne linişteşte mintea cu minunăţiile sale, ocrotindu-ne şi dezmierdându-ne în mijlocul său?

          În ciuda opoziţiei şi a criticilor pe care, poate, le voi primi de la mulţi dintre cititori, da, eu unul îmi doresc ca natura să se răzbune pe toţi cei care o batjocoresc: pe balastierele care o sluţesc, pe drujbele hoţilor care o răresc, pe braconierii (de toate felurile) care o fură şi o sărăcesc, şi pe toţi ceilalţi care o supun la chinuri şi o condamnă la pierzanie.

          Rudy Giuliani spunea, referitor la răzbunare, următoarele: „Răzbunarea nu este un sentiment nobil, dar este unul uman”.

          Deci, dacă omul are în natura sa înrădăcinat sentimentul, dorinţa, poate chiar dreptul de a se răzbuna pentru nedreptăţile care i s-au adus la un moment dat, oare natura însăşi de ce să nu aibă acest drept? Oare de ce să nu privim totul ca pe un mare echilibru? Ca pe un determinism concret şi corect? „După faptă şi răsplată!” spune un proverb din bătrâni. Aşa să fie, dragii mei, din toate punctele de verdere!

          Revenind la problema noastră centrală, şi anume pescuitul, o să mă opresc, pentru moment, asupra unui paragraf din regulamentul competiţional al ALRS pentru anul 2020:

“Cap.III PREVEDERI GENERALE:

3.1 Asociația Liga Română de Spinning, organizatorul Campionatului Național de Spinning al ALRS, promovează pescuitul de competiție. Fair-play-ul, respectul față de ceilalți pescari, față de mediul acvatic, față de natură sunt principii directoare pe care participanții în competițiile organizate de ALRS sunt obligați să le respecte. În acest spirit, atât concurenții cât și organizatorii și arbitrii trebuie să aibă un comportament sportiv, preventiv, respectuos față de ceilalți și față de natură .”

          Fair-play-ul faţă de mediul acvatic, faţă de natură, comportament preventiv, respectuos faţă de natură. Ce lucruri frumoase, ce lucruri idilice!

          Atunci, stau şi mă gândesc, cum poate cineva, ca şi competitor în competiţiile organizate de către ALRS, să îmbrace tricoul de competiţie cu sigla LRS pe el, când, în viaţa de zi cu zi, în momentele când pescuieşte în afara competiţiilor, nu dă dovadă nici de Fair-play-ul faţă de mediul acvatic” nici „faţă de natură”, şi nu are în nici un fel un „comportament preventiv, respectuos faţă de natură”.

          Se spune că: „Adevăratul caracter al unui om este dat de ceea ce face atunci când nu îl vede nimeni”. Eu unul subscriu în totalitate!

(În continuare, mă voi adresa strict sacoşarilor de pe Rogojeşti.)

Dar tu, braconierule cu faţa spoită în pescar sportiv? Tu, monstrule cu chip de om? Tu subscrii la cele de mai sus?

Ia povesteşte tu ce faci cu adevărat atunci când crezi că nu te vede nimeni? Cum stau lucrurile atunci, maestre?

Cum pleci tu acasă cu zeci de kilograme de ştiucă, în doar o singură zi, de geme livewell-ul?

Cum omori, cu sânge rece şi fără remuşcări, zeci de ştiuci zilnic?

Răspunde, aşadar!

Se poate numi pescuit ceea ce faci tu? Sau nu este altceva decât, pur şi simplu, GENOCID? Şi asta doar ca să dau un nume blajin acţiunilor tale.

          E GENOCID, FRATE (nu că ai fi fratele meau, Doamne-Fereşte!) şi tu o ştii. Şi tu, şi toţi cei ce fac ca şi tine.

          Dar ce vă pasă vouă, nu? (Asta dacă, cumva, sunteţi capabili de a avea sentimente.)

          Voi continua cu o scurtă analiză, non-ştiinţifică, a psihicului uman, în general şi a pescarului, în particular.

          Resursele acvatice vii, în speţă peştii, şi aşa sunt duşmăniţi de foarte mulţi, începând de la duşmanii lor naturali şi terminând cu braconierii piscicoli, aşadar, oare trebuie ca şi noi, pescarii, să devenim duşmanii lor?

          Pe de o parte vrem să prindem tot mai mult peşte, iar pe de altă parte vrem să luăm acasă tot ce prindem. Ori asta nu este altceva decât o contradicţie în toată regula. Cum poţi găsi ceva atunci când, chiar tu, cu bună ştiinţă, cu alte ocazii, ai luat acel lucru, rupându-l şi corupându-l din mediul său natural pentru totdeauna, punând capăt nu doar vieţii sale, ci, prin fiecare lucru de acel fel luat, ucis, desprins din viaţă şi dezvoltare, punând, aşadar, capăt existenţei în sine a acelei categorii de lucruri? Mai concret, dacă iei, mereu şi mereu, peştele pe care îl prinzi, oare, până la urmă, vei mai avea ce lua? Vei mai avea ce prinde? Vei mai avea de ce să te bucuri? Sau peştii deveni-vor amintire?

          Analizând cele expuse anterior, oare ar trebui să am şi cel mai mic dram de îndoială că răzbunarea naturii nu ar fi total îndreptăţită în astfel de cazuri?

          Cu toţii postăm în vrednici iubitori de frumos, de natură, linişte şi pace. Dar, oare atunci când suntem puşi să facem diferenţa între bine şi rău, cînd putem hotărî asupra vieţii cuiva, dacă să i-o lăsăm sau să i-o curmăm, atunci când, aşadar, ţinem în mână captura (peştele), atunci când suntem stăpânii absoluţi asupra vieţii lui… ei bine, atunci ce facem? Mai suntem oare, cu toţii, cei ce postăm că am fi? Ne-am debarasat noi îndeajuns de instinctele primare?

După cum spunea însuşi marele Sadoveanu:

„Pescarul sportiv s-a putut emancipa de patimile care coboară pe om şi-l degradează; în ființa lui sporește bucuria vieții; natura îi oferă spectacole neuitate, învăţăminte si preocupări noi care-l înalţă şi fortifică.”

Oare, reflectaţi cu atenţie vă rog, oare chiar am reuşit să facem marele pas? Oare am reuşit a nădăjdui măcar spre virtute? Oare avem dreptul de a ne numi cu adevărat PESCARI SPORTIVI?

Unii, PESCARII, DA, alţii, SACOŞARII, cu siguranţă NU.

Şi nu putem merg nici pe principiul: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”  pentru că ei ştiu prea bine, sunt conştienţi de actiunile lor, dar, probabil, nu se pot abţine… şi… iar asta o ştim cu toţii:  SACOŞARII (HOŢII, în general), oricum nu au nici un Dumnezeu!

Dar, după cum spunea bătrânul forestier: „Natura se va răzbuna!”. Sub o formă sau alta. Să fim siguri de asta! Să avem răbdare, să avem speranţă, şi să nu uităm că: „orice eveniment, inclusiv cogniția și acțiunea umană, este determinat în mod cauzal de un lanț neîntrerupt de evenimente anterioare. Nici un miracol misterios sau eveniment pur întâmplător nu are loc.” (definiţia Determinismului, sursa „Wikipedia”.)

Aşadar, atunci când ştii că sigur se va face până la urmă, cumva, dreptate, parcă poţi trece, puţin mai uşor, peste toate răutăţile lumii, căci ce alta este credinţa decât sprijinul care ne asigură echilibrul pentru a ne putea menţine în viaţă?

“…Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
„Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!

(versuri din poezia „El-Zorab”, de George Coşbuc)

Dinu-Florin Cirstean
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

1 Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *