PESCUIND AMINTIRI – A patra parte

PESCUIND AMINTIRI

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A PATRA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „ O ZI TOTAL (a)NORMALĂ”

          Atât de vii îmi sunt încă în memorie evenimentele acelei zile, ziua despre care vreau ca să vă povestesc, că aş putea să jur că a fost chiar ieri (şi chiar ieri a şi fost, la propriu, dar asta este doar pentru mine valabil, cel care scriu acum despre ea, nu şi pentru dumneavoastră cei care veţi citi, dacă veţi citi, aceste mândre şi minunate rânduri).

          Zgribulitul calendar ne arăta, prin semne grafice, ultima sâmbătă cu reverberaţii de brumar autentic iar vremea ne arăta autenticele brume pe viu aproape în fiecare dimineaţă.

          Şi aşa după cum călătorului îi şade bine cu drumul, tot aşa şi undițarului îi şade bine cu undiţa (mai ales în poze şi mai ales dacă o ţine în gură, după cum e la mare modă acum pe reţelele de socializare, de parcă aşa poţi simţi mai bine gustul pescuitului, dar… mă rog… fiecare e liber să ţină în gură ce vrea până la urma urmei, nu? Că doar de aia e democraţie… vor zice unii. Sau alţii. Însă este posibil, chiar foarte posibil, ca nimeni să nu zică nimic. Şi e mai bine aşa. Credeţi-mă şi nu cercetaţi!).

            Aşa că noi (eu şi M.), neamuri de undiţari teribili fiind, nu am rămas mai prejos şi ne-am luat undiţele (în mâini, nu în alte părţi anatomice proprii) şi am pornit a face alunecări rapide (la bordul rapidei noastre ambarcaţiuni) la toate neamurile de peşti răpitori pe care îi ştiam a-şi petrece timpul liber, dar şi cel ocupat, prin apele Rogojeştiului, un Rogojeşti ofilit, ciufulit, despuiat şi frământat de multele şi asprele vânturi ale sfârşitului de an.

          Cerul albastru ridicase în slava sa un soare pal şi total miop. Aerul devenise deosebit de sărac în grade iar apa aproape că intrase în insolvenţă de temperaturi pozitive. Se zvonea chiar, pe la colţurile rotundei bălţi, că în dimineţile trecute călcase pe acolo însuşi ministrul împietririi firii, cel cu inima şi cu răsuflarea rece ca gheaţa, făcând şi urzind planuri măreţe pentru iarna ce va să vie.

Am început ziua (şi am continuat în acelaşi fel până aproape spre prânz) pescuind cu mare îndârjire, dar reuşind a prinde (surprinde) doar unele interesante peisaje autumnale şi jocul ca de copii râzgâiaţi al unor neliniştite lişiţe.

          Semne deloc bune, aşadar. Ne înflorise în amintire ultima zi de pescuit din anul trecut, tot de pe final de noiembrie şi tot în aceeaşi echipă, atunci când nu am reuşit a socializa nici măcar cu umbra vreunui peşte şi deja ne şi vedeam la ceas de seară despărţindu-ne de balta cea rece cu sufletele întinate, triste şi pustii (întocmai ca şi plasa şomerului minciog). Nici nu ştiam ce să mai credem. Oare chiar muriseră peştii cu toţii sau murise din noi şi cea mai elementară cunoştinţă şi pricepere de a-i atrage la nălucile noastre. De fapt, nici nu mai conta, căci se ştie clar că tot timpul mortul e de vină iar… despre morţi, numai de bine! Însă nu era bine, din contră chiar!

          Cu o grijă de nedescris şi cu un val de maximă adrenalină am adus bibanul la barcă atunci când a cutezat, în cele din urmă, a-mi gusta din nălucă. Cu lacrimi în ochi aproape că l-am întâmpinat. Era însă parcă cu prea puţin mai mare decât gumiţa pe care-o molfăia, dar, totuşi, era. Iar acest lucru însemna foarte mult atunci, pe vremea aceea de criză, criză mai lucie decât cele matinale brume cu care ne obişnuiserăm deja. Nu mai aveam deci cum să plec acasă fără să fi dus un dril la îndeplinire cu deplin succes. Asta devenise o sfântă certitudine!

          Numărul doi, trei şi patru au venit aproape instantaneu la apel, şi tot din neamul bibanilor pitici, dar apoi am început iar a pescui doar vânt şi frig. Soarele nu a dorit a face vreo pauză, continuându-și grăbit şi pe după nori pitulat drumul pe scurtul cer al toamnei târzii.

          Norocul, inspiraţia, lipsa de alte idei (sau cine ştie ce anume exact) ne-a dirijat barca prin canalele dintre stufurile despuiate de ori ce urmă de viaţă până în mijlocul unei bălţi în care nu mai pescuiserăm de foarte mult timp (de ani întregi chiar). Apa era mai adâncă decât prin celelalte locuri prin care ne zburătăciserăm până atunci (cu minimum un metru, dacă nu chiar şi mai mult, dar nu mai puţin, asta era sigur). Primele lanseuri, primele instincte primare activate, primele zbateri în fir. Vreo jumătate de oră am tot jucat „naţi-o ţie, dă-mi-o mie!” cu bibanii zonei. Noi le dădeam gumele iar ei ni le aduceau docili înapoi. Şi toate astea fără a le spune măcar o dată „aport!” Chiar şi o ştiucă, uşor stresată, a simţit la un moment dat nevoia de a face puţină ludoterapie cu mine. Nu m-am opus. I-am acceptat propunerea din prima. Aproape uitaserăm de faptul că ziua aceea avusese şi o dimineaţă. Oare chiar să fi avut? Greu acum de crezut.

          Într-un final, atunci când ne-am prins de faptul că bibanii au prins a obosi, am părăsit terenul acela de joacă care poate doar cu adâncimea apei ar fi avut vreun motiv de laudă, căci despre suprafaţă … mai bine nici să nu aducem vorba despre ea… şi ne-am înfăţişat cu a noastră navală ambarcațiune cu tot în mijlocul unei alte bălţi.

Aici am aflat cantonate cele mai belicoase oştiri piscicole cu putinţă. Chiar de la început ne-au luat în primire nişte bibani foarte arţăgoşi şi supărăcioşi. Nu concepeau nici în ruptul capului a ne îngădui să ne jucăm nălucile pe acolo. Cum cădeau gumele în apă, cum le culegeau cu mare grabă şi apoi veneau mânioşi tocmai până în barcă ca să ne certe.

Se pare că acei bibani nu reprezentau altceva decât avangarda armiei de roşioare şi babuşte care invadaseră zona. Deviau jigurile din multitudinea corpurile lor mai ceva decât o face un  puc (din mantinele) într-un meci de hochei. Curând ciprinidele au dat semnalul şi au început crunt a ne ataca din toate părţile, năprasnică năvală pornind. Dril după dril, peşte după peşte. Lupta era în toi atunci când însuşi Tinca-Tinca, generalul cel vestit în toată lumea pentru calmul şi chibzuirea care îl caracterizează, s-a  ridicat surescitat din străfunduri şi, rupând compactele rânduri de albitură, a pus grea presiune pe lanseta amicului meu până când am reuşit eu să îl iau prizonier în minciog. A fost o manevră destul de dificil de realizat deoarece cu mâna stângă mânuiam minciogul pentru a scoate linul din apă iar cu mâna dreaptă driluiam o înciudată cătană cu albă şi strălucitoare armură. Cred că a fost unicul caz din toată măreaţa mea activitate de şi mai măreţ pescar când am făcut acest lucru, adică să mânuiesc în acelaşi timp şi minciogul pentru a scoate din apă un extrem de nervos peşte dar şi lanseta mea cu peşte la purtător.

Noaptea se prevestea imperturbabilă de după dealuri, dar noi nu sesizam acest lucru. Nu mai vedeam, nu mai auzeam. Eram în transă totală, de parcă am fi fost beţi. Ne îmbătaserăm probabil de la uriaşa cantitate de dril forte consumată. Abia atunci când totul a căpătat unică şi smolatică nuanţă (apă, stuf, barcă, oamelini şi peşti) am consimţit a ieşi în sfârşit la mal, încheind astfel acea zi care totuşi tind să cred că nu a avut dimineață. În schimb a avut noapte. Asta e sigur. Şi chiar una foarte lungă, căci tot noaptea era şi atunci când am revenit pe malul apei deoarece abia după am ajuns acasă am constatat că îmi uitasem una dintre lansete pe un pat de stuf amorţit. Tocmai lanseta cea mai folosită în luptele din acea zi. M-am întors, aşadar, cu mari emoţii după ea şi din fericire am găsit-o. Era tot acolo unde o văzusem odihnindu-se ultima dată. Mă aşteptase cu stoicism. Trebuie să recunosc că m-a întâmpinat cam tăcută şi oarecum rece, dar important era doar faptul că totuşi mă aşteptase. Mă aşteptase doar pe mine şi pe nimeni altul!

Asta da dovadă de ataşament! Toată stima, consideraţiunea şi mulţumirea mea, deci!

Episodul 2. = „ULTIMA OFERTĂ

V-am amintit într-o serie de scrieri mai vechi despre unul dintre undiţarii mei: “Moşul” aşa după cum îi zicem noi (noi = grupul nostru de pescari prieteni, amici şi tovarăşi). V-am povestit atunci că deşi “Moşul” are o vârstă de moş veritabil, de “moş bătrân” aş putea chiar spune, el a ieşit la pescuit pe gheaţă, la copcă, nu cu foarte mult timp în urmă, pentru prima dată în îndelungata sa existenţă telurică. Că mai mult a prins distilate, rafinate şi îmbuteliate produse decât peşti… aşa a fost probabil menit să fie! Nu e nici vina lui, nu e nici vina mea şi nici a dumneavoastră, ci doar a şarpelui cel care a scuturat din pomi merele, păcatele şi slăbiciunile peste oameni.

Tot despre una dintre premierele târzii din viaţa sa de pescar (din viaţa moşului, nu a şarpelui anterior amintit), dar şi din viaţa sa de zi cu zi (tot la viaţa moşului mă refer şi acum), o să vă povestesc pe scurt (în câteva slove şi vorbe doar) unele aspecte importante, dar şi mai puţin (sau chiar deloc) importante.

Ştiu cu siguranţă că nu interesează aproape pe nimeni ce şi cum a făcut bătrânul în acea primă vizită a sa la Prut, dar mie mi-e drag cu adevărat “Moşul” (să nu mai amintesc şi de faptul că pentru mine dânsul îndeplineşte şi onorabila funcţie de unchi) şi, ţinând cont şi de anii mulţi pe care-i poartă pe-ai săi umeri, nici nu ştii când va obosi şi va pleca spre veşnică odihnă taman la cei doi metri regulamentari sub pelicula terestrei scoarţe. Aşadar, mă gândesc eu cu mintea mea cea … aşa cum o fi ea (dar mie-mi place aşa cum e, şi asta este cel mai important lucru) că măcar nişte însemnări pe un petic de hârtie să rămână despre bătrân ca o dovadă şi ca un palpabil atestat că la viaţa sa “Moşul” chiar a fost un vajnic undiţar.

Aşa după cum doar oamenii duri au obiceiul, “Moşul” nu a răspuns repetatelor noastre invitaţii de a ne însoţi la Prut decât într-o toamnă aflată în deplinătatea răcorilor sale.

Plecat-am trei din sat la noi, şi cu maşina patru, prin vreme rece, glod şi ploi, şi demni păream de psihiatru (sau de psiholog… numai că din coadă nu prea mai sună ele, cuvintele goale, aşa cum ar trebui să sune, de la Eminescu evocare e asta, dar pot foarte bine să merg şi după principiul: Ştiţi… “N-am găsit altă rimă” , uşoară să-ţi fie ţărâna, Maestre Toma!).

Tot frig, tot mâl şi tot ploi am găsit locuind şi pe malul Prutului, un Prut rece, înecat de ceţuri şi mestecat de valuri.

Abia spre seară ploaia s-a mai îndurat şi ne-a permis a pune cortul şi a face ceva de mâncare. De pescuit, am pescuit printre stropi, neavând ce alta face. Vivat pelerin(a)e! Peştii au venit nesperat de mulţi în condiţiile date. Ciortani, caraşi, plătici, babuşte, morunaşi. Diversificat şi bogat meniu piscicol.

Aşadar, din punct de vedere strict halieutic, “Moşul” nu a avut de ce să se plângă. S-a plâns abia mai târziu, atunci când  a început a tremura, spre dimineaţă, de frig în cort, în ciuda păturilor sub care se vârâse, atât de tare încât îi venise în minte să se pornească spre casă pe jos, o bagatelă de drum de numai o sută şaptezeci de kilometri.

A doua zi, văzând că nu ne poate îndupleca să renunţăm la încă o noapte la Prut, “Moşul” a adunat lemne (beţe, crengi, cioate, etc.) de pe malul apei mult mai mult timp decât a pescuit. A stat apoi toată noaptea următoare lângă foc, încălzindu-se şi prăjindu-se, învârtindu-se cu toate faţetele făpturii sale în jurul acestuia, preferând tovărăşia fumului decât să mai intre în cort.

De atunci expresia: “noaptea pe malul Prutului“ a devenit un subiect tabu pentru bătrân, indiferent de-i vară sau toamnă, indiferent de-i vreme rea sau bună.

Dar cum, cel puţin pentru noi, a merge la Prut presupune de la sine minim o noapte la cort… probabil că “Moşul” a combinat prima şi ultima lui ieşire pe mal de râu hotar de ţară, într-una singură.

Doi în unu… ca la ofertă!

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.