PESCUIND AMINTIRI

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A TREIA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „CONCURSUL DE PESCUIT (BĂRCI?)”

Nu m-am născut şi nici nu am crescut (ca şi pescar) în spiritul pescuitului de competiţie. Filosofia mea, chiar şi acum, după ce am participat în calitate de concurent la câteva concursuri de pescuit iar în calitate de oficial la mult mai multe, este aceea că prefer ca singurul meu adversar să fiu doar eu însumi şi dacă reuşesc în mod constant să mă autodepășesc înseamnă că sunt pe drumul cel bun, pe drumul doritei perfecţionări, pe drumul ce deschide uşile unor noi şi îndreptăţite viitoare speranţe.

Dar nu despre asta (despre cât de mult sau cât de puţin rezonez eu cu concursurile de pescuit) vreau acum a vă povesti şi a vă grăi, ci despre unele întâmplări concrete petrecute atunci când zaţul din cafele şi zarurile bătrânului Rubicon s-au aşezat şi aliniat (chiar şi fără consemnările marelui Suetoniu) în aşa fel încât m-au determinat a participa la prima mea competiţie halieutică în calitate de competitor (lucru petrecut cu o oarece sumă de ani în urmă).

Şi ca să nu încep cu orice concurs, aşa după cum mi se pare şi firesc, am început cu unul de anvergură, organizat pe parcursul a trei zile la Săruleşti (la o azvârlitură de băţ, lungă de minim cinci sute de kilometri, de casa mea) şi având ca şi obiect al muncii (specie punctabilă) doar şalăul, peşte după care pescuisem la spinning numai de trei ori până atunci în toată viaţa mea.

Plecaţi de acasă (eu şi al meu coechipier, domnul B.) în seara din ajunul concursului, am petrecut toată noaptea pe drum. Atunci când am ajuns la locul faptei (pe malul gârlei, după cum se spune) tocmai începea ședința tehnică. De acolo, direct în barcă, spre locul de start.

Dar observ că iar mă pierd în detalii neesenţiale şi întârzii să vă povestesc ceea ce mi-am pus în gând! Deci, iată cum au stat lucrurile!

Dacă pe drumurile rutiere nu am avut nici un fel de probleme, ele au apărut, ţinându-se lanţ (sau parâmă, în cazul nostru) de cum am început călătoriile pe drumurile lacustre.

Prima problemă a fost atunci când în elicea motorului s-a prins o pătură acvatică (confecţionată din ceva materiale sintetice şi pe care peştii Săruleştiului probabil că o foloseau pe timp de iarnă pentru a se mai încălzi niţel) trebuind să ieşim pe mal ca să desfacem parţial motorul pentru a-l putea scoate de sub respectiva cuvertură, acolo unde el se cuibărise în modul cel mai indolent cu putinţă, întârziind astfel numai vreo cincisprezece – douăzeci de minute la start, plecând astfel ultimii în concurs.

Asta în prima zi.

A doua zi, după şalăul cu numărul doi prins de către subsemnaţii, apoi măsurat, aprobat şi eliberat de către arbitrii, motorul nostru termic a spus PAS în gura mare şi în modul cel mai categoric cu putinţă, refuzând a mai concura alături de noi, preferând a sta stricat, stingher şi degeaba tot restul zilei până atunci când a venit un nene prieten cu domnul meu coechipier (după încheierea manşei) şi care, punându-şi la contribuţie toate cunoştinţele şi puterile sale de convingere, l-a determinat până la urmă pe motorul cel mofluz să revină la sentimente mai bune şi să înceapă a se hidrata din nou în mod constant cu benzină, permiţându-i astfel a fi iar plin de fumuri şi de cârâieli. Nu am reuşit, la tracţiunea vâslelor doar (neavând motor electric la noi), să mai dăm de şalăi în manşa a doua, mulţumindu-ne oarecum cu prinderea unor bibani, specie de peşte total nepunctabilă însă.

Ziua a treia a adus după sine (şi cu sine), începând cu orele 10 A.M., o mostră de vânt de o calitate excepţională, vânt care a reuşit a ridica valuri măreţe şi total înspumate iar pe noi a ne smulge iremediabil din ancoră, făcându-ne să o păgubim şi, neavând ancoră de rezervă, să părăsim prematur concursul.

După ce am scos tot bagajul din barcă şi până să ne gândim noi ca să o scoatem şi pe ea (pe barcă) de tot din apă, ne-am trezit, după un moment de totală şi nedorită neatenţie, că ambarcaţiunea noastră, furată de valuri şi vânt, dorea să continue concursul de una singură, pornind din nou a călca pe unde. Ce era de făcut? Cum s-o prindem, cum s-o întoarcem din drum? Prin preajmă nu era nici ţipenie de om care să ne ajute iar să înotăm după ea, printre valurile acelea enorme, ar fi fost un lucru nu tocmai sănătos şi recomandat. Domnul B. a avut atunci o minunată idee. Mi-a dat o lansetă ce purta un jig de mare număr la al său capăt de fir şi m-a îndemnat a lansa înspre fugara noastră luntre pentru a o pescui şi a o trage apoi la mal. Aşa am şi făcut. Din a treia încercare, cred, am reuşit să o agăţ temeinic, iar apoi, după un minunat timp de dril, să o aduc teafără la mal. Şi lanseta a scăpat tot teafără din acea amplă şi total ieşită din comun acţiune de tractare navală.

După ce am terminat activităţile pe malul apei am mers la zona de campare pentru a ne lua bagajele. Acolo însă, altă dăndănaie. Ia cortul de unde nu-i! Cu greu l-am dibuit până la urmă, el fiind cocoţat de frica vântului prin nişte salcâmi ţepoşi din zonă. A urmat apoi o grea şi chinuitoare muncă de lămurire pentru a-l readuce cu beţele pe pământ, dar, până la urmă, am reuşit noi şi acest lucru.

Aceasta a fost, aşadar, povestea primului meu concurs de pescuit pe care l-am privit prin ochii concurentului. Un concurent total ghinionist şi plin de insucces. Măcar am rămas cu amintirile (amintiri care acum îmi par a fi oarecum amuzante) iar dacă s-ar fi punctat şi bărcile pescuite la acea competiţie pescărească cred că aş fi avut reale şanse să o câştig. Nu credeţi? Poate măcar vreun CMMC ceva.

Episodul 2. = „MISTER-ul GUMELOR”

Îmi începusem deja slujba în folosul comunităţii pescarilor de spinning de ceva vreme (să tot fi fost vreo doi ani bine trecuţi, sau poate să fi fost vreo trei încă hăt neîmpliniţi, nu ştiu sigur) dar eu încă priveam spre această admirabilă faţetă a pescuitului doar prin ochii voblerelor sau prin sclipirea rotativelor şi a oscilantelor. Atât ştiam, atât făceam. Mă luam cu drag la întrecere cu clenii cei care m-au determinat (trebuie să recunosc acest lucru) să mă lepăd deseori de cele bolgneze undiţării şi să mă înscriu la cursurile de: “Fishing with artificial lures” (şi pentru asta ţin ca să le mulţumesc domnilor cleni mult de tot), mă duelam cu mare ardoare cu colţatele (sau colţoasele, cum doriţi dumneavoastră, căci, până la urmă, cam tot aia e) ştiuci şi jucam destul de des prinsa şi cu bibanii cei sprinteni şi puşi pe şotii, dar totul, aşa după cum am mai spus, doar cu voblere sau cu linguri oscilante ori rotative. Citisem eu despre puterile miraculoase ale gumelor dar nu avusesem de-a face cu ele în mod concret niciodată. Pentru mine ele reprezentau la acea oră un mister total. Dar totul are un început, nu? Chiar şi pentru profani.

Era în luna lui gustar a unui an deja trecut în amintire, aşa că nu o să îmi mai pierd timpul încercând ca să îmi amintesc care era numele său exact, iar eu participam, pentru prima dată în viaţa mea, la un concurs de pescuit în calitate de arbitru. Trebuie să menţionez faptul că pescarii pe care-i arbitram pescuiau doar cu năluci artificiale iar capturile pe care le măsuram erau fie ştiuci, fie bibani (ăștia au fost cei mai mulţi), fie avaţi (ăștia au fost cei mai puţini) adică, mai concret, mă aflam la un concurs de spinning din barcă organizat la Rogojeşti de către asociaţia la care aderasem şi eu nu cu mult timp în urmă.

Acolo… din una, din alta, mai cu o palavră, mai cu un adevăr mult înflorit şi total neadevărat, iată că am legat o prietenie (de amiciţie) cu un pescar trecut de multă vreme prin toate caierele şi furcile spinning-ului şi pe care o să îl numesc simplu: “Mister” deoarece aşa mă adresez şi astăzi dumnealui atunci când comunicăm (în scris sau verbal).

Dar ca să nu lungesc inutil povestea cu discuţiile noastre de atunci (discuţii pe care, în mare parte, sincer să fiu, le-am şi uitat) voi aminti doar faptul că la finalul concursului (concurs deosebit de frumos, mai ales văzut prin ochii flămânzi ai unui pioner în domeniu) Mister mi-a dăruit câteva gume pe baza cărora să-mi încep prospecţiunile viitoare în căutarea aurului viu al apelor – minunaţii peşti răpitori (de năluci, de adrenalină, de timp, de bani, de nervi… şi de mulţi etc.).

Nu am putut a-mi scoate domniţele gumiţe (cele de dar) la îmbăiere prea curând deoarece am plecat chiar de a doua zi în concediu, dar atunci când m-am întors acasă nu m-am sfiit a le privi cum înoată goale prin apă. Mai greu mi-a fost mie a mă învăţa (ca să le pot apoi pe ele învăţa) care sunt stilurile de înot acceptate şi permise prin pravilele pescăreşti pentru reprezentantele neamului gumicol, dar şi aşa, stimabilii şi cooperanţii peşti m-au ajutat a prinde drag de dor şi dor de drag de suplele năluci.

          Pe scurt, pot spune că mi-a rămas adânc întipărită în minte prima pescuială făcută cu gumele primite de la Mister. Era în septembrie (la început), era vânt cumplit (la apogeu) iar colegul se chinuia să ţină barca în loc în vreme ce eu mă chinuiam să driluiesc peştii cei pofticioşi (bibani de categorie grea, presăraţi, pe alocuri, cu ştiuci îndrăzneţe).

          De atunci m-am îmbolnăvit iremediabil de boala cea grea a jigging-ului, de minunata boală a pescuitului cu gume, aşadar, Mister, acum pot acum să te anunţ cu mare mândrie că misterul gumelor a fost rezolvat cu deplin succes. Ura (nouă)!