PESCUIND AMINTIRI

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A DOUA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi dar şi microbizaţi (de pescuit) şi aceştia cu toţii fiind.

Episodul 1 – ŞTIUCILE DOMNULUI „ICS”

Din capătul celălalt al bărcii domnul „ICS” mă privea superior. El se considera a fi veteranul iar eu eram bobocelul. El se considera a fi profesorul iar eu eram învăţăcelul. El se considera a fi capo di tutti capi iar eu eram doar un amărât de capo di cazzo. Aşa mă cataloga atunci noul (dar şi conjuncturalul) meu coleg de pescuit, coleg alături de care eram însă nevoit a împărţi barca, apa şi peştii deltei pentru următoarele cinci zile, atât cât urma să dureze expediţia noastră dintre danubienele braţe lacustre. Întâmplarea (purtând numele unei cunoştinţe comune) ne adusese la un loc pentru o vreme. Nu îl cunoşteam, nu mă cunoştea, nu îl judecam, dar el nu se sfia a o face.

După cum mulţi confraţi pescari o ştiu deja, faptul că ai mai fost la pescuit pe unele locuri (chiar şi de mai multe ori) nu îţi garantează în nici un caz faptul că vei prinde neapărat peşte acolo, nu îţi garantează faptul că îi vei umili pe cei care calcă apa în premieră pe acele meleaguri. Că ţi-o doreşti… e una, dar că vei şi reuşi acest lucru… este o lungă şi întortocheată cale de urmat.

            Lucrurile, în natura lor intrinsecă, erau foarte simple. Domul „ICS” venea pentru a „icsa” oară în deltă la pescuit ştiucă, iar eu veneam pentru întâia dată.

          ˗ Numai la oscilante merge aici! Să ştii şi tu! De câţi ani vin eu în deltă, doar la ele am prins ştiuci.

          ˗ Dar aţi mai încercat şi la altceva şi nu a mers? am întrebat eu, în cel mai politicos mod cu putinţă.

          ˗ La ce să încerc? De ce să încerc? Să pierd vremea? Numai la oscilante e nădită. Atât ştie ştiuca a mânca. Şi numai la buza stufului! a spus, parcă cu dispreţ, domnul „ICS” şi s-a şi grăbit a face primul lanseu al acelui sejur de pescuit. Probabil considera că deja mi-a dat prea multe detalii, că deja mi-a pus totul pe tavă, iar eu trebuia doar să-l ascult şi apoi să mă apuc de numărat ştiucile ce aveau să răsară.

În general, am un profund respect pentru oamenii mai trecuţi prin viaţă (cu mai multe semne cioplite pe răbojul timpului) decât mine şi dacă aceştia se dovedesc cumva a-mi fi fârtaţi de lansete atunci nu mă sfiesc a le asculta învățămintele şi a le urma poveţele, dar… sincer trebuie să mărturisesc faptul că faţă de omul „ICS” nu am simţit încă de la bun început nici cea mai mică urmă a sentimentelor amintite jucându-mi-se prin suflet. Prea multe laude gratuite, prea multe sfaturi fără rost. Judecata era singura care mă îndemna atunci a păstra buna cuviinţă şi curtoazia.

Dorind a-i demonstra încă din start cum stau în fapt lucrurile am atârnat de buza strunei un vobler şi am lansat exact în partea opusă stufului, spre larg, pe un canal pe care-l dibuisem a şerpui prin marea de nuferi din acea zonă.

Desigur că domnii psihologi vor spune că la nivel de subconştient tot domul „ICS” a controlat atunci situaţia şi probabil chiar aşa a fost, dar nu îmi pare rău.

După proverbul „gura bate fundul” (să nu spun totuşi aşa cum se zice pe româneşte) atât voblerele, cât şi gumele, rotativele sau spinnerele au aplicat corecţia binemeritată domnului „ICS” în acele zile. Nu zic că oscilantele nu au rodit şi ele, dar nu au excelat ci mai mult au oscilat (aşa după cum le este lor menirea).

Rezultatul lecţiei primite de marele cunoscător al deltei (cu toate tainele sale) s-a materializat în primele zile prin goliri amarnice de sticle cuprinse de vodcă (încât seara abia mai avea cine duce lingura la gură, nu lingura oscilantă, ci lingura cu borş de peşte, borş pe care ni l-au servit seară de seară, cu mare amabilitate, gazdele noastre) iar în ziua cea de-a treia (spre după amiază) printr-un telefon dat consoartei dânsului: „­­˗ Dragă, eu cu aşa oameni nu mai pot să stau. Nu mai pot să pescuiesc cu dânşii. Vineri venim acasă. Nu mai stăm până sâmbătă.”

Şi iată ca până la urmă am pescuit în deltă doar patru zile şi nu cinci, aşa după cum avuseserăm noi iniţial în plan, iar singurele vinovate pentru scurtarea sejurului deltaic au fost ştiucile. Cine, mama lu’ tata, le-a pus să se avânture şi la altceva decât la oscilante!? Nişte ştiuci total neserioase şi neascultătoare. Huo, pofticioaselor!

Episodul 2 – AVEAM UN VOBLER EU CÂNDVA

Da. Aşa este, dragii mei. Aşa este sau, mai degrabă, aşa a fost. Cândva, pentru o vreme destul de lungă, am avut un vobler. Era un vobler mic de stat (adică de statură, trei cm cu tot cu vopseaua şi lacul de pe el) dar mare la stat degeaba prin ape (şi asta pentru că era foarte neprietenos cu tot neamul Pesca). Aceasta era marea lui meteahnă şi… oare… ce puteai să-i faci?

Eu îl căram după mine, îl îmbăiam prin ape diverse, oferindu-i spre amuşinare specii diversificate de peşti, îl încurajam mereu, dar el o ţinea tot timpul numai şi numai pe a lui. Nu dorea să aibă nici cea mai mică interacţiune cu poporul solzoşilor înotători.

De la o bucată, sătul fiind şi eu de a o tot face pe antrenorul fără de succes, am abandonat respectivul vobler într-o cutie, iar apoi, o vreme, nici măcar nu mi-am mai amintit că îl am în trusă.

Asta până într-o după-amiază coaptă de cireşar pârguit atunci când, la prund fiind ieşit împreună cu al meu familion (la o plajă, o baie, o bălăceală, la o scurtă evadare în natura pe cale de dispariţie a zilelor noastre) având la mine lanseta pentru domnii cleni, am vrut să fac o demonstraţie de artă şi măiestrie în faţa celor de-o familie cu mine, adică am vrut a le arăta “live” (după cum se zice acum) ce mare pescar este Je.

Eu unul eram plin de voinţă, publicul de bunăvoință (aceea de a mă urmări), iar peştii de o maximă dorinţă (de a mă face de râs), refuzând în mod constant (şi total) a se lua la întrecere cu artificialele mele năluci.

Crizat de timp şi strivit de apocalipticele mele eşecuri am apelat, din lipsă de alte idei şi de alte năluci (le încercasem zadarnic pe toate pe care le avusesem atunci cu mine, atât nălucile, cât şi ideile) din nou la voblerul cel îndărătnic.

Eram conştient de faptul că îmi jucam ultima carte din acea zi, carte pe care chiar dacă o consideram ca fiind una aprioric sortită eşecului, trebuia totuşi să o joc. Dacă tot nu reuşeam să produc panica dorită printre argintaţi atunci treaba cu isprăvile “live” ale marelui maestru pescar familist trebuia să mai aştepte.

Cu firul prin ureche, voblerul a zburat o vreme prin aerul sec şi răscopt, apoi, cu cleanul în ancoră, a început a-mi chinui lanseta şi firul. Minunea, cu “M”, se produsese. Cum cântau cei de la Compact? “După ani şi ani”? Parcă aşa, nu? Întocmai ca şi voblerul meu. După ani şi ani de total dispreţ pentru cei înotători (la peşti mă refer aici în propoziţiune) iată că acum începuse bogată recoltă să adune, căci mulţi (mici, medii, măricei) cleni a mai prins el în seara aceea până atunci când invazia ţânţarilor şi plecarea soarelui m-au făcut a lăsa în pace prundul şi a porni spre casă, acolo unde ai mei mă aşteptau cu mama pusă (ei părăsind locul faptei cred că după al zecelea, dacă nu cumva chiar după cel de-al treilea clean pescuit cu deplin succes). Oricum, demonstrasem până la urmă ceea ce dorisem să demonstrez. Avea familia mea cu ce să se mândrească deoarece un aşa pescar de bun ca mine mai rar să fiinţeze altul prin lume. Asta era clar!

În încheiere, tot despre voblerul cu pricina trebuie să vorbesc puţin. Din acea seară, de când a dat de gustul peştelui, voblerul meu s-a comportat minunat indiferent de apele în care l-am scufundat, indiferent de peştele pe care l-am căutat. A fost un vânător nemaipomenit de harnic şi de bun, luând cu mare uşurinţă urma tuturor peştilor vizaţi. Dar… aşa după cum este de regulă în viaţă, totul a fost doar până la un punct. Totul a fost doar până la un atac nervos, puternic, scurt şi final. Totul s-a redus până la urmă la lipsa strunei.

Staţi-ar în gât, cumătro!

Episodul 3 – NELINIŞTEA UNUI LIN

Îi venise vremii vremea ca să se oprească din plouat iar nouă ne venise vremea ca să ieşim cu belşug de drag pe apă.

Dar râurile erau crescute şi tulburi de la atâta amar de puhoaie curse de pe costişele cerului astfel încât singurul loc cu o apă cât de cât valabilă şi validă pentru pescuit era acumularea mare a Siretului.

La spinning nu prea ne-am omorât cu firea a încerca deoarece plăcerea dintre a prinde peşti şi cea de a prinde buruieni înclină net în favoarea peştilor, dar cum aceştia nu s-au prezentat deloc prin zona respectivă, cedând total locul buruienilor, am renunţat la serviciile artificialelor şi am pus mâna pe bologneze. Noroc că le aveam cu noi la bordul ambarcaţiunii!

          Pus-am boabe de porumb (nu „porumbel” din acela de la mare, care face „cocoşelul” tare, după cum ne tot anunţă fraţii bronzaţii în gura mare pe plaje, ci din acela din cutie) în agerele noastre cârlige şi am făcut măiestre lanseuri la buza stufului, cu o atât de mare fineţe şi cu o atât de mare precizie încât, probabil pentru a răsplăti într-un fel deosebita noastră tehnică, acumularea Siretului ne-a şi trimis primele sprinţare domnişoare (sumar îmbrăcate în lucitoare şi roşioare straie) spre înfăţişare directă la barcă. Dar noi nu ne-am pierdut cu firea şi nici timpul cu dumnealor nu ne-am pierdut (prea mult). Nu. Noi am căutat mai departe. Am căutat şi am şi găsit. Alte şi alte roşioare, alte şi alte babuște.

Dacă nu se tulburau curgătoarele probabil că nu ieşeam atunci acolo şi astfel nu ne-am fi întâlnit cu toate neamurile lui Flămânzilă, deci… după cum se spune: „tot puhoiul cu albiturile sale”. 

Şi prin beţia aceea de babuşte şi roşioare, deodată, după o banală scufundare a plutei, mă trezesc că ceva, ceva mult mai puternic decât acele neamuri de ciprinide cu care mă răfuisem eu până atunci, mă trăgea cu tot cu băţ înspre dânsul. Eu spre eu, el spre el, şi tot aşa, o vreme, când unul, când altul, trăgeam pe rând fiecare, până ce firul de la forfac nu a mai rezistat tensiunii şi a cedat, la propriu, făcând lanseta să tresară deodată în poziţie de drepţi, făcând deodată peştele să dispară cu-al meu cârlig cu tot. Ce putea fi? Un ciortan? Cel mai probabil! Oricum, frumos şi intens petic de dril!

La mare repezeală am schimbat cârligul, schimbând în acelaşi timp (cu plus) şi grosimea firului cu care l-am legat şi am lansat din nou. După un alt timp cu albituri împestriţat iar am simţit voinicul chemându-mă la dreaptă trântă.

De data asta victoria avea să fie a mea. După multe împotriviri repetate, după multă muncă şi aspre gemete de fină lansetă, iată că în plasa minciogului se odihnea, în cele din urmă, primul meu lin pescuit vreodată. Stătea sleit de puteri, privind cu ochii săi ciudaţi la lumea nouă, molfăind înciudat cârligul pe care mi-l furase mai înainte şi pe care îl avea înfipt în colţul gurii. Băiat fain şi de comitet linul acela, cum nu şi-a găsit el liniştea până nu mi-a adus înapoi cârligul furat! Foarte frumos din partea lui! Nu-i aşa? Mai ales că apoi ne-au vizitat şi nişte prieteni de-ai dânsului şi ne-am încins cu toţii la un bairam de zile mari! Greu de uitat!

Episodul 4 – MRIANA DE SUB POD

– Bună ziua, nenea! Îmi dai şi mie nişte vermuşte!

– Da’… ţie ce-ţi trebe? Că n-ai undiţă… nu pescuieşti.

– Nu e pentru mine vermuştele. E pentru tata.

– Şi taică-tu ce face cu ele?

– Dă la peşti.

– Dă… dar unde dă? Că nu-l văd?

– E acoloşcea, după cot, sub pod chiar.

– Şi… prinde peşte?

– Alte zile da, da’ azi nu.

– Şi de ce nu a prins şi azi?

– Pentru că azi are decât ţuică la el. Vermuşte n-are.

– Aşa… deci! Şi ce zici că a prins taică-tu, altă dată? Ce peşti?

– A prins într-o seară o mariană, de vad, tot de acolo, de sub pod.

– O mariană zici… Şi ce-a făcut taică-tu cu mariana?

– A adus-o acasă, da’ l-o sfădit mama?

– De ce, mă? De ce l-o sfădit?

– Cum de ce? C-o adus mariana acasă.

– Păi nu a fost bine că a dus peşte la masă?

– Ba da, dar era prea mică. Mariana. I-o zis mama că trebuia s-o fi lăsat să mai crească, să se mai dezvolte o ţâră şi i-o mai zis ca de acuma înainte să nu se mai încurce cu din alde alea.

– Aha… şi… taică-tu, ce-a făcut?

– S-o ‘nervat şi s-o dus la crâşmă.

– Aşa… şi?

– O dat mariana pe-o cinzeacă şi după aia o beut pe datorie.

– Bun şi-aşa! Uite, ia cutia asta de viermi şi du-i-o!

–Numa’ de l-oi putea trezi, că dacă o golit sticla aia de unul singur, sigur acuma doarme, că acolo, sub pod, nu-l vede şi nu-l deranjează nimenea. De aceea îi place lui acolo. Că poate să beie şi să agheţe mariane nestingherit. Mulțumesc frumos, nenea!

VA URMA