PESCUIND AMINTIRI – A zecea parte

PESCUIND AMINTIRI

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A ZECEA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „GREA E BOALA DE PESCAR”

                 Plouase mult de tot în primăvara aceea (vreme de prohibiţie piscicolă pe apele naturale fiind). Pământul întreg mustea de prea plinul de apă, iar singurele care erau secate în acele vremuri erau doar sufletele noastre care tânjeau de dorul pescuitului.

             Într-una dintre acele zile în care tot priveam cu mare încordare spre cerul străbunii noastre patrii, am identificat, la un moment dat, prin marea aceea compactă de nouri negri, mari şi grei, o insulă ceva mai mărişoară de vreme bună şi, imediat, am şi tras o fugă la o baltă din vecinul judeţ botoșănean.

             Cu cizmele de cauciuc în picioare şi cu lansetele de carbon în mâini (eu şi N.B.), în ziua aceea am avut parte de multe interacţiuni cu caraşii lacului, caraşi foarte afectuoşi şi total sociabili.

             Până aici nimic ieşit din comun, nimic demn de rememorare. Poate doar faptul că, la un moment dat, mi-am agăţat cârligul în verdea frunză a unui stuf şi când meșteream a-l desface, din totale neatenţii, m-am tăiat la un deget în marginea ca de lance bine ascuţită a respectivei frunze. A… şi faptul că în acea zi am avut ca şi spectatori mai multe rumegătoare şi cornute bovine care îşi căutau tainul zilnic de verdețuri pe malurile respectivului lac.

             Eu unul nu aveam pe atunci de unde să ştiu faptul că acele două elemente amintite anterior (ascuţita frunză de stuf şi doamnele „MU”) lucrau împreună, conspirau chiar, constituite fiind, se pare, într-o secretă grupare care detesta până şi cea mai mică umbră de pescar ivită pe limanurile bălţii aceleia, urzind şi punând la cale un diabolic plan de eradicare a acestora (a umbrelor, cu ale lor pescari cu tot).

             Încă de a doua zi au început să mă traverseze, fără nici o sfială, valuri întregi de năduşeli şi frisoane, făcându-mă a crede că probabil mă luase ostatic vreo răceală belicoasă sau vreo neprietenă gripă.

             Abia atunci când, după vreo cinci zile, mi-au înţepenit încheieturile membrelor (superioare plus inferioare), făcându-mă a nu mai putea nici măcar a coborî din pat, am înţeles că este vorba de altceva (nu de răceală, sau de sora sa mai mare şi mai rea), astfel încât, alarmat, m-am prezentat, susţinut de după umeri de al meu părinte, la spitalul municipal din târgul Rădăuţilor. Să nu vă mai zic şi cât de tare începuseră să mă doară respectivele încheieturi!

             M-au băgat direct la terapie intensivă, acolo unde am stat destul de mult timp, luând pastile, luând perfuzii şi injecţii şi, deseori, visând popoare întregi de morţi care mă tot strigau pe nume şi mă îndemnau a merge cu dânşii, având, aşadar, coşmaruri şi deliruri din plin. Tacâm complet, ce mai încolo şi încoace!

             Era de ceva vreme deschis pescuitul pe apele naturale atunci când am revenit printre cei vii sută la sută, părăsind în cele din urmă patul acela de spital unde riscam a prinde rădăcini.

                 În ziua despre care v-am povestit la începutul acestui episod, atunci când m-am tăiat la deget, m-am infectat cu o boală foarte periculoasă, boală transmisă în zonele umede de către diverse mamifere. (De obicei, boala apare ca urmare a contactului cu apa în care a ajuns urina animalelor bolnave de leptospiroză sau purtătoare de bacterii din genul Leptospira. Boala este specifică pescarilor sau celor care intră în mod constant cu apa prin intermediul serviciului.” – acestea sunt câteva cuvinte pe care le-am găsit despre LEPTOSPIROZĂ cercetând diverse broşuri informative medicale).

             Mare atenţie, aşadar, dragii mei, atunci când mergeţi pe malurile de apă, căci eu unul cunosc acum (chiar şi în sensul cel mai propriu al expresiei) cât de grea este „boala pescarilor”!

Episodul 2. = „EXODUS LUCIUS”

             Din atât de înţeleptul DEX aflăm că unul dintre sensurile cuvântului EXOD este şi acesta: „Parte finală a unei tragedii grecești, cuprinzând deznodământul și ieșirea din scenă în cortegiu a actorilor.”

             No-i fi eu grec, dar pescar fiind am trăit destule tragedii pe maluri de apă, tragedii traduse în limbajul pescăresc prin destul de multe driluri falimentare, prin destul de multe valuri de adrenalină izvorâte în van, aşadar, prin pierderi destul de multe de peşti din undiţele mele.

             Ţinând cont şi de zicala care spune că de scăpat le scapă pescarilor doar peştii cei mai mari (uneori fix chiar aşa fiind) se poate limpede deduce faptul că amărăciunea trăită după astfel de deziluzii halieutice este cu atât mai mare.

             Era o zi de vară târzie atunci, o zi nobilă şi foarte curajoasă, cu sânge albastru şi rece (albastru, de la culoarea minunată a apei perfect limpezi, şi rece datorită puţinelor grade matinale cu care ne-a întâmpinat lacul în ziua aceea) când noi ne încercam, din adăpostul confortabil al bărcii, cunoştinţele la tot felul de consumatori de carne din lumea de sub val, carnivori vorace purtând cu precădere numele de bibani sau de ştiuci. În fapt, pentru a relata cât mai exact şi adevărat cum au stat atunci lucrurile, aşa după cum o fac cam toţi pescarii, în general, atunci când povestesc despre pescuielile lor (nu!?), reuşeam a da doar de diminutivele peştilor mai sus invocaţi, adică prindeam doar bibănei şi ştiuculiţe. Buni şi aceia!; se va răspunde, probabil, în cor. Buni, nu zic eu ba, după cum nici atunci nu am zis, dar… totuşi, parcă… măcar câteodată (dacă nu chiar de fiecare dată) atunci când mergi la pescuit ai vrea să dai şi de sala de forţă a răpitorilor şi să îl provoci la un duel direct chiar pe antrenorul lor, dacă se poate. 

             Din bibănel în ştiuculiţă, şi din ştiuculiţă în bibănel, timpul a trecut, soarele s-a copt, ridicându-se tot mai sus pe colina cerului, iar noi am scărpinat cu jigurile şi gumele noastre o bună porţiune a fundului marii întinderi de apă pe care navigam, pescuiam, speram.

             Aveam la mine o gumă nu cu mult timp în urmă achiziţionată şi m-am gândit eu că ar cam fi cazul a-i proba capacităţile, proprietăţile şi priceperile, ținând cont şi de faptul că la ce „statură” avea, dacă totuşi reuşea a interacţiona cu vreun carnivor lacustru, acela cu siguranţă urma să fie doar biban cu „B” sau o ştiucă în toată calitatea sa de ştiucă şi perfect capabilă a oferi un dril perfect.

             Am lansat încrezător cu noua gumă şi nu mult mi-a trebuit pentru a prinde o dinţoasă de o dimensiune care se încadra perfect în tiparul visurilor mele.

             Eram bucuros, eram încrezător, mă simţeam cu adevărat pescar, pentru prima dată în acea zi.

             Din păcate, acela a fost şi singurul moment de desfătare a sufletului din toată pescuiala care a urmat.

             Trebuie, cu mâna pe lansetă, să recunosc că respectiva gumă a avut exact puterile de seducţie sperate de mine, şi exact pentru ştiucile dorite de mine, dar… din păcate, alţi vrăjmaşi factori au început a se interpune, mereu şi mereu, între mine şi (ne)realizările mele finale.

             Au urmat, după mândreţea aceea de ştiucă, mai multe ştiuci de categorie grea care s-au cuplat cu a mea gumă, dar relaţiile lor intime au durat doar perioade foarte scurte de timp, sau care numai au pupat-o, eu nereuşind a le pune căpăstru.

             Am avut totuşi un licăr de triumf atunci când, la un moment dat, ca o minimă alinare, am urcat în barcă un biban din aceia adevăraţi, un biban mare şi greu, un biban care s-a dovedit a fi un înfocat şi foarte năbădăios luptător solzos.

             După aceea, o mare acalmie a pus stăpânire peste toată firea (în privinţa trăsăturilor) iar starea mea de veghe şi de atenţie a început a se ştirbi pe ici pe acolo, adică prin locurile esenţiale, după cum se spune, astfel încât, exact atunci când executam un laseu mai lung şi amicul din barcă m-a întrebat cât este ora, eu am scos cu mâna stângă telefonul din buzunarul vestei comunicându-i cât anume indica orologiul, atent fiind doar la ecranul acestuia. Între timp, guma căzuse în apă, dar încă nu atinsese fundul acesteia. Exact în acele momente s-a produs şi atacul. Am simţit cum cineva efectiv încearcă să îmi fure lanseta, lansetă pe care, de altfel, a fost cât pe ce ca să o scap din mână. Am sărit ca electrizat, am înţepat cum am putut eu mai bine şi, apoi, am pornit lupta. Mare şi grea împotrivire am simţit ca răspuns dintre ape. După minute bune de gemete de lansetă am reuşit a aduce peştele la barcă. Era, fără doar şi poate, cea mai mare ştiucă cu care mă răfuisem eu în toată viaţa mea până atuncea. O vedeam clar cum vine prin cristalinul apei. Era lungă şi părea a fi şi îndeajuns de robustă pentru a deveni trofeul meu numărul unu. Amicul pregătise minciogul, fiind gata a o înhață în plasa acestuia. Când a realizat că ceva nu este tocmai în regulă, ştiuca a refuzat în modul cel mai categoric a face cunoştinţă cu noi şi a evadat în larg. I-am dat imediat fir şi am lăsat-o să-şi facă toate meandrele pentru ca, mai apoi, punând din nou presiune, să o readuc la punctul de contact a minciogului cu apa. Nici de această dată nu a fost să fie. Iar a făcut ce a făcut şi scăpat spre larg. Am mai purtat-o o vreme în băţ, şi chiar am şi reuşit parţial să o apropii de barcă, dar, până la urmă, dihania a scuipat din uriaşul său bot, cu o totală nonşalanţă, şi guma, şi jigul, dar şi toate speranţele mele de pescar.

             Aşadar, deoarece au fugit cu o atât de mare ardoare ştiucile cele mari de persoana mea în ziua aceea, cred cu adevărat că ele au fost atunci pentru mine ceva de genul: „Exodus Lucius” şi nu „Esox Lucius”, aşa după cum ne învaţă toate manualele şi tratatele zoologice, fie ele  antice sau contemporane.

             Dar… trebuie să nu ne oprim, nu? Trebuie să pescuim în continuare! Trebuie să visăm şi să sperăm, mereu şi mereu, căci doar de aceea ieşim pe baltă… Au ba?

Episodul 3. = „ROBII PRUTULUI”

         Nu cred că aş putea să spun cu exactitate de ce anume, dar atunci când merg la pescuit pe malul Prutului, indiferent pe ce zonă, mă încearcă nişte sentimente total deosebite faţă de atunci când pescuiesc prin alte locuri. Mă simt parcă mai liber, mai vesel, mai încărcat de pozitivism.

         O fi de la măreţia bătrânului râu, o fi de la peisaje, o fi de la faptul că ştiu că mă aflu la limita uscată a ţării, or fi toate acestea la un loc… nu ştiu, sincer, dar important este că aşa se întâmplă absolut de fiecare dată atunci când ajung acolo.

         Şi nu sunt singurul care trăieşte şi simte aşa atunci când merge la Prut. Nu. Mai este şi domnul N.J.. Şi dumnealui are sufletul căzut în robia minunatului râu graniţă.

         Plăcute sunt pescuielile pe care le facem împreună prin acele locuri, dar, parcă, şi mai plăcute sunt serile pe care le petrecem în jurul focului, povestind şi glumind, uitând de trecerea timpul, trezindu-ne că e vremea culcării abia la ore ce aparţin de drept nopţilor târzii.

         Domnul N. este singurul până acum din grupul nostru de prieteni lansetari care a reuşit a deţine în palmares o ştiucă de peste un metru lungime, şi de peste unsprezece kilograme greutate, ştiucă pescuită pe acumularea Rogojeştiului în urmă cu câţiva ani şi, de aceea, mi s-ar părea oarecum logic ca pentru dânsul râul Siret să fie apa cea mai apropiată inimii sale, dar nu este aşa. Tot Prutul este pe locul unu în topul preferinţelor sale pescăreşti, chiar dacă nu a avut încă vreo captură record acolo, dar este foarte mulţumit şi cu plăticile, crăpcenii şi şalăii pe care îi caută şi chiar îi şi prinde din frumoasele ape frontaliere.

         În fiecare an ne propunem a merge măcar de câteva ori la Prut, dar realităţile cotidiene nu sunt întotdeauna de acord cu noi. Uneori reuşim a ne îndeplini dorinţele, alteori însă ne mulţumim doar a ne face alte planuri în locul celor pe care nu am reuşit, din varii motive, a le duce la bun sfârşit.

         Chiar dacă este departe de casele noastre, Prutul ne atrage ca un magnet, sezon după sezon, pe malurile sale. El este darnic cu noi, ne pune la dispoziţie apa sa, malurile sale, natura sa, peştii săi. Restul depinde doare de noi. De dibăcia noastră, de puterea noastră de observaţie şi de contemplare.

Mulţi oameni doar văd Prutul, dar puţini îl admiră, mulţi oameni doar pescuiesc în el, dar puţini caută a rezona cu acesta, mulţi oameni doar îl vizitează, dar puţini îl înţeleg.

Îmi place mie a crede că atât eu, cât şi domnul N., facem parte din cea de-a doua categorie, cea a admiratorilor şi a iubitorilor necondiţionaţi ai măreţului Prut.

Să sperăm că Domnul Dumnezeu, prin Atotputernicia Sa, ne va mai pune la dispoziţie, pentru a ne putea recita sonetele noastre de slăvire a minunatelor ape născute în Carpaţii Păduroşi, încă mulţi ani de acuma înainte, atât mie, cât şi domnului N, dar şi tuturor celorlalți prieteni cu care împărţim locurile în jurul focului, locurile din cort, locurile de pe maluri, cu care împărţim apele şi peştii Prutului ori de câte ori ieşim împreună la pescuit pe acolo!

„Din vreme de trecut, dar şi de viitor,

Din cuibul aurit al amintirilor măiastre,

Dar şi din dulci visări, care mă dor,

În nopţile senine aud un strigăt printre astre.

 

Mă cheamă iarăşi Prutul, cu curgerea-i eternă,

Să merg la el, de-a pururi să-l slăvesc,

Şi să-mi ofere sălbaticul său mal drept pernă,

Ca să visez, să dorm, să mor, şi iarăşi să trăiesc.”

Episodul 4. = „MULINETA ŞI FIRUL”

             Iată-ne ajunşi, dragi cititori, la finalul actualei călătorii printre amintirile mele de undiţar, iată-ne ajunşi, aşadar, la ultimul episod al prezentei serii.

             Vă sunt recunoscător că aţi avut răbdarea şi dorinţa de a vă alătura mie pe toată durata acestui „film scris” (aşa după cum l-am denumit eu) film care a evocat o parte dintre întâmplările cele mai dragi sufletului şi inimii mele de pescar, întâmplări petrecute pe parcursul celor aproximativ patru decenii de când vizitez cu mare regularitate platourile de filmare ale studiourilor halieutice riverane, întâmplări, multe dintre ele, petrecute alături de buni şi minunaţi prieteni pescari!

Ce îmi va rezerva viitorul, nu pot spune, nu pot prezice (mult fiind şi până la ziua de mâine, nu?), aşa că acum, după cum v-am anunţat încă din primul episod, va urma o altă înşiruire de întrebări fără un răspuns direct, fără un răspuns concret, fără un … răspuns.

Care va fi, oare, ultima mea pescuială?

Când, unde şi cum exact aceasta se va produce (întâmpla, petrece)?

Cât va dura?

Când şi cum aceasta se va încheia?

Dar dacă tot nu vă pot oferi răspunsuri, pot în schimb, acum la final, a vă da dumneavoastră, tuturor, pescari sau nu, un singur sfat:

„Atenţie mare la mulineta pe care este înfăşurat  firul vieţii voastre! Aveţi grijă ca să nu se blocheze sau să se încâlcească, cumva, firul, căci se poate rupe, şi fiţi mereu atenţi ca să nu rămâneţi cu tamburul mulinetei gol niciodată! (niciodată… hai că am glumit! Dar măcar să aveţi grijă ca inevitabilul să se întâmple cât mai târziu cu putinţă!).”

Fir întins şi viaţă frumoasă!

Mulțumesc!

 

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.