PESCUIND AMINTIRI – A noua parte

PESCUIND AMINTIRI

(A written movie)

***

 „Amintirea e creaţie continuă.”

Oscar Wilde

= A NOUA PARTE =

          Voi supune doritei (din partea mea) atenţii (a dumneavoastră) câteva scurte, dar nu chiar foarte scurte, episoade din filmul de foarte lung metraj în care am avut deosebita plăcere de a interpreta rolul personajului principal, film turnat pe diferite maluri, cursuri şi întinderi de ape, de-a lungul vieţii mele de rătăcitor pribeag (cu lanseta în mână şi cu visarea în suflet) prin sanctuarul naturii (mai mult sau mai puţin sălbatice) de unul singur, sau alături de tovarăşi dragi de-ai mei, actori minunaţi, total microbizaţi (de pescuit) şi aceştia fiind.

Episodul 1. = „DOAR PE NATURAL”

Trebuie să recunosc foarte sincer că, în ciuda extraordinar de multelor pescuieli pe care le-am făcut în viaţa mea de până acum, nu am undit pe un număr prea mare de ape naturale ale patriei noastre (cele exterioare spaţiului carpatodanubianopontic fiindu-mi în totalitate necunoscute).

Pe scurt, o să încerc să îmi amintesc cronologia cât mai exactă în care au apărut în calea mea (de cercetător lacustru) pâraiele, râurile, lacurile şi celelalte ape (non private, încă) ale ţării noastre, ape în care mi-am înmuiat eu coada momelii până în ziua de astăzi.

Primele rostogoliri de unde peste pietrele vadurilor le-am văzut (doar bunul Dumnezeu mai ştie când exact anume!) pe râul Suceava, la câţiva paşi de casa mea, dar mulţi paşi am mai făcut eu însă pe malurile sale de atunci şi, probabil, că voi mai face încă.

Tot fraged la minte şi trup eram şi atunci când am descoperit, pe rând, bogăţiile pâraielor Brodina şi Brodioara (definitiv ucise-n hidro-tehnologizarea de acum). Am avut marele noroc de a avea rude pădurari prin acele locuri, rude acum adormite întru veşnicie, rude ale căror nume cred că ar fi nimerit a le aminti, ca un ultim omagiu al meu pentru multitudinea clipelor de bucurie pe care le mi le-au prilejuit vizitele pe care le-am făcut la dânşii: unchiul Ştefan şi unchiul Radu. Fie-le ţărâna uşoară!

La cantonul silvic „Tabăra”, din localitatea Brodina, am fost cel mai des. Am petrecut acolo săptămâni întregi din vacanţele mele de elev al claselor primare, apoi al celor gimnaziale, şi puţin chiar şi din cele din viaţa mea de licean, căutând gustoşi bureţi, aromatici fragi şi pescuind frumoşi păstrăvi în pârâul Brodina. Nu la mult timp după ce unchiul Ştefan a ieşit la pensie, la cantonul silvic „Brodioara” (tot din localitatea Brodina) s-a mutat cu serviciul unchiul Radu. Până a ieşit şi dânsul la pensie (atunci când eu deja frecventam doar şcoli înalte) păstrăvii vioi ai Brodioarei mi-au devenit în timpul verilor tovarăşi de nedespărţit.

Când am aterizat pentru prima dată pe mal de Siret, eram un tânăr şi neliniştit licean. Vai… ce vremuri frumoase, dar… vai … vai ce vremuri îndepărtate!

Râul Prut, cu toate minunăţiile, misterele şi frumuseţile sale, l-am descoperit abia într-una dintre vacanţele de vară ale studenţiei. Apoi l-am tot descoperit şi redescoperit, de la intrarea sa în ţară (Oroftiana, Baranca) şi până spre ieşirea sa din judeţul Botoşani (Santa Mare), de multe şi nenumărate ori cu ocazia pescuielilor pe care le-am tot construit şi consolidat pe malurile sale.

Dunărea cea străveche mi-a prezentat primii săi peşti abia în primii ani pe care veacul cel de acum i-a trimis în calea omenirii.

Cu răpitorii lacului Bicaz (bibani, cleni, păstrăvi, şalăi) am făcut cunoştinţă abia în urmă cu vreo şase – şapte ani, iar Delta Dunării am avut ocazia până acum a o vizita (mânat doar de halieutice înclinaţii) o singură dată, în blânda toamnă a anului… (cel din urmă cu vreo… fix doi ani).

Despre guvizii cu care Marea Neagră m-a binecuvântat de-a lungul anilor, nu cred că ar mai trebui să amintesc.

Prin alte ape naturale, din păcate, nu am avut prilejul a pescui până acum, iar despre apele private pe care le-am cercetat nu are nici un rost a vă vorbi aici deoarece nu am nici un interes de a face reclamă (pozitivă sau negativă) vreuneia dintre ele. Despre ele pot spune doar că au fost mult mai multe la număr decât cele naturale. Doar atât, şi nimic altceva.

Ce îmi va rezerva oare viitorul? Nu ştiu, după cum nici dumneavoastră nu aveţi de unde şti. Vom trăi şi voi vedea! Parcă aşa se zice, nu? Important este să trăim! Şi să fim şi sănătoşi (la fel de important)!

Episodul 2. = „ŞTIUCĂREASA”

Un personaj aparte printre pescarii de pe malurile bălţilor acumulării de la Rogojeşti a fost, pentru o vreme, o bătrână al cărei nume nu îl mai reţin, bătrână care pescuia doar după ştiuci, şi doar cu peştişori vii.

Folosea nişte undiţe desprinse parcă din îndepărtata mea copilărie. Pescuia doar cu beţe de alun, fără a avea vreo urmă de mulinetă pe ele şi, totuşi, prindea. E drept că pe vremea aceea densitatea ştiucilor era mult mai mare decât cea din moderna epocă pe care o traversăm acum.

Când avea câte o dihanie la capătul firului, bătrâna se dădea cu spatele înapoi până o scotea pe mal, neavând minciog sau alte terţe ustensile de care să se ajute.

Îmi amintesc de faptul că, odată, un pescar rămas în pană de momeală vie i-a cerut bătrânei ca să îi dea câţiva peştişori din cei pe care ea îi avea special pregătiţi pentru cumetrele ştiuci şi pe care îi ţinea într-o găletuşă. Bătrâna s-a uitat mirată la el şi i-a răspuns: „Ai undiţă în mână, ai apă în faţă, prinde-ţi şi singur dacă eşti în stare!”

O singură dată am discutat cu dânsa. Era cu o nepoată de-a ei, nepoată uitată de părinţii plecaţi prin străinătăţi în grija sa. Mi-a povestit destule atunci despre viaţa şi despre necazurile sale. Ştiucile le prindea doar pentru a avea ce mânca. Mi-a spus că se molipsise de boala pescuitului de la răposatul său soţ. Vorba aceea:

„Moşu’, moşu’, unde-i baba,

Prinde peşti sau stă degeaba?”

De ceva vreme însă, de câţiva ani chiar, nu am mai văzut-o venind la pescuit.

Bolile, anii, sau cine ştie ce alte obstacole au oprit-o pe bătrână a mai ieşi în calea ştiucilor, la fel după cum, şi acest lucru este valabil pentru absolut fiecare dintre noi, ceva (sau chiar cineva), la un moment dat, ne va pune piedica cea mare şi va veni cu o radieră imensă cu care ne va şterge de tot (şi definitiv) din toate peisajele lacustre (şi nu numai) atât de dragi nouă.

Poate tocmai aceea am ales eu a-mi împărtăşi în scris amintirile legate de pescuit, dorind astfel ca măcar prin intermediul acestor pagini să rămân mereu un neobosit pescar, un pescar în căutare de noi şi noi, posibili, cititori.

Episodul 3. = „CU „V.” DE LA RAHAN”

Ne lăsase el trenul de ceva vreme în gara Siretului, iar puterile prindeau a ne lăsa şi ele pe noi de la atâţia kilometri măsuraţi cu piciorul, tocmai de la casa feroviarilor din marginea oraşului şi până la casa peştilor din marginea ţării.

Dacă am asociat în aceeaşi propoziţie substantivul comun „tren” şi substantivul propriu „Siret” cred că este clar (pentru cei care cunosc cât de deşi cresc, de ani şi ani de zile, măcieşii şi boschetele pe calea ferată ce lega odinioară oraşul amintit de lumea dimprejurul său) că iar m-am întors cu amintirile în epoca medievală a vieţii mele de undiţar.

Eram în acea zi, zi rămasă vie printre amintiri, cu domnul V., un mare (mai ales la stat), dar şi renumit pescar, din şi mai renumita localitate bucovineană Putna.

Aveam trecut în planurile noastre foarte imediate a face unele cercetări mai mult decât aprofundate în apele Siretului, nu departe de intrarea sa în ţară, în căutarea peştilor diferiţi pe care îi ştiam a vieţui prin acele meleaguri.

Toate bune şi frumoase, numai că uitaserăm amândoi (chiar) că pe zonă, pe lângă presupuşii peşti, mai locuiau şi nişte veritabili dulăi aparţinând unei, la fel de veritabile, stâne de oi, mioare, berbeci, capre, ţapi, vaci, cai, ciobani, baci şi, desigur, şi dulăi. Mari şi răi. Dulăii. Despre restul pululației „stânicole” nu deţin nici cea mai mică informaţie referitoare la gradul său de adversitate sau de pacifism din acea perioadă.

Entuziasmaţi peste măsură, probabil, de faptul că le pângăream atât de matinal teritoriul, reprezentanţii neamului canin (reprezentanţi prezentaţi lumii largi sub aspectul a patru capete mari, a patru boturi lătrătoare şi pline cu bale, a patru cozi stufoase, a patru trupuri blănoase şi a şaisprezece picioare lungi şi groase) s-au repezit cu un atât de mare entuziasm asupra noastră încât ne-au luat total pe nepregătite, umplându-ne până la refuz inimile de emoţia şi neliniştea întâlnirii cu dânşii, întâlnire care se anunţa a fi una iminentă în acele momente. Ne salutau cu mare frenezie, strigându-ne cu boturile larg deschise urări de „Ham! Ham!”, „Hau! Hau!” şi chiar de „Mrrr! Mrrr!” , în timp ce-şi fluturau cozile (ca pe nişte steaguri de luptă), galopând cu mare viteză şi dragoste (pentru carnea şi sângele nostru, probabil) înspre noi.

Atunci domnul V. a avut o idee.

˗ Treci repede în spatele meu! Să stăm spate în spate şi să ne apărăm, că aşa nu pot să ne atace decât din faţă.

Apoi a scos un cuţit din carâmbul înalt al cizmei, i-a desfăcut lama până atunci strânsă şi, cu el în mâna dreaptă, gata de atac, se asemăna în acele momente tensionate cu un veritabil Rahan al copilăriei mele, gata de a înfrunta cele mai aprige fiare ale junglei.

­˗ Veniţi nefericiţilor! Veniţi ca să vă tai pe toţi! Veniţi! Cuţitului meu îi e sete de sângele vostru! striga în gura mare V., încordat la maximum, cu ochii (ieşindu-i din orbite) aţintiţi asupra celor patru demonici cerberi care se apropiau tot mai mult.

Uitasem de toată oboseala în momentele acelea în care stăteam cu spatele lipit de amicul meu, iar situaţia numai dătătoare de speranţe nu mi se părea.

Acum… nu ştiu ce să vă zic… fie respectivii Canis Familiaris chiar s-or fi speriat de uriaşul şi curajosul meu confrate undiţar (de conformaţie) şi cuţitar (de ocazie), fie nu au făcut altceva decât a da ascultare fluierăturilor ciobanilor ieşiţi afară din stână, atraşi fiind se pare de toată hărmălaia aceea, dar cert este doar faptul că ei s-au oprit la un moment dat, au mai hămăit apoi o vreme total debusolaţi, stând pe loc, iar mai apoi s-au întors tăcuţi spre porţiile lor de zer, porţii care îi aşteptau probabil prin blide, uitând total de noi şi de a noastră existenţă, predându-ne vii, speriaţi (şi în rest nevătămaţi) în grija peştilor după care veniserăm.

 

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl său. Are două mari pasiuni: scrisul şi pescuitul. A crescut în spiritul pescarului de bologneză, acum fiind însă un împătimit al spinningului. Nu refuză totuşi nici partidele de pescuit la staţionar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.