UNDIŢARII MEI (II)


 „Cea mai bună băutură
Este apa de izvor.
Eu, om bun peste măsură,
V-o las vouă, tuturor.”
ION CIOCALĂ

Pescuitul este o boală care ne macină pe dinăuntru pe toţi cei care pescuim dar să stăm strâmb şi să judecăm drept (şi nu viceversa) nu puţine au fost momentele în care pe malul apei pe lângă pasiunea pentru pescuit am găsit şi altceva, şi anume tovărăşia prietenilor, tovărăşie care nu de puţine ori a fost udată şi condimentată cu un strop, sau chiar mai mulţi de tărie. Nu cred că există pescari care sa nu fi trăit pe malul apei astfel de momente, iar dacă ei chiar există cu adevărat, ei nu sunt altceva decât excepţii care întăresc regula. 

I
Curajosul

Era o zi albă dintr-o iarnă lucie de acum câţiva ani. Ziua era albă din cauza omătului îmbelşugat care acoperea lumea şi culorile sale unind totul în unitară şi frumoasă imaculare, iar iarna era lucie de la gerurile care striviseră firea în încătușarea lor fantastică în ultimele două săptămâni. Era lucie precum era şi cerul nopţilor reci şi înalte în care doar luna de un straniu argint degerat părea că este singurul lucru din lume care îşi mai schimba poziţia, restul fiind supus nemişcării. Părea că până şi cucuvelele, prietenele nopţilor reci, amorţiseră căci rareori li se mai auzea jelirea.

Dar cum nimic pe lumea aceasta nu este etern pentru că nici măcar lumea însăşi nu este, iată că gerul se sparse în cele din urmă iar Soarele găsi în sfârşit destul combustibil pentru a încălzi, amăgitor cei drept, razele pe care le trimitea spre glie.

Ce era de făcut? Nimic alta decât de a purcede la scormonirea gheţii extrem de groase de pe obrazul bătrân al barajului înmărmurit de prea multe trăiri la cote înalte ( a se citi „îngheţuri groaznice”). Aşa după cum se zice că uneori inima încetează a mai bate din cauza unor emoţii  puternice, oprindu-se, la fel şi apa râului se oprise în loc amânând pentru primăvară plecarea înspre aval, de la atâta puhoi de frig ce se abătuse asupra sa.

Eram trei inşi, toţi dornici de aventură, dar toţi mai mult doritori de plimbare în natură decât pescari de copcă.

Ȋn fine, o dată, sau maxim de două ori pe an ne mai încercam şi noi norocul pe gheaţă, sau mai bine zis ne amăgeam speranţele cu ceea ce vom găsi sub gheaţă. De data aceasta ne însoţea şi un al patrulea muschetar în expediţia noastră, un bătrân despre care am mai povestit, moş Simion, om cu o etate înaintată dar care încă nu păşise pe gheaţa vreunui luciu de apă niciodată. Dorea să o facă acum. Totul are un început, nu?

Aşadar am ajuns pe malul lacului. De la vânturile nebune şi de la gerurile cumplite lacul era golaş de zăpadă, gheaţa lucind puternic sub razele care se reflectau în oglinda nemişcării sale. Aici curajul moşului se risipi aşa cum se risipesc mai toate visele noastre frumoase atunci când dăm piept cu realitatea crudă. Dacă până să vadă cu proprii ochi pe care-i poseda încă din născare, lucru care se petrecuse cu destul de mult timp în urmă, acel imens câmp de cleştar se simţea în stare de orice faptă halieutică, iată că deodată prinse a se codi şi nu călcă covorul rece al gheţii nici de bună voie nici luat mai cu de-a sila de noi ceilalţi. Nu şi nu. Nu părăsi malul în nici un chip.

Dacă am văzut că nu dorea să vină neavând ce face l-am lăsat să stea de pază ca să nu fure cineva papura de pe maluri iar noi am pornit spre a pescui ceva, orice, măcar un biban sau un ghiborţ, dacă ştiuca nu va dori să apară.

Am făcut găurile de rigoare, am transmis întunericului rece de sub gheaţa groasă toate cunoştinţele noastre în materie de pescuit şi am început a avea rezultate. Mai câte o mică ştiucă, mai câte un biban hămesit, ideea este că nu lăsasem în zadar căldura căminelor noastre proprii şi personale în acelaşi timp.

Dar nu aceasta este povestea mea. Nici pe departe. Povestea mea se învârte tot în jurul lui moş Simion, care şi-a făcut apariţia la un moment dat în compania a mai mulţi tineri gălăgioşi.

Mirarea a fost mare. Oare ce-l făcuse pe bătrân să calce gheaţa pe care mai că se jurase că nu o va călca niciodată atunci când ajunseserăm pe malul apei. Nu o spusese cu voce tare dar asta se simţea în toată fiinţa sa.

Ne-am dumirit imediat. Putem spune că moşul nu mergea pe gheaţă ci mergea pe şapte cărări deodată. Tinerii îl găsiseră şi-i serviseră curaj lichid suficient ca bătrânului nici măcar să nu-i mai pese de gheaţă. Era plecat bine de tot în lumea sa, cânta, fluiera, juca, aşa cum face tot omul care e beat şi deodată devine mare acrobat, dansator, cântăreţ, cunoscător de limbi străine şi de toate câte există în lună şi în stele.

Cu greu am reuşit spre seară să-l scoatem de pe apa îngheţată ca să plecăm acasă. Vorba aia: „ Sunt greu bătrânii de pornit, dar când pornesc sunt greu de-oprit”.

Oricum de atunci moş Simion nu a mai ieşit la copcă, iar dacă îl întrebi şi acum se jură că nici în acea zi n-a călcat pe gheaţă, ci îţi spune doar că a stat pe mal şi a băut cu nişte tineri de treabă care nici ei nu avuseseră curajul de a intra pe lacul îngheţat. Filmul, bată-l vina ….  cu ruperile sale cu tot.

II
Crapul acela…

Sfintele sărbători pascale abia trecuseră că ne şi aflam pe malul apei. Apă privată, prohibiţia fiind începută pe cele publice.

Trecuseră ele sărbătorile dar urmările lor încă nu. Mai toţi eram în perioada de dregere, mai ales Vasile, un ditamai omul, şi înalt şi gros la trup. Ȋncăpea în el ca în cisternă şi ducea el cât ducea dar şi când îl prindea flama…. Vai … şi iar vai, şi mai ales dacă se întâmpla să fie la pescuit. Şi mai era şi vântul acela care probabil din prea mare duşmănie faţă de sus-numitul Vasile bătea ca un turbat în acea zi.

Apa se supunea cuminte legilor fizicii şi chiar dacă ar fi trebuit cel puţin teoretic să stea pe loc, deoarece pescuiam pe un lac, ea nu făcea nici pe departe acest lucru ci se deplasa aşa cum o împingeau rafalele de vânt.

Oarecum la adăpost, dosit în nişte rupturi de stuf, cu sticla de tărie alături, martoră că pescarul încerca totuşi să-şi facă meseria, Vasile aştepta cuminte trăsătura. Nu se ştie însă ce plută urmărea el în acele momente deoarece pluta sa era undeva mult de tot spre dreapta sa. Şi mai avea un beteşug Vasile, adică îl are şi acum, e cam fudul de o ureche.

Un undiţar care nu făcea parte din tribul nostru pescuia într-o altă ruptură de stuf în dreapta celui despre care povestim. Omul era în stare bună de funcţionare şi pescuia atent dar totuşi la un moment dat inevitabilul se produse şi agăţă cu firul său montura scăpată de sub control al lui Vasile. Distanţa între ei era destul de mare, dar Vasile fiind mult mai puţin treaz decât prevede legea, ca să nu zicem altfel, uitase să închidă mulineta după lansare aşa că firul se derulase în voie de pe tambur şi dus de ape ajunse în faţa pescarului străin de gaşca noastră. Omul trase firele încâlcite la mal şi-i strigă lui Vasile să vină să-l ajute să le desfacă, dar Vasile fiind şi puţin surd şi cu mai mult alcool în vene decât sânge nu înțelese ce vrea străinul de la el şi-i făcu din mână gesturi elocvente de salut, apoi ridicând sticla de rachiu îl invită tot prin semne pe acel pescar să vină să ia o „gură” . Ȋnţelegând cum stă treaba străinul începu a sudui şi plin de nervi rupse firul lui Vasile, apoi după ce îşi refăcu şi el instalaţia pescui în continuare.

De lăudat este însă răbdarea lui Vasile. Toată ziua a stat şi a aşteptat muşcătura degustând cu drag din sticla ce-i ţinea tovărăşie, moțăind pe alocuri, bolborosind uneori cine ştie ce cuvinte doar de el înţelese, dar totuşi aşteptând să apară peştele.

Când l-am anunţat că vrem să plecăm şi a strâns undiţa a găsit firul rupt.

Tot drumul de întoarcere ne-a împuiat apoi capul cu ce peşte mare se luptase el în acea zi, peşte care până la urmă îi scăpase rupând firul, taman lângă mal când era cât pe ce să-l bage în minciog. Crap fusese, nu încape nici o îndoială. Dacă fusese un crap românesc sau o salontă nu-şi putuse da bine seama pentru că apa era tulbure lângă mal. Ce ţi-e şi cu tulbureala asta! De orice fel ar fi ea…!

III
Pescuitul delfinului

Eram acolo, pe malul lin al Siretului pescuind cu pasiune aprinsă încă de la orele mici ale dimineţii. Soarele abia dăduse geană la orizont că noi deja prinseserăm câţiva peşti. Prinseserăm deci curaj, destul de mult cât încăpuse în cele două sticle de  votcă care zăceau răpuse alături de noi. La prima îi dăduserăm cep încă de cum plecase trenul din gară şi o terminaserăm încă înainte de primul lanseu. A doua nu a fost decât o formalitate. Eram trei inşi deci… încă mai era loc. După încă o captură a unui peşte sinucigaş, pentru că în starea în care mă aflam nu cred că l-am prins eu pe el ci el pe mine, deja am îndemnat la recipientul numărul trei. Atât ne-am mai urat „noroc” şi „sănătate” că atunci când am deschis ochii soarele se făcuse roşu de cealaltă parte a cerului faţă de cum îmi aminteam că-l văzusem ultima dată în acea zi. Constantin încă se plimba şi el prin veșnicele plaiuri ale somnului indus de consumul exagerat de etilic şi doar Petru era la datorie. Mai dovedise o jumătate de sticlă de unul singur şi acum stătea pe scaun cu băţul în mână aşteptând trăsătura. Cu toate trenurile şi avioanele care se îngrămădeau prin ţeasta mea totuşi am reuşit să observ un lucru. Montura lui Petru se învârtise pe lângă vârful undiţei iar viermuşii din cârlig executau răsuciri total necontrolate cam la jumătatea de metru deasupra apei. Şi am mai observat un lucru: Petru nu dormea, stătea cu ochii deschişi şi urmărea ceva cu privirea pierdută în imensitatea covorului unduitor din faţa sa. Nu l-am deranjat şi m-am culcat la loc. Oricum venisem la pescuit pentru două zile, aveam timp berechet, şi de somn şi de pescuit.

Ȋnainte de a adormi m-am dumirit, pesemne Siretul fusese populat cu delfini din cei frumoşi săritori iar Petru îi aştepta docil să-i sară în cârlig.

IV
Amenda lui peşte

Marcel nu este consumator de top, dar şi atunci când o face nu se opreşte uşor. Oricum, a doua zi e terminat de răul care îi chinuie tot corpul, dar aşa e viaţa, uneori mai călcăm strâmb, şi vorba aceea „Capul face, capul trage”.

Ajunseserăm seara pe malul apei, lansaserăm eu şi cu încă un amic câte o lansetă în apă iar apoi ne-am dedat la viaţa cea bună şi plină de huzur: grătărel, berică, vodcuţă, muzică… încât am şi uitat de undiţele lansate. Era în acea perioadă în care nişte capete neluminate introduseseră chestia cu interzicerea pescuitului nocturn. Noi nici măcar nu intenţionaserăm să pescuim pe noapte, veniserăm la o „ieşeală” aşa între „băgeţi” cum se zice, urmând ca abia de a doua zi să ne dedăm halieuticului.

Aşadar se întunecase bine, iar minţile noastre se tulburaseră şi mai bine când apărură băieţii uniformizaţi ( adică îmbrăcaţi în uniforma impecabilă a grănicerimii). „- Bună seara!”  (ne salută unul care purta o lanternă şi ne-o tot băga în ochi de parcă nu ar fi putut să ne vadă la lumina focului care ardea cu exces de zel în acele momente).

– Ce faceţi aici? Pescuţi? Ştiţi că pescuitul este interzis noaptea? Ale cui sunt lansetele?

Aici interveni Marcel. După cum am spus el bea foarte rar, dar atunci când o face e în stare să poarte cele mai filosofice discuţii cu putinţă, astfel că îi anunţă pe migieşii soldaţi că ale lui sunt acele lansete ( minţise deoarece nici una nu-i aparţinea) şi apoi îi întrebă ce înţeleg ei prin pescuit nocturn, că adică de la ce oră şi până la ce oră e voie şi între ce ore nu e voie, că de ce nu sunt afişe care să anunţe acest lucru, că şi el făcuse armata la grăniceri dar el se purtase frumos cu lumea, şi câte altele încât fiind atât de pătruns de dizertaţiile sale nici măcar nu-şi dădu seama că le dădu buletinul când aceştia îl întrebaseră dacă are asupra sa vreun act de identitate şi nici nu reacţionă în vreun fel când semnă procesul verbal şi primi ţidula cu amenda. Pentru el important este că vorbea, că explica, că era ascultat şi că mai ales nimeni nu-l contrazicea. Noi nu ziceam nimic pentru că nu vedeam rostul să ne băgăm în discuţie, iar grănicerii pentru că obţinuseră ce voiseră fără scandal. Toţi eram mulţumiţi în acele momente: noi că scăpaserăm de amendă, grănicerii tocmai pentru că dăduseră amendă iar Marcel pentru că avea auditoriu şi că putea filosofa după bunul său plac.

Mai rău a fost a doua zi când s-a trezit cu un rău aproape imposibil de suportat dar şi cu o amendă pe care avea de o plătit pentru o faptă pe care nici măcar n-o săvârşise şi pe care nici măcar nu-şi amintea să o fi primit.

C’est la vie, toujours parsive!

Facebook Comments
UNDIŢARII MEI (II)
Apreciati articolul

Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

LASA UN MESAJ

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *