UNDIŢARII MEI (V) – NICU

„Prietenia nu poate fi dusă mai departe dacă nu suntem în stare să trecem peste mici greşeli.”   

                                                                                                     Jean de la Bruyere

NICU

Cănuţa cu lapte (amintire foarte veche)

    Vrând nevrând, iată că hoinărind printre amintirile cele multe şi plăcute ale pescarului care sălăşluieşte în propria-mi persoană, tot la Prut am ajuns. Şi nu numai eu. A ajuns şi Marcel G., cel despre care v-am povestit deja de mai multe ori, a ajuns şi Vasile P., cel despre nu v-am povestit încă nimic până acum dar nu o să vă povestesc nici în vreo altă povestire viitoare deoarece el a schimbat, definitiv se pare, halieuticul cu columbofilia, precum şi Nicu B., cel despre care am mai amintit cândva (cu destul de mult timp în urmă) cu ocazia rememorării „lirice” a unei partide de pescuit la copcă pe apele îngheţate ale Rogojeştiului.

          Nicu este un pescar dintr-un sat învecinat cu cel în care îmi trăiesc eu veşnicia (căci bine cunoscut este tuturor faptul că : „Veşnicia s-a născut la sat”) din satul cel care a fost cândva şi satul de reşedinţă al îndrăgitei interprete de muzică populară Sofia Vicoveanca, deci din localitatea Vicovu de Jos.

Din păcate, datorită faptului că Nicu îşi petrece cea mai mare parte a timpului printre „gentlemen”, „ladies” ori simpli „citizens”,  în acea ţară în care se zice că plouă numai de două ori pe săptămână iar în celelalte cinci zile ori toarnă cu găleata ori sunt furtuni, aşadar din cauza distanţelor geografice mari care ne despart mai tot timpul anului, nu sunt multe pescuielile pe care le-am făcut împreună cu el, dar pot spune că şi aşa, ori de câte ori ieşim împreună la peşte mă simt foarte bine în compania sa şi mă înţeleg mai mult decât minunat cu dânsul.

Dar să revenim totuşi la povestea noastră din acea zi de pe malul Prutului printre ţânţarii bâzâitori şi şerpişorii sâsâitori care ne tot răsăreau în cale.

Nu cu ele aveam noi treabă, cu vieţuitoarele înaripate sau târâtoare, ci cu cele înotătoare. Pe ele doream a le ademeni la cârligele noastre, cu ele doream a ne hrăni poftele pescăreşti care ne dădeau târcoale.

Veniserăm pentru trei zile, de fapt două zile şi jumătate deoarece am poposit pe malul graniţă abia pe la orele după-amiezii datorită drumului lung făcut şi a perindărilor repetate pe la diverse pichete şi picheţele milităreşti (poliţieneşti-frontiereşti) pentru luarea şi răsluarea în evidenţă (a noastră, bineînţeles, de către dânşii, domniile lor: grănicerii). Eram într-un loc unde nu mai fuseserăm aşa că un timp ne-am tot foit pe tărâmurile înverzite, pline de tufe şi boscheţi, pentru a ne alege nişte locuri promiţătoare de pescuit iar timpul a trecut şi numai ce ne-am trezit mânaţi de foame, noapte şi ţânţari în jurul focului, în jurul grătarului. Amânaserăm aşadar pescuitul pentru ziua următoare.

Pentru o mai corectă şi implicită comprehensiune a celor ce vor urma trebuie să fac o mică-mare precizare: eu, Nicu şi Marcel eram pasagerii iar şoferul expediţiei precum şi proprietarul autovehiculului cu patru roţi (poate chiar cinci cu tot cu cea de rezervă, dacă o fi fost) cu care veniserăm era Vasile P. Acum că aţi aflat cum stătea treaba şi ce rol jucam fiecare (poate că vă interesa acest lucru) voi merge mai departe cu povestioara mea.

Seara a trecut, noaptea la fel, iar ziua deja începuse a pune lumea iar în mişcare când am reuşit şi noi a face primele lanseuri.

Eu şi cu Marcel pescuiam într-un mic golf săpat de cine ştie ce forţe geologice (sau omeneşti) în malul străbun al Prutului, delectându-ne cu o puzderie de roşioare şi babuşte atletice, iar Nicu se aventurase a cerceta cursul principal al râului reuşind să răpună şi să supună, după crâncene lupte, oarece amuri (sau cteni, sau cosaşi (ocazional), sau oricum doriţi să îi denumiţi dumneavoastră, dragii  mei cititori, pe aceşti peşti ştiinţific intitulaţi „Ctenopharyngodon idella”).

Lucrurile mergeau perfect, vremea era foarte bună pentru pescuit iar peştii manifestau pofte crunte pentru înfulecarea de momeli.

Dacă noi trei eram deja porniţi pe fapte mari, fapte după care veniserăm atât amar de drum, fapte pentru care ne şi pregătiserăm destul demult timp, Vasile însă lipsea la apel. Nu s-o fi trezit încă. Probabil!

Pe la orele zece ale dimineţii iată că apare şi Vasile, grăbit nevoie mare, dar neavând la purtător nici un instrument care să se asemene măcar cu acelea pe care le folosesc pescarii. În fapt el nu avea nimic în mâini ci doar îşi consulta ceasul din câteva în câteva secunde.

Ajuns în dreptul nostru (al meu şi al lui Marcel) se opri şi ne spuse pe nerăsuflate:

„- Strângeţi bagajul pentru că trebuie să plecăm urgent acasă!” Apoi, fără vreo altă explicaţie, începu să îl strige pe Nicu pentru a-i transmite şi lui acelaşi lucru. Ce se petrecuse oare de trebuia să plecăm din locul de unde aproape abia că sosiserăm? Presimţeam o mare nenorocire (Doamne-fereşte!), căci altfel nu-mi puteam explica toată agitaţia de care dădea dovadă Vasile.

          Am aflat până la urmă şi motivul. Nu l-aş fi ghicit nici într-o mie de ani, după cum nici dumneavoastră nu l-aţi ghici, nici în chiar mai multe mii (de ani, fireşte), dacă nu vi l-aş spune eu.

Ei bine aflaţi, cu toată stupoarea de care puteţi da dovadă, că a trebuit să plecăm de la pescuit, de la mama naibii, de pe coclaurile Prutului, pentru că… (pregătiţi-vă să citiţi şi să nu credeţi!)… pentru că nu avea cine să-i mulgă vaca lui Vasile acasă (Vasile fiind un gospodar fruntaş cu vacă de lapte dătătoare în dotare).

De parcă vaca a apărut în al său grajd aşa, peste noapte…! De parcă nu ştia dinainte că nimeni altul din cei de-ai casei (sale) nu o putea mulge, de parcă…!

Trebuia să plecăm noi de la Prut ca el să mulgă vaca…. Auzi!

Brrrr…!!!! Mă cam ia cu ameţeli, dar chiar aşa a fost.

De ce mai merseserăm aşadar tocmai până la Prut? Nici acum nu ştiu. Sincer.

Probabil de aceea s-a şi lăsat până la urmă Vasile de pescuit şi a trecut pe lângă creşterea cornutelor mari şi la creşterea porumbeilor (spre  desfătarea uliilor păsărari din zonă)!

 Oricum, cel mai „bucuros” că trebuia să plece acasă dintre toţi a fost Nicu, nu de alta dar amuri mari găseşti ca să pescuieşti pe toate şanţurile, nu?

Uite ploaia, nu e ploaia! (amintire deloc veselă)

      Vară era, după-amiază era. Apă era, barcă era. Cer senin era (în stânga), cer noros era (în dreapta). Peşti… nu prea erau.

                Nicu pescuia după ştiuci cu spinnere, linguri, voblere,  gume, etc.,  iar eu căutam a găbui albitura cu „corn grains” după cum le zic „englishmanii”  boabelor de porumb cu care pescuiesc dumnealor.

          Succesul, inexistent deocamdată, (materializat doar sub forma unor mici şi leşinaţi peştişori, singurii reprezentanţi ai clasei piscicole care au dorit a colabora cu noi) îl bănuiam a veni mai spre seară, la acele ore care deşteaptă foamea în peşti şi în ţânţari deopotrivă.

          Oricum cert este faptul că dacă atunci noi nu am reuşit a-i lua deloc prin surprindere pe domnii peşti, în schimb chiar noi am fost luaţi total prin surprindere de către domnii nori (nu de cei din dreapta, despre care am pomenit, deoarece aceia au plecat liniştiţi, adică bubuitori şi fulgerători, spre stânga, sub atenta noastră supraveghere) ci de cei către răsăriţi, din clar şi senin cer, în spatele nostru, dinspre ţara lui Şevcenko, şi care s-au repezit cu o aşa de mare viteză înspre lucirea Rogojeştiului că ne-au cam speriat puţin. Puţin mai mult.

          Greu de tot a fost drumul de întoarcere la mal din mijloc de baltă! Barcă zguduită şi lovită, valuri mari şi înspumate, vânt nebun, fulgere, bubuiri de tunete şi trăsnete care loveau crunt dealurile şi văile făcându-le să tresară, să răsune, să clocotească, să geamă, dar important a fost faptul că, exact atunci când s-au pornit mai năvalnic a curge şuvoaiele de sus, noi ne aflam deja în maşină mulţumind lui Dumnezeu că ne ferise de rele şi în ziua aceea.

          Nu am mai stat mult pe malul apei deoarece la primul semn de slăbiciune al stihiilor naturii am şi pornit spre casă printre frunzele, crengile şi copacii rupţi de vijelie.

          Crunte sunt amintirile de acest gen, crunte şi deloc plăcute. Le percepi cu adevărat gradul de pericol abia după ce ajungi să te linişteşti, abia după ce te afli la adăpost (nu degeaba se zice că frica cea adevărată o conştientizăm doar ulterior producerii evenimentelor).

          Oricând o astfel de aventură poate fi şi ultima. Doamne fereşte pe toată lumea de aşa ceva!

Primul Stăuceni (amintire… oarecum … veselă)

Despre Stăuceni îi auzisem povestind şi vorbind pe unii şi pe alţii dar nu fusesem încă pe malul său pentru a discuta cu locuitorii săi lacuştri până în ziua aceea.

          Era primăvară, vreme de prohibiție pe apele publice aşadar vreme de donat bani patronilor de lacuri. Venisem la Stăuceni la propunerea prietenului Nicu.

          Balta mi-a plăcut încă de la prima privire mai concretă şi mai stăruitoare cu care am binecuvântat-o, iar peştii săi i-am perceput ca fiindu-mi prieteni încă de la primul lanseu.

          Puţin mai greu a fost până am nimerit drumul cel bun către baltă deoarece am încurcat vreo 2-3 drumeaguri (doar) până să îl nimerim, dar după cum se spune că şi orbul nimereşte oraşul căutat, nu se putea ca tocmai noi (care nu eram deloc orbi, o parte dintre noi devenind chiori (de beţi) doar ulterior) să nu nimerim locurile de pe malul neumbrit al lacului. Malul neumbrit se află paralel pe lungimea bălţii cu malul cel umbrit, mal unde se achită şi taxa care transformă orice novice în mare maestru pescar. Malul acesta neumbrit este plin de dealuri şi pante, iar drumul, chiar dacă are un anumit grad de pitoresc în el, nu este tocmai plăcut de parcurs, poate doar de către amatorii de off-road.

          După un timp de chinuială totuşi am ajuns cu bine în marginea lucirii de apă şi ne-am dedat pescuitului pentru care veniserăm.

          Eram patru inşi şi toţi am avut parte de peşti mulţi şi ascultători, înfometaţi şi bătăioşi încât timpul a trecut foarte repede, chiar prea repede şi chiar mai repede decât s-a consumat cantitatea noastră de produse distilate cu care eram împroprietăriţi astfel că la plecare încă mai posedam destul „combustibil” numai că nu mai avea cine să îl consume. Nicu nu putea deoarece el avea de rezolvat unele probleme „şofereşti” iar noi ceilalți nu mai puteam, nu că nu am fi vrut.

          Primele semne de „ebrietizare” le-am simţit cred că pe la orele douăsprezece ale amiezii iar după ce minutarul ceasului a mai efectuat două ture (cel mult) de ecran deja pluteam în altă lume.

Soarele bătea în capul meu mai ceva decât bătea Rocky în Drago (în film)  iar malul apei începuse a se clătina destul de susţinut fiind totuşi lipsit de orice inspiraţii seismice.

          Am pescuit numai din instinct atunci pentru că judecata (chiar şi cea fără valoare) nu mă ajuta de nici o culoare. Ciudat este că m-am descurcat nu doar onorabil ci chiar şi onorific (locul doi pe general) reuşind să ţin scorul strâns cu Nicu, cel care funcţiona la plin potenţial şi care cred că nu înţelegea cum reuşesc să mă descurc eu cu pescuitul fără să îmi încurc linia deoarece limba mi-o încâlceam în modul cel mai ştiinţific şi spectaculos mod cu putinţă.

          Mai greu era cu pusul peştilor în juvelnic deoarece nu rareori puneam prada în juvelnicul numărul doi, juvelnic situat chipurile lângă cel cu care venisem şi care exista atunci doar în percepţia mea, dar acestea sunt doar amănunte care nu merită a fi discutate, important a fost că am practicat în mare stil şi „catch and release”, chiar dacă involuntar. A… şi faptul că până să ajung la maşină, la plecare, am „preferat” să merg mai mult în patru labe decât doar folosindu-mă de picioarele din dotare, şi acesta ar fi un alt amănunt care tot nu merită amintit. Şi nici acela că mi-am rupt cu mânuţele mele cele harnice (la dus paharul la gură) lanseta cu care pescuisem toată ziua la plută atunci când am vrut să o strâng… şi pantalonii care mi s-au rupt şi ei (în locurile cele mai intime ale acestora) de la câte temenele forţate am făcut… poate şi faptul că am scăpat de vreo câteva ori (trei, ca să fiu mai exact) juvelnicul din mâini împrăştiind mirific peştii pe dealurile botoşănene până să reuşesc să îl depun în deplină siguranţă în portbagajul maşinii…toate acestea au fost doar amănunte.

          Important era faptul că descoperisem lacul de la Stăuceni, lac unde am făcut ulterior multe şi frumoase pescuieli.

          Aşadar mulţumesc Nicu pentru faptul că mi-ai făcut cunoştinţă cu acele locuri!

 

Dinu-Florin Cirstean
Economist prin pregătire, pescar din copilărie. Primele lecţii în domeniul pescuitul le-a primit de la tatăl sau. Un împătimit al pescuitului pe râu cu bologneza, ce nu refuză nici partidele de pescuit pe ape stătătoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *