Prohibiția: un pas mic pentru pescar, unul mare pentru știucă

Era un apus sângeriu aşa cum numai în Deltă îl poţi vedea. Peste stuf, peste sălciile grindurilor, până dincolo de Olguţa, spre întinderile bănuite ale Băclăneştilor, seara topea soarele în orizontul violet. Era în 1979, pe terasa cârciumii de la malul Dunării Vechi unde ne-am amestecat printre lipoveni, pahare cu rachiu de drojdie şi ţânţari. Venisem la Mila 23 să găsim Delta din cartea lui Petre Grant “Povestiri cu ştiuci”, numai că ştiucile lui Grant fuseseră prinse prin anii ’60 iar noi, întârziaţi cu aproape două zeci de ani, trebuia să ne mulţumim cu ce rămăsese. Sosisem cu câteva ore înainte cu şalupa care făcea legătura între Milă şi Crişan şi în timp ce amicul meu plecase prin sat să închirieze o lotcă, după obiceiul turismului de atunci, eu am făcut rapid o undiţă pentru a trece în revistă oferta piscicolă a locului. Ca într-un tratat de ihtiologie am scos din apă plătică, batcă, biban, săbioară, oblete, babuşcă, roşioară, avat, ştiuculiţă, somotei. Totul numai într-o jumătate de oră, cât i-a trebuit amicului să vină cu o lotcă pentru a ajunge pe malul celălalt unde aveam să punem cortul. Pescari de Bucureşti cum eram, ne-am pierdut minţile vâzând vânzoleala de peşte care vălurea Dunărea Veche în dreptul satului. Somni respectabil îşi arătau spinările asemenea unor anaconde pentru a pliciui cu coada oglinda apei înainte să dispară în gropan. Avaţii şi văduviţele vânau zgomotos în gura canalului care aducea apa cristalina dinspre Lideanca şi Stipoc.

Chiar în faţa cortului nostru, în apa de o şchioapă, bibanii, ştiucile şi şalăii tachinau puietul care încerca să se ascundă prin brădişul de aici. Cum să nu laşi în plata domnului şi cort, şi bagaje, şi mâncare suindu-te ca un disperat în lotcă, aproape călcând pe undiţe şi lansete, pentru a pescui cu înfrigurare? Au fost somni trecuţi de două kilograme – monştri pentru nişte pescari dedaţi la caraşii Bragadirului şi la clenii Argeşului, în aval de Clinceni. Au mai fost plătici cât roata carului, câteva ştiuci (mârliţe ambiţioase), câţiva avaţi şi – ca desert – un banc întreg de sabiţă mare. Uite aşa, obosiţi şi mulţumiţi, am vâslit până pe malul celălalt să bem şi noi, ca pescarii adevăraţi, un rachiu la cârciumă, lângă ponton. Locul acela, învăluit în lumina galbenă a unui bec chinuit de variaţiile de tensiune, era inima satului Mila 23 care mai  păstra încă parfumul unei aşezări lipoveneşti tradiţionale. Malurile erau aşa cum le lăsase Dumnezeu, mărginite de brădiş, cu nuferi şi cu sălciile bătrâne la umbra cărora se odihneau lotcile din lemn, impregnate cu catran. Stiuci erau destule, chiar in spatele satului, acolo unde era o japsa alimentată cu apă din Dunărea Veche printr-un canal ce trece si astazi pe sub unicul podeț al așezării. Prindeam acolo în fiecare dimineață 10 – 15 știuci, nu neapărat mari, toate între un kilogram și două kilograme. Astazi nu mai prinzi acolo decat caras, daca il prinzi si pe acela, și este foarte probabil locul in care tinerii satului invata sa foloseasca aparatul de curentat.

Avații din Gura Olguței erau pentru cunoscători, și mai ales pentru cei care erau în stare să vâslească două ore dus, două ore întors, prin Lideanca, Văcaru și până la intersecția cu Războinița. Mai erau știucile capitale din Băclănești, bibanii la kil din Dunărea Veche, la margine de sat, și șalăii de la insulă. Liniștea, bogația de pește, natura intactă și bonomia localnicilor sunt astazi pe cale de disparitie. Pitorescul satului a disparut in spatele unui dig din piatra facut cu bani europeni mai hidos decat l-ar fi facut Ceausescu.

Lotcile au fost inlocuite cu barci cu motor, acum în fața satului se afla o statie de benzina iar pe Dunărea Veche este trafic de ambarcatiuni ca pe bulevardele oraselor. Miile de păsări care umpleau malurile Dunării Vechi sunt acum o amintire, iar pescarusii si ciorile care au luat locul lopatarilor, starcilor si egretelor nu pot pacali ochiul unui cunoscator. Pescarul barbos, care respecta balta, este in tintirimul Milei 23 de mult. In 25 de ani de Rezervatie Delta a fost distrusa mai mult decat in 45 de ani de comunism. Lipoveni, știuci, pelicani și nuferi au intrat intr-un malaxor gigantic care a folosit resursa naturala si umana a Deltei pentru a alimenta interese meschine de moment in pofida celor comunitare, de lunga durata.

Dar sa revenim la oile noastre. Asadar, in Delta este prohibitie la stiuca pe o durata de 45 zile, in perioada 01 februarie – 17 martie inclusiv. Ca si in ceilalti ani stiuca va fi masacrata pentru icre, pentru că intre februarie si martie pescarii comerciali traiesc doar pentru a umple borcane. Cu 10 kilograme de icre – ceea ce nu e mare lucru daca dai de stiuca si faci asta zi de zi – te scoti din nevoi, daca nu bei tot, evident. Vor fi si multi pescari „sportivi” care vor merge special in aceasta perioada pentru a stoarce icrele din stiuci, unii dintre ei vor incerca sa faca acest lucru chiar si in incinte, acolo unde se pescuieste exclusiv catch&release. Nu am nicio iluzie: multi sunt cei care ii vor icrele pe paine, putini sunt aceia care respecta acest peste, inexistenti cei care ar trebui sa vegheze la respectarea legii prohibitiei. Privita prin devalmasia prezentului deltaic sansa de a aduce inapoi stiucile din povestirile lui Petre Grant pare o utopie. Dar oare cati mai sunt cei care au citit cartile lui Petre Grant in epoca monosilabica a retelelor de socializare, unde fotografiile chiuvetelor umplute cu stiuci starnesc oftatul plin de respect al unditarilor on line?