Omul de zapada

„Minunea este copilul cel mai drag al credinţei”.

 Goethe

Un soare şovăitor, dar oricum mult mai hotărât decât fusese în zilele trecute, zâmbea lumii din înaltul cerului descătuşat acum de orice urmă de nori. Aceste zâmbete ale măreţului astru se făceau simţite şi pe pământ. Zăpada aspră de până acum se înmuia din ce în ce mai mult începând uşor să se topească. Erau primele semne de slăbiciune ale iernii de când aceasta se instalase în acest an. Până acum stăpânise în forţă ţinând întreaga fire sub încleştarea sa de gheaţă şi zăpadă. Acum plângea neputincioasă de pe streşinile caselor cu lacrimi mari care cădeau ritmic formând mici băltoace.

Nu departe de sat, în marginea pădurii, râul curgea voios la vale, eliberat acum de podul de gheaţă pe sub care se târâse în ultimele două săptămâni.

Toată lumea era mai veselă, toţi iubeau soarele care fusese atât de zgârcit de când alba doamnă se instalase peste ţară. Căpriori timizi îşi iţeau capetele printre pomii din marginea pădurii riverane, privind cu jind spre câmpul dinspre sat în căutarea unor pâlcuri de iarbă. Dar zăpada încă era multă. Căprioarele trebuiau să mai aştepte. O veveriţă veselă apăru şi ea printre cetini. Privea spre cerul înalt bucurându-se de căldura care îi încălzea blana frumoasă. Un corb solitar ce-şi arunca umbra rotitoare din înălţimile senine o făcu să dispară prevăzătoare printre ramurile dese pierzându-se printre acestea. Câţiva vrăbioi gălăgioşi se certau nevoie mare pentru câteva seminţe căzute dintr-unul din conurile de brad. Pe ei corbul nu-i speria. Sau poate că nici nu-l observaseră atât de preocupaţi erau de cearta lor. Se întrerupseră doar un scurt moment atunci un iepure grăbit nu se ştie din ce pricină ( poate că era iepurele Alicei, cel din povestea lui Lewis Carroll) trecu ca un mic meteorit blănos prin apropierea lor dispărând apoi în zare. Totul era atât de frumos iar gerurile prelungi, căderile masive de zăpadă, şuierele turbate ale vânturilor care purtaseră omăturile de colo – colo făcând-o pe zâna cea rece să râdă în hohote sinistre, erau parcă date uitării în acea zi.

Pe malul râului, mai la vale, doi pescari temerari ieşiseră şi ei din case pentru a se bucura preţ de câteva ceasuri de această vreme blândă. De când începuse iarna încă nu făcuseră nici o pescuială. Nu ţineau neapărat să prindă peşte, doreau cel mai mult să iasă în natură. Să o admire, să se bucure de ea şi împreună cu ea.

Rezultatele erau modeste, dar totuşi existau. O babuşcă micuţă se arătase cea dintâi interesată de micii viermişori din cârlig. Era chiar mai mică decât pluta, dar totuşi era un peşte. Primul peşte al iernii. Au urmat câţiva obleţi iar apoi, exact când soarele se căţărase în cel mai înalt punct al bolţii privind perpendicular spre glie făcând să dispară preţ de câteva momente umbrele, se produse acel lucru la care nădăjduiesc toţi pescarii când se află pe malul apelor. Locul peştilor mici fu luat de peşti de talie mai mare. Încurajaţi probabil de viermii aruncaţi periodic de cei doi pescari drept momeală, aceştia veniseră să se ospăteze şi să ofere clipe plăcute undiţarilor iernatici.

La început dintre undele reci ale bătrânului râu îşi făcu apariţia un clenuţ. Pescarul sesizase muşcătura destul de pronunţată şi înţepă. Lupta fu de scurtă durată deoarece peştele nu era prea mare iar apa rece îl făcea să nu mai fie atât de vivace precum este pe timp de vară. Scoase cârligul din gura peştelui şi dori să-l elibereze imediat, dar colegul său îi zise:

– Stai aşa! Haide să-l punem în juvelnic, poate ca o să mai prindem şi alţii iar la final îi fotografiem pe toţi după care îi eliberăm.

Zis şi făcut. Pescarul desfăcu juvelnicul, îl puse în marginea apei apoi dădu cu grijă drumul peştelui în el.

Nu trecu mult şi colegul său avu şi el un peşte. Pluta doar tremurase uşor. Înţeparea imediată nu dădu nici o şansă peştelui să scape de cârlig. După un dril destul de interesant un scobar frumuşel se odihnea în zăpada moale de pe mal. Îl mai urmară câţiva, apoi trăsăturile dispărură. Soarele se înclinase spre apus învăluind frumos orizontul într-o purpură regală.

Era momentul să încheie partida de pescuit. Strânseră undiţele apoi scoaseră juvelnicul din apă. Înşirară peştii pe un bolovan mare ce străjuia malul, aşezându-i unul lângă altul. Probabil contactul cu zăpada rece, precum şi scoaterea acestora din mediul lor natural îi făcură pe frumoşii peşti să stea ca şi încremeniţi câteva clipe, timp suficient pentru realizarea câtorva fotografii reuşite.

– Natură vie în zăpadă moartă. spuse cel care prinsese cleanul.

Apoi îi eliberară pe toţi.

Fusese o zi frumoasă, atât din punct de vedere meteorologic cât şi din punct de vedere al rezultatelor partidei de pescuit.

Porniră apoi tăcuţi spre casă. Ambii locuiau în satul din apropiere.

Înserarea se lăsa uşor. Zăpada moale din timpul zilei redevenea scârţâitoare sub paşii grei ai celor doi colegi de pescuit. Frigul se trezise din toropeala de peste zi şi se reîntorcea vesel purtat de un curent iscat dinspre pădure şi care trecea peste păşunea din marginea satului pierzându-se printre case şi uliţe. Iarna nu mai plângea. Cu mâna sa de gheaţă atinsese micile bălţi formate sub streşini încremenind apa. Privea acum vioaie în jur. Toate reveneau din nou sub stăpânirea sa. Căpriorii se retrăseseră în ascunzişuri, păsările dispăruseră şi ele. Sus, în vârfuri de munte lupii cei suri îşi urlau spre cer foamea şi sălbăticia. Veselă ea porni să danseze pe deasupra lumii trimiţând peste toată firea suflarea sa geroasă. Era precum fiica mitologică a lui Phorcys şi a lui Ceto, gorgona Medusa, cea care cu privirea ei putea să împietrească pe orice muritor, şi al cărei chip a fost întipărit de către zeiţa Athena pe egida ei. Cu privirea-i sticloasă măreaţa iarnă împietrea într-o albă nemişcare vieţuitoare şi lucruri totodată.

Soarele era la scăpătat când cei doi prieteni ajunseră în apropierea grupului de mici brăduţi de la marginea câmpului. Acolo găsiră un frumos om de zăpadă făcut probabil de către câţiva copii pe vremea amiezii când zăpada moale fusese uşor de adunat în bulgări şi uşor de modelat.

Cel mai tânăr dintre cei doi pescari avu atunci o idee. Îşi scoase fularul de la gât şi îl puse omului de zăpadă. Din geantă scoase o şapcă pe care o puse omului pe cap. Îi mai puse şi ochelarii săi polarizanţi ( pe care îi  purta mereu cu el indiferent de anotimp), îi trecu geanta pe după gât şi-şi înfipse undiţa în faţa acestuia, apoi îi făcu câteva fotografii. Colegul său îl privea distrat şi la un moment dat zise:

– Ia uite ce fudul şade ! Spui că-i place cum l­-ai echipat. Te pomeneşti că zilele următoare o să-l vedem pe malul apei pescuind.

– N-ar fi exclus. Nu uita că mai e o zi şi vine Crăciunul, iar de Crăciun orice lucru este posibil! Orice miracol se poate întâmpla!

Pescarul îl ascultă cu atenţie, apoi un zâmbet îi înflori pe faţa încă tânără.

Această scurtă discuţie cu colegul său tocmai îl inspirase. În fiecare seară copiii săi îl rugau să le spună o poveste, dar nu orice fel de poveste ci o poveste născocită chiar de el.

Astfel, în acea seară când copiii îl rugară să le povestească ceva, el începu să le spună povestea Omului Alb, făcut de nişte copii zburdalnici din omătul moale de la marginea pădurii. Omul de zăpadă stătea acolo bucurându-se de natura frumoasă care îl înconjura. Uneori discuta cu sperioşii iepuraşi care ieşeau din ascunzişuri, alteori cu frumoşii căpriori care îi povesteau câte în lună şi în stele, lucruri pe care le văzuseră sau le auziseră în viaţa lor. Şi păsările pădurii îi ţineau din când în când companie. Cel mai mult îi plăcea să discute cu bufniţa cea înţeleaptă cu toate că la început se speriase de aceasta. Cu ea tăifăsuia mai ales în nopţile lungi dar feeric luminate de lună, atunci când zăpada scânteia minunat şi astfel timpul trecea mai repede. De multe ori Omul de Zăpadă vedea venind pe malul apei care curgea nu departe de el grupuri mai mari sau mai mici de oameni. Bufniţa îi spusese că aceşti oameni pescuiau şi îi explicase ce înseamnă acest lucru. Pescarii aceştia i se păreau foarte interesanţi. I se părea că sunt fermecaţi, iar în sufletul său încolţi o dorinţă ascunsă care însă îl chinuia din ce în ce mai mult. Ar fi vrut să pescuiască şi el măcar o dată. Numai o dată şi ar fi fost pe deplin fericit. Dar cum să facă acest lucru? Se frământa în fel şi chip până când în cele din urmă se hotărî să o întrebe pe bufniţă. Înţeleapta pasăre îl ascultă interesată apoi după un timp de chibzuială îi spuse:

„- Dorinţa ta nu este una uşor de realizat dar nu pot zice că este chiar imposibil să reuşeşti să faci acest lucru. Mâine seară este o seară sfântă pentru întreaga lume. Toată suflarea se va bucura şi va lăuda naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. În această noapte vine şi Moş Crăciun care este un bătrân cu o inimă foarte bună şi care are şi puteri magice. El aduce cadouri copiilor cuminţi de pe întreg pământul dar poate şi îndeplini unele dorinţe ascunse ale celor care şi le doresc din tot sufletul. Dacă tu îţi doreşti cu adevărat să poţi pescui, atunci trebuie să fii atent când va trece pe aici Moşul, să-ţi faci curaj să-l opreşti şi să-l rogi să-ţi îndeplinească dorinţa. Omul cel Alb îi mulţumi bufniţei pentru sfat şi îi promise că aşa va face…

Nu mai continuă povestea deoarece copiii adormiseră. Îi privi cu dragoste. Aceştia dormeau liniştiţi zâmbind din când în când, visând probabil la Moş Crăciun, la Omul cel Alb şi la prietenii acestuia din pădure.

SĂRBĂTORI  FERICITE!