EPISTOLĂ – Un strigăt din noapte

Daca voi orbi înseamnă ca m-au ales zeii să măresc întunericul.  (Daniel Corbu)

Dragă prietene,

Iată că au trecut foarte mulţi ani de când nu ne-am mai întâlnit. Mult nisip s-a scurs din clepsidra timpului de când am discutat ultima dată. Multe lucruri bune şi rele s-au întâmplat de atunci. Nu mai suntem tinerii de odinioară… Părul nins ne-arată anii…

         Tare sunt curios să ştiu cum o mai duci! Cum stai cu sănătatea? Ce-ţi face familia? Sper ca scrisoarea mea să te găsească în linişte şi pace sufletească şi în tărie trupească!

         Pe aici s-au schimbat destul de multe lucruri de când ai plecat, dar din păcate schimbările nu sunt tocmai în bine.  Sau mă rog, foarte puţine schimbări sunt în bine.

         Breasla noastră, a pescarilor amatori, a rămas la fel de nebăgată în seamă de autorităţi precum era şi atunci când erai tu acasă, chiar aş putea spune că acum treburile sunt şi mai rele ca înainte. Atunci măcar exista cât de cât o legislaţie stabilă care de bine de rău era şi pusă în practică. Acum… Dumnezeu cu mila…!!! Nimeni nu se mai teme de nimic, nu mai există bun simţ, nu mai există respect fată de semeni şi natură, de parcă sufletele oamenilor ar fi fost înghiţite de negrele făpturi ale lui Hades. Braconierii au evoluat şi s-au înmulţit progresiv cu permisivităţile caricaturilor de legi care guvernează pescuitul sportiv. Chiar mă bucur pentru tine că ai scăpat de cele ce se întâmplă aici şi că poţi pescui pe ape civilizate! Nimeni nu face nimic pentru ape dar toţi le revendică. La noi în judeţ probabil este cea mai hilară dar tristă totodată situaţie din toată ţara. Apele naturale au fost date în administrare, concesionare sau cum s-o chema, de către Agenţia Naţională de Pescuit şi Acvacultură unei asociaţii de pescuit. Problema este că ANPA  este în proces cu AJVPS-ul din judeţul nostru, AJVPS care  pretinde că apele sunt în continuare ale lor. Deci dacă mergi la pescuit cu toate că ai permis de pescuit sportiv pentru apele naturale din toată ţara, pot apărea „domnii” îmbrăcaţi în haine verzi, cu puşca la umăr, adică slugile lui… nu-i mai zic numele, ştii şi tu despre cine este vorba căci  este tot acelaşi unic, fost, prezent şi viitor preşedinte al AJVPS- Sv.,  care să te ia la întrebări, deoarece ei nu recunosc ANPA. Şi uite deci că liniştea pe care ar trebui să o simţi pe malul apei, la pescuit, se duce… să nu spun unde. Ce e mai trist e că şi asociaţia care are apele nu face nimic în această privinţă. Încasează banii din cotizaţii şi cam atât. A… mai face ceva, organizează concursuri. Frecţie la picior de lemn pentru noi, undiţarii de ape curgătoare. Aşa stând lucrurile braconierii profită la maxim. Ei „cotizează” acolo unde trebuie şi apoi nimeni nu-i mai vede. Devin deodată invizibili. Invizibili pentru cei care ar trebui să păzească şi să aibă grijă de ape. Doar pescarii îi văd, dar nu au ce le face. Sunt prea mulţi, prea bine organizaţi şi au relaţii peste tot aşa că nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te prefaci că nu-i vezi nici tu, lucru foarte greu însă. Şi după cum se ştie că necazurile se ţin grămadă, doar bucuriile umblă solitare, malurile apelor au fost acaparate de balastiere. Un alt flagel contemporan. Şi ele s-au înmulţit la adăpostul legilor şi intereselor de tot felul. Au apărut ca ciupercile după ploaie acumulând tot mai multe teritorii. Sunt ca o armată de termite care macină şi schilodesc, distrugând sistematic şi ireversibil albiile şi luncile frumoase de odinioară. Dacă vei veni pe prundul copilăriei noastre nu îl vei mai recunoaşte. Apa verde a bulboanelor adânci a devenit o amintire. Pădurea de arini şi stejari s-a retras mult spre sat iar lunca a dispărut cu desăvârşire. Mai amintesc de ea doar unele tufe răzleţe de răchită, tufe ce au rezistat ca prin minune şi care sunt pline de tot felul de gunoaie aduse de puhoaiele trecute. Parcă te-ai afla pe lună. Bolovani şi găuri nenumărate. Aşa arată acum. Şi mai sunt şi gunoaiele cele de toate zilele şi de pretutindeni.. Apa e împărţită în mai multe pâraie mici iar peştii, atâţia câţi or mai fi, sunt foarte speriaţi. Nu se mai poate pescui. Din păcate.

            Probabil ţi-am stricat buna dispoziţie  cu veştile pe care ţi le-am dat, aşa că mă opresc aici cu aceste triste relatări.

         De multe ori în aceşti ani mi-am tot amintit de partidele de pescuit pe care le-am făcut în tinereţea noastră împreună. Ce vremuri… ce frumuseţi! Şi acum îmi tresare inima în piept şi pielea mi se face de găină când îmi aduc aminte de peştii minunaţi pe care i­-am adus spre minciogurile noastre. Revăd din nou, cu ochii minţii, clenii cei  argintaţi şi ştiucile hrăpăreţe cum se zbat din răsputeri ca să scape din cârlig. Toate au fost cândva…au fost, nu mai sunt şi nici nu vor mai fi. Aşa e viaţa. Mereu îţi ia ceea ce-i frumos lăsându-te să te bucuri doar de amintiri. Nici în prezent şi nici pe viitor nu se întrezăresc semne care să arate că lucrurile se vor îndrepta în vreun fel iar clipele fericite ale trecutului se vor repeta mai putea repeta cândva. Sărmanii noştri copii…. Noi măcar am prins şi vremuri mai bune în care natura şi oamenii trăiau în armonie, apele erau pline de peşti, malurile erau verzi şi păsările cântau vesele în pomii din apropierea lor. Pe prundul nostru drag macii fragili  şi sângerii şi-au scuturat nu doar petalele ci chiar şi existenţa însăşi iar codobaturile au plecat spre alte locuri încă neatinse de „civilizaţie”. Civilizaţie? Ce aiurea sună! Prin definiţie civilizaţia presupune evoluţie, dezvoltare morală si spirituală, dar iată că la noi ea seamănă mai mult a involuţie.

         Cam astea ar fi de spus despre ceea ce înseamnă pescuitul sportiv pe meleagurile mioritice. Poate ar mai fi încă multe de povesti şi multe de dezbătut,  dar teamă mi-e că aş deveni patetic şi probabil  plictisitor. De aceea pun punct aici acestui subiect dureros.

         Să-ţi zic câte ceva şi despre mine.

După cum am spus încă de la începutul scrisorii, anii nu m-au iertat şi o iarnă pârdalnică şi-a nins primele zăpezi pe tâmplele mele.

Familia e bine sănătoasă, copiii cresc şi totul merge conform planului cu toate că, vorba străveche, nu avem nici un plan… dar totuşi mergem înainte, cu bune şi cu rele, căci doar se ştie că „înainte era mai bine”. Nu ne dăm, nu disperăm, cu toate că motive am avea. Şi încă din cele mai întemeiate.

Probabil nu mi-ai recunoscut scrisul şi te-oi fi întrebat dacă nu cumva mi l-am schimbat. Ei bine, nu. Nu mi-am schimbat scrisul iar faptul că nu mi-ai recunoscut întorsătura peniţei este din cauză că nu eu sunt cel care îţi scriu efectiv această scrisoare. Eu doar o dictez. De scris o scrie un bun amic de-al meu, mai tânăr, pe care tu nu l-ai cunoscut, amic care mă vizitează adeseori şi cu care am făcut câteva pescuieli în anii trecuţi.

Nu am vrut să-ţi spun de la început acest lucru pentru a nu te întrista încă din start dar află că soarta mi-a fost potrivnică şi m-a pus la grea încercare.

Se împlineşte aproape un an de când lumina soarelui, albastrul cerului ori purpuriul mirific al apusurilor au devenit doar amintire. O noapte mai neagră decât catranul cel mai negru m-a cuprins şi nu mă mai părăseşte. Sunt condamnat pe viaţă la ea.

Da, dragul meu prieten, am orbit. De tot şi irecuperabil. La ambii ochi. O boală mai veche netratată la timp asociată cu o serie de alţi factori au făcut să se ajungă aici. Lumina ochilor a dispărut. Izvorul acestora a secat. Nu mai văd nimic. Doar amintirile le vad. Le văd clare şi frumos colorate aşa cum s-au petrecut, aşa cum s-au întâmplat. Un timp am fost deprimat de tot dar acum mi-am mai revenit. Oarecum.

Se zice că undeva, într-o ţară îndepărtată, trăia un pustnic foarte credincios care respecta cu sfinţenie legile Domnului şi care ducea un trai fără de prihană. El avea pe lângă sine un învăţăcel cu care de multe ori stătea de vorbă şi încerca să-i răspundă acestuia la întrebările pe care i le adresa. Astfel într-una din zile discipolul îl întrebă:

– Domnule, întrebarea mea este una la care nu am găsit răspunsul oricât de mult m-am străduit. Dumnezeu a făcut omul după chipul Său şi totuşi pe unii oameni îi ciunteşte. Le ia:  fie mâinile, fie picioarele, fie graiul, auzul ori văzul. De ce face oare asta ? De ce  le ia ceea ce le-a dat?. Căci ce poate să facă oare un om care şi-a pierdut unul din aceste daruri?

– Să-ţi răspund tinere. Omul cel fără de mâini poate în schimb să meargă, să vadă şi alte locuri şi poate povesti şi altora despre ele. Cel fără de picioare, chiar dacă nu se mai poate deplasa poate în schimb să fie mai atent la ceea ce îl înconjoară, să vadă cu mai mare luare aminte ceea ce se întâmplă în jurul său, să audă totul  şi poate să scrie aceste lucruri pentru a le împărtăşi şi altora. Cel care nu poate vorbi poate în schimb să meargă, poate auzi, poate să vadă şi el poate să scrie. Cel care nu aude poate auzi, poate să meargă, poate vedea şi povesti despre toate acestea.

– Dar cel care nu vede?

– Acela copile… acela abia este cu adevărat trist. Ochii sunt obloanele lumii către suflet. Prin ochi dăm contur, formă şi culoare lumii înconjurătoare. Prin ei cuantificăm existenţa. Dar dacă aceste obloane se închid… atunci acestui om nu-i mai rămân decât amintirile. El doar trecutul şi-l mai poate trăi. Doar pe el se mai poate concentra şi nu-i mai rămâne de făcut altceva decât să plângă. Să-şi plângă durerea, să-şi plângă prezentul şi viitorul.. Doar la atât îi mai folosesc ochii. La plâns.

Această povestioară mi-a readus oarecum echilibrul deoarece sunt hotărât să nu mai plâng după ceea ce am avut şi nu voi mai avea niciodată. Încerc să mă ancorez cât pot mai bine în realitate şi să nu mă las pradă disperării. Desigur că nu voi mai putea pescui niciodată dar şi aşa încă visez la un dril zbuciumat cu o mreană mare care să mă facă să tremur de emoţie şi de bucurie.

Singura parte bună, ca să fac haz de necaz, e că nu-i mai pot vedea, la propriu vorbind, pe braconieri. Nici pe braconieri şi nici pe politicienii care zămislesc legile pescuitului. Şi nu numai pe cele ale pescuitului… Nu-i pot vedea însă îi pot auzi. Şi crede-mă, că numai auzindu-i îţi poţi da seama cât de gravă este situaţia. Noaptea din minţile şi sufletele lor este mult mai neagră şi mai fără de speranţă decât noaptea din ochii mei secaţi de orice urmă de lumină.

Acestea fiind zise, bunule prieten te las cu sănătate şi îţi urez numai de bine!

Stimă multă şi numai bucurii!

Dumnezeu să vegheze asupra ta şi a familiei tale!

Cu deosebită consideraţiune,

al tău prieten

…