O zi pe gheaţă

„Dă şansă fiecărei zile să fie cea mai frumoasă din viața ta.”  Mark Twain

După nişte sărbători de iarnă în care am dus dorul zăpezii, iată că a venit şi iarna. O iarnă nervoasă la început dar care s-a domolit treptat după ce a luat în stăpânire întreaga țară. Pământul l-a acoperit cu giulgiu alb şi diafan iar apelor le-a pus nemişcare de cleştar.

De câteva zile însă, o dată cu trecerea timpului şi micşorarea nopților, soarele a prins a se înzdrăveni din ce în ce mai mult. Streşinile plâng ziua iar noaptea lacrimile lor îngheață sub forma unor lungi țurțuri argintii din care copiii îşi croiesc fragile săbii. Pe câmpurile albe îşi fac loc tot mai multe pete negre-maronii iar zările tremură de la aburii ce ies din plămânii străbunului pământ.

Pescar fiind, nu puteam lăsa să treacă iarna fără a ieşi măcar o dată la un pescuit la copcă. Chiar dacă nu mă dau în vânt după aşa ceva, tot ies pe gheaţă o dată sau de două ori pe sezon.

Zis şi făcut. Împreună cu alți doi amici am purces la ceas nu tocmai matinal de duminică spre malurile bătrânului Siret, în acumularea de la Rogojeşti.

Am ieşit din pură pasiune şi am mers la pură întâmplare deoarece nu avem echipamentul necesar, nefiind nici unul dintre noi împătimiți de acest stil de pescuitul. În primul rând nu aveam freză pentru făcut copcile, dar am mizat, ca de fiecare dată, pe faptul că vom găsi confrați copcari care să posede aşa ceva şi să ne împrumute respectivul obiect. Uneori, pentru a sensibila „corasoanele” celor cu care discutam, făceam apel şi la rezerva de „combustibil lichid”, îmbuteliat la sticlă de 0,5 litri, „combustibil” de care unul dintre ai mei tovarăşi nu se desparte niciodată atunci când iese iarna la peşte. Se pare că respectuvul recipient conține în el argumente mult mai bune decât orice am fi putut noi emite sau măcar gândi. De această dată nu aveam la noi nici peştişori sau altă momeală (viermi, râme, chironomide, etc). Amicul posesor de „combustibil” avea o mormâşcă iar eu eram hotărât să meşteresc pe malul apei două mormâşte (să le zicem aşa), una mie şi una celuilalt tovarăş care era cu noi. Am mai pescuit de vreo două ori cu chestii făcute de mine şi chiar am prins bibani frumoşi vărgați cu ele. Dacă îmi aduc bine aminte am luat şi un ghiborț mare de tot încât nu încăpea pe gaura de la copcă când am vrut să-l scot afară. Cel mai mare ghiborțan prins de mine (nici nu mă gândeam că pot să crească aşa de mari aceşti peşti). Ei, şi ca să fie treaba ok, nici unul dintre noi nu a luat măcar o toporişcă pentru a sparge gheața superficială în cazul în care găseam copci mai vechi, semi-înghețate. Fiecare s-a gândit că o să ia altcineva…

Drumul a decurs fără evenimente deosebite şi iată-ne ajunşi la apă. Aici a apărut prima problemă. Se putea merge doar o porţiune relativ scurtă de drum pe malul apei, mai departe acesta fiind înzăpezit. Am lăsat maşina în parcarea naturală de la capătul practicabil al drumului, printre celelalte maşini parcate deja acolo. Ne-am luat sumarul bagaj pe care îl aveam în dotare şi am pornit cu speranțe îndoielnice spre apă.

Am coborât malul taluzat şi apoi ne-am strecurat prin lunca deasă şi îngustă de răchită apoi am dat de perdeaua de stuf. După ea se întindea marea nemişcată a gheții care ținea captiv bătrânul râu.

O întindere de un alb lăptos, cu petice de zăpadă pe alocuri. Albia râului încă este strâmtă în acea zonă. Abia mai în aval se lărgeşte cu adevărat deschizându-se din ce în ce mai mult spre baraj. Am pornit la vale pe covorul nemişcat al gheții. Din loc în loc nişte crăpături lungi şi subțiri brăzdau obrazul rece al râului, amintindu-ne că soarele, curentul apei, gerul şi vântul duceau luptele lor. Am mers o vreme cu pas şovăielnic, neştiind exact cât de groasă este gheața, dar apoi când ne-am convins că substratul este mai mult decât stabil, am înaintat mai cu spor şi fără fereală. După un cot al râului am zărit şi primii pescari, înşirați cu toții pe lângă unul din maluri. După cea am trecut de ei, sesizând faptul că ultimii doi aveau freză pentru copcă, amicul purtător de ”convingeri lichide” îmi făcu semn să mă opresc. Are el un talent deosebit de a îmbârliga oamenii şi nici de data asta nu dădu greş. Reveni cu sfredelul în mână şi cu sticla intactă deoarece domnii respectivi au declinat în totalitate oferta primită, acceptând să ne împrumute ustensila fără a dori ceva în schimb. Se mai întâmplă să existe şi oameni binevoitori, fără nici un fel de interes. Mai rar, dar totuşi există.

Şi uite aşa, o parte a problemei era rezolvată. Aveam cu ce găuri gheața. Mai trebuia doar să meşteresc momeala de care aveam nevoie. Nu sunt deloc un meşter făurar, dar am reuşit, după cum am spus mai înainte, să „creez” unele ciudățenii cu care am prins bibani cu alte ocazii. Un cârlig cu tijă lungă, trei alice de plumb despicate (două mai mari şi una mai mică), nişte staniol şi o bucată de plastic roşu. Acestea au fost „ingredientele” folosite.

În timp ce ai mei amici dădeau la coarbă, eu m-am apucat de treabă. Până au terminat ei de găurit cât au crezut de cuviință, am reuşit şi eu să încropesc momelile.

Aveam la mine o lansetă scurtă pe care o cumpărasem vara trecută de pe litoral şi cu care pescuisem guvizi în concediu. Pusesem la ea o mulinetă  cu un fluorocarbon de 0.14 şi un înaintaş de 0.10, tot fluorocarbon. Am legat mica nălucă, să-i zic aşa, şi apoi am căutat să văd care este nivelul apei. Pusesem pe fir o plută şi cu ajutorul ei am aflat că apa are cam 2,2 metri adâncime. Abia când am ajuns cu pluta atât de sus pe fir, aceasta a stat în echilibru în copcă. Curentul apei se simțea destul de tare, împingând montura spre stânga.

Am pornit activitatea. Entuziasmul începutului se risipi repede. Urmă încordarea specifică pescarului care nu prinde şi care înceracă tot ceea ce ştie pentru a reuşi să păcălească partenerul de întrecere. Dar … nimic… nimic…. nimic…. Am tras cu coada ochiului la ceilalți.De câteva ori am văzut ici- colo câte un copcar că mai extrăgea prin gura copcii câte un mic costruş țepos. Am privit la ei mai atent. Aveau pluta fixată la maxim un metru adâncime. Posibil ca dumnealor peştişorii să se hrănească mai sus şi nu pe fundul apei cum îi căutasem eu până atunci. Am încercat şi eu…. Adaptarea la condițiile de mediu…

La prima copcă nu am avut nici un rezultat. Nici la a doua. La a treia însă chiar de cum a ajuns momeala la adâncimea maximă pe care i-o permitea pluta, am simțit şi trăsătura. Destul de violentă. Am înțepat nervos. Era acolo. Se zbătea. Deci venise şi la mine. Numai că… ajuns la gura copcii, bibănetele se răsuci în aşa fel încât reuşi să scape din cârlig. Şi dus a fost …!!! După mult chin şi trudă nu reuşisem să-l scot la mal (adică pe gheață). Cu toate că era doar un simplu bibănel, frustrarea care mă cuprinsese a fost mare.

M-am oprit din pescuit. Un vânt rece pornise nervos să sufle chiar în lungul albiei dinspre aval spre amonte. Până atunci nu-l sesizasem. Fusesem preocupat cu căutarea de la o copcă la alta a adversarilor tăcuți din adâncuri.

M-am întors cu spatele la vânt deoarece era supărător de rece la față. De sus se auzi un zgomot greu de aripi. Am ridicat privirea. Un mare corb negru zbura calm spre pădurea de pe malul opus celui lângă care pescuiam noi. Din când în când scotea câte un croncănit trist care se potrivea perfect cu starea mea de spirit din acele momente…  Poate mergea la cuibul său unde îl aştepta perechea care probabil clocea la acea oră.  Mi-am amintit atunci de legenda care spune că aceste păsări au fost blestemate de către Noe care era foarte supărat pe ele pentru că nu l-au ascultat. Se zice că Noe ar fi dat drumul corbului de pe arcă pentru a găsi pământ şi apoi să se întoarcă să-i spună unde a aflat uscatul, dar corbul după ce a găsit pământul nu s-a mai întors la Noe pentru a-l anunţa. Aşa că supărat pe ele, Noe a blestemat aceste păsări ca să nu se înmulţească mult şi drept urmare înmulţirea lor să aibă loc iarna:„să se ouă în luna lui decembrie şi să clocească până în luna lui Faur”. De aici, de la această credinţă, vine şi vorba românească atunci când e gerul mai mare în luna lui Făurar: „acuma vor fi crăpat ouăle corbului”, sau „aşa e de frig de crapă ouăle corbului”.

Nici gheața nu tăcea. Începuse să „tune”, dar faptul că ştiam că este destul de groasă, nu mă neliniştea.

Dar totuşi gata cu lamentările şi contemplarea naturii! Pe vremea comuniştilor era o vorbă: „Partidul vrea fapte, nu vorbe!”aşa că iar am început să caut peştii. Am pornit în aval pe gheață depărtându-mă de ceilalți în speranța că voi da de nişte copci mai vechi care să fie neînghețate. După vreo câteva sute de metri am găsit ceea ce căutam. O pojghiță subțire de gheață acoperea copcile. Am spart-o cu mânerul lansetei şi am reluat căutările. La a cincea copcă am avut iar trăsătură. Anemică. Una. Apoi încă una. Apoi nimic. La următoarea… din nou trăsătură. Voinicească. Am înțepat şi mai voiniceşte şi iar am simțit că este cineva la capătul firului. Gheața era groasă, peste treizeci de centimetri şi nervosul peşte dorea să plece la vale. Nu l-am lăsat, dar mă temeam sa nu se taie firul subțire în marginea de jos a copcii. Nu a fost cazul însă pentru că peştele a obosit relativ repede şi a venit docil, pe gaură în sus. De data asta nu mai scăpă din cârlig. L-am scos. Un biban frumuşel. Primul, dar nu şi ultimul…speram eu.

Orgoliul de pescar era acum satisfăcut. Oare până la urmă care este filosofia pescuitului? Să prinzi cât mai mult? Sa prinzi cât mai mare? Să prinzi ceva… şi să te simți bine? Desigur răspunsurile sunt variate şi inevitabil sunt pline de subiectivism. Fiecare are o viziune proprie asupra pescuitului. Eu sunt un om mai simplu. O ieşire în natură şi un peşte prins sunt tot ceea ce vreau. Restul sunt bonusuri…. bonusuri pe care le ador nespus. Aşa şi acum, doream să apară bonusurile.

Dar…şiți cum se zice,.. dorința-i una, realitatea-i alta. Am sperat să mai prind, am sperat la bonusuri… însă degeaba. Câteva atacuri anemice au fost singurile lucruri care mi-au mai amintit că acolojos, sub gheață, există peşti.

M-am reîntors la ai mei tovarăşi. Cel ce pescuia cu momeala făcută de mine nu prinsese nimic, iar celălalt, care a vea o mormâşcă „veritabilă” prinsese şi el un vărgat ţepos.

– Cât ai prins? mă întrebă el.

– Păi dacă mai prindeam unul aveam dublu față de dumneata. i-am răspuns eu.

A început să râdă amuzat până peste măsură de răspunsul meu.

– Haideţi să plecăm acasă! Se lasă frigul. spuse şi celălalt amic.

L-am ascultat cuminți. Nu mai avea rost să stăm. Abia atunci am observat că rămăsesem singuri pe gheață în acea parte a râului. Gheața se întindea pustie şi tristă cu obrazul găurit de o mulțime de mici găuri până hăt departe…. probabil până în zona de frontieră unde apa este nervoasă în răsturnarea ei peste vaduri şi îngheță mai greu, sau poate că şi acolo. Poate că Dumnezeu stăvilise şi acolo puterea apei, ferecând râul în reci şi grele lanţuri.

A fost frumos… chiar dacă fără rezultate notabile. Nu a fost prea frig, gheața a fost rezistentă iar noi nu am pățit nimic. Important până la urmă era faptul că ne întorceam sănătoşi şi oarecum bine dispuşi chiar dacă peştii nu se înghesuiseră în jurul nostru. Nu aveam nici cea mai mică urmă de părere de rău.

Cu o altă ocazie poate vom fi mai norocoşi!

Poate….