Patria clenilor, o glorie apusă

Tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna –  Octavian Paler 

Noaptea abia începuse să se destrame când am pornit la drum. O stare de somnolență pusese stăpânire pe mine şi nu simțeam deloc entuziasmul specific plecării la pescuit. Eram puțin sceptic în legătură cu locul ales de colegii mei pentru partida din acea zi. Până în urmă cu vreo cinci-şase ani acelui loc eu îi spuneam „Patria clenilor”, dar în ultimul timp populația de clean a scăzut simțitor, atât datorită braconierilor care s-au înmulțit fără măsură, cât probabil şi balastierelor care lucrează zi şi noapte modificând cursul apei în mod repetat.

Dar totuşi eram oarecum curios să văd ce mai găsesc pe acele zone unde în ultimii doi ani nu prinsesem mai nimic.

Din vorbă-n vorbă, timpul a trecut şi iată-ne ajunşi la locul cu pricina.

Râul curgea molcom pe sub pâcla dimineții. Lăptoasă era pâcla şi tot lăptoasă era şi apa. Lăptoasă şi multă. Plouase zilele trecute iar apele se tulburaseră tare. Acum erau spre limpezire, dar cristaline vor fi abia peste câteva zile dacă nu va ploua iar şi dacă excavatoarele no vor săpa direct în albie. Multă ploaie anul acesta. Bună pentru culturile câmpurilor şi pentru rodul pământului. Pentru pescari…. nu prea. Însă cu vremea şi cu rânduielile lui Dumnezeu nu ne putem pune. Sunt lucruri pe care trebuie să le acceptăm aşa cum sunt. Aşa cum se întâmplă ele. După cum bine spunea latinul : „Non omnia possumus omnes.”

          La răsărit cerul prinse a se colora frumos în purpura dimineții. Prin vălătucii de abur ce se ridicau din ape se desluşea silueta unui pescar mult mai matinal de cât noi. Era deja acolo, la datorie. Frumoase mai sunt naşterile de ziuă trăite pe marginea apei….! Îmi plac foarte mult…  Este o linişte măreață, aerul este curat, natura abia se trezeşte la viață, iar sentimentul care mă cuprinde este unul ancestral, trimiţându-mă cu gândul la izvoarele lumii, la starea ei de început: pură şi armonioasă. Din păcate aceste momente nu durează mult. Curând forfota cotidiană va deveni din nou stăpână peste lume iar aceste clipe unice de linişte, calm şi puritate se vor transforma în mici boabe de nisip în deşertul uitării şi al amintirilor pribege.

Un fâlfâit greoi de aripi mă scoase din starea de contemplație în care mă aflam. Doi bâtlani treceau alene pe deasupra noastră plecând spre locul de hrănire doar de ei ştiut.

Era vremea să încerc şi eu să găsesc în apele râului străbun peştii după care venisem: clenii….. dacă or mai fi…

Am mers mai întâi mai în aval de locul unde era maşina. La ieşirea dintr-o bulboană era un loc promițător unde ştiam că sunt destul de multe stânci pe fundul apei, locuri bune  de ascunziş pentru cumătrul cel viclean şi sperios. Adâncimea apei era mai mică, deci implicit şi oarecum mai limpede față de zonele unde are adâncimi mai mari.

Nu mică mi-a fost mirarea când la cel de-al treilea lanseu am simțit atac. Am înțepat promt şi am scos de sub ape un prim clenişor care poftise la voblerul pus de mine. Ceața încă mai dăinuia pe deasupra undelor, deci începusem ziua destul de bine, cu un prim clean la un ceas încă matinal. Mă simțeam minunat. Se vede însă treaba că respectivul vobler fusese apetisant doar pentru acel clean, ori poate respectivul, după ce s-a întors în mediul său natural i-a­ avertizat pe ceilalți confrați despre pericolul pe care-l reprezintă mica bâzdâganie verzuie şi cu coada portocalie, dar cert este că nici un alt „oachiş” nu s-a mai interesat de el în ciuda insistenței mele îndârjite. Era momentul să încerc altceva. Am încercat câteva alte modele dar din păcate fără rezultat. Iată că încă o dată se adevereşte vorba aceea care spune că nu tot ce începe bine se şi termină la fel. Dar până la final…. mai aveam multă treabă. Soarele se ridicase ce-i drept de după dealuri şi stătea țanțoş pe sprânceana cerului dar încă mai erau multe ceasuri de căutări. Am intrat încet în apă şi am început să bat apa înspre malul opus. Pe aruncările perpendiculare şi pe cele în aval rezultatele au fost nule, dar la prima aruncare în amonte, chiar la contactul voblerului cu apa am simțit atac. Era acolo o stâncă iesită din apă şi am aruncat mai sus de ea. Era un alt frumos şi argintat clean. Nu mare, dar care mi-a oferit câteva clipe destul de plăcute la scoaterea sa din apă. Deci şansele nu erau compromise în totalitate. După ce l-am repus în habitatul său, am aruncat din nou. Tot în acelaşi loc. Şi tot ca şi mai înainte, la contactul nălucii cu apa a apărut un alt cavaler în argint. Parcă era fratele celui dinainte. De aceeaşi dimensiune. Speram să aibă o familie numeroasă care să-mi satisfacă la maxim plăcerile haileutice. Până la urmă a trebuit să accept faptul că şi o familie formată din trei membri este una destul de bună, deoarece doar încă un clean a mai apărut din acel loc.  Acesta a atacat nu pe cădere ci după câteva ture de manivelă. Era bun şi aşa. Am mai înaintat puțin prin apă schimbând locul. Una caldă, alta rece. Nici un atac. Nimic.

    Timpul se strecoară pe nesimţite, uşor ca un şarpe lunecos, printre pietrele vieții, purtându-ne mereu cu el tot mai departe, de la naştere şi până la moarte, fără a ne oferi măcar o clipă de odihnă fără a ne permite măcar o dată să mergem îndărăt. Mereu şi mereu tot înainte, într-o singură direcție până când va veni clipa despărțirii, până când spațiul şi timpul vor deveni noțiuni absurde, până când nemărginirea ne va cuprinde. Aşa şi acum, din lanseu în lanseu, din recuperare în recuperare nici nu mi-am dat seama cât de sus se cățărase soarele pe bolta senină. Nimic nu îmi mai deranjase nălucile în afara unui … scobar. Ciudat peşte acest ciprinid. A avut un atac scurt. Chiar atunci când voblerul a atins fundul albiei. Imediat după înțepare mi-am dat seama că nu este clean. Au un stil inconfundabil aceşti peşti de a scutura din cap în timpul drilului în încercarea de a se elibera. Întâmplarea nu mă miră chiar foarte mult. Şi anul trecut am prins cred că vreo cinci sau şase scobari la voblere. Aşadar are uneori şi apucături de răpitor acest peşte care este paşnic prin definiție, fiind numit din acest motiv şi „mielul apelor”. Nu era un scobar mare, la fel cum nici domnii cleni nu fuseseră, dar m-a bucurat şi apariția sa.

Era deja amiază aşa că m-am retras la maşină să mănânc ceva şi să mă odihnesc puțin.

Colegii mei pescuiau de zor la plută. Prindeau într-un ritm satisfăcător scobar şi mreană micuță. După ce am mâncat şi m-am odihnit vreo jumătate de oră la umbra binefăcătoare a tufelor de răchită, deoarece aveam şi eu bologneza la mine, am hotărât să fac câteva încercări cu aceasta. Am cerut câteva râme de la unul dintre cei cu care venisem la pescuit şi m-am instalat în amonte de locul unde pescuiau ei. Peştii au apărut relativ repede. Mreană mică, scobar, câte un morunaş rătăcit… . Era frumos dar gândul tot la năluci şi cleni îmi zbura, aşa că după vreo două ore am renunțat la bologneză.

Am pornit şi mai la vale faţă de locul unde pescuisem dimineață, spre un loc asemănător însă, cu aceleaşi caracteristici: apă nu prea adâncă şi care avea multe stânci în albie. Am ocolit un cot al râului prin luncă.

Printre tufele de răchită covorul înalt şi verde al ierbii era împestrițat de o mulțime de flori de câmp. Un peisaj minunat…. Aromele care se ridicau din aceste mici flori sălbatice erau amețitoare. Un mic colț de rai. O adiere slabă de vânt se strecura fantomatic printre firele de iarbă şi flori făcând covorul acestora să tremure şi să unduiască uşor. Din tufişuri glasuri meşteşugite de păsări diverse răsunau ca un imn sacru. Îmi venea să mă opresc acolo. Să nu mai vreau să fac altceva decât să stau şi să privesc, să stau şi să ascult, să stau şi să-mi umplu plămânii cu aerul acela atât de curat şi plin de arome fantastice care îți înnebuneau pur şi simplu papilele olfactive. Am stat o bucată destul de bună de vreme acolo vrăjit de tot ceea ce vedeam şi auzeam, dar în momentul în care am zărit printre tufe soarele care începuse se alunece spre apus m-am oprit din admirarea naturii şi am pornit spre apă.

Odată cu trecerea timpului apa începuse să se mai limpezească fiind acum doar puțin surie la culoare şi nu lăptoasă cum fusese dimineață. Încă un lucru dătător de speranțe. Am ajuns la acel loc pe care-l ştiam atât de bine din îndelungile mele peregrinări pe acele zone din anii trecuți, ani de glorie, glorie apusă în ultimul timp însă.

Am abordat locul acesta aşa cum îl abordasem şi pe celălalt. Am început de pe mal, apoi treptat am înaintat prin apă spre malul opus. De pe mal am reuşit să amăgesc doi clenuți. Şi din apă am luat câțiva. Unii au atacat chiar la impactul cu apa al nălucii, alții au venit nervoşi şi au cules voblerul în timpul recuperării. Era mult mai frumos decât dimineață. Peştii îşi intensificaseră activitatea. Atacurile se succedau, unele erau cu finalizare, altele cu ratări… Dar măcar ştiam că peştii erau acolo. Din câți peşti am prins însă, nici unul nu a fost mare. Toți peşti de talie mică spre mijlocie. Unde sunt clenii de altă dată? Câte exemplare de un kilogram şi de peste un kilogram prinsesem din acele zone…!!! Probabil doar aceştia mai mici reuşeau să se strecoare prin ochiurile setcilor şi al ecranelor.  La un moment dat au apărut şi doi „ecranari” . Strecurau apa metru cu metru mai în aval. Când m-au văzut au ieşit din apă şi au plecat grăbiți în amonte spre locuri libere, mai la fereală.

Aproape de malul opus am avut o experiență frumoasă. Vedeam  chiar în buza malului, în locurile mai adâncuțe cum peştii muscăresc la suprafața apei. Erau cleni. Sau mai bine zis clenuți. Mi-am amintit că am în trusă câteva voblere plutitoare, care nu coboară deloc din pelicula apei. Am pus unul cu spatele maroniu şi burta verde. Am lansat într-unul din acele locuri unde văzusem activând clenii. Voblerul s-a aşezat cu un plescăit uşor pe suprafața apei. L-am mişcat puțin. Un mic val s-a format în spatele său şi am văzut peştele atacând. Am înțepat imediat. Lanseta s-a curbat frumos. Firul s-a tensionat. Peştele era acolo. Atacase voblerul ca pe o muscă. L-am scos. Un alt clenuț. De aceeaşi talie ca predecesorii săi. Au urmat apoi o serie de alte atacuri dar toate au fost ratări. Am schimbat voblerul cu unul roşu, mai ochios. După o primă ratare am luat câțiva clenuți la rând. După ce trăgeam puțin voblerul pe suprafața apei, aproape de fiecare dată se forma acel mic val care atenționa că peştele se ridică să atace. A fost ceva foarte frumos. Pentru prima data am prins cleni la voblere în pelicula apei. Mai pescuisem aşa în urmă cu ceva ani dar cu cârlig simplu de care aveam legați cosaşi sau greieri. Un pescuit cu adevărat aparte.

Am amăgit destul de mulți cleni micuți până la plecarea acasă. Soarele se refugiase deja după orizont dând semnalul țânțarilor să iasă la atac. Agasat de micile înțepătoare am renunțat să mai pescuiesc. Prinsesem destul de mult peşte ca număr, dar nimic mare. Chiar dacă nu stătusem degeaba totuşi nu mă simțeam victorios. Dorisem sa prind măcar unul-două exemplare capitale, din vremea de glorie a „Patriei clenilor”. Din păcate m-am ales doar cu cleni micuți. Cei mari au devenit amintire…. Sau poate altă dată? Cine ştie? Poate aceşti cleni pe care i-am prins astăzi vor apuca să crească mari renăscând gloria pierdută a anilor trecuți…!?

Visăm şi sperăm dar…. îmbătrânim…. . Din păcate!