2014

Realitatea supremă a timpului nostru e… vulnerabilitatea planetei – John F. Kennedy

Zilele vin şi trec. Pleacă pentru totdeauna luând cu ele câte puțin din noi, căci cei de azi nu mai suntem cei de ieri iar cei de mâine nu vom mai fi cei de azi. Ne trecem şi ne petrecem odată cu clipele, cu zilele, cu anii.

Anul acesta e pe trecute. A trecut ca un vis parcă. Nici bine nu au apucat a se dezgheța apele în primăvară că deja luncile răsunau de glas de cuc. Nici nu s-au pârguit bine cireşele pe ramuri că deja sfânta Mărie bătea la uşă. Nici nu au apucat oamenii să termine de stors strugurii pentru vin că deja prin parcurile oraşelor au început a se aprinde luminile brazilor de Craciun. Mai câteva zile şi vor răsuna glasurile colindătorilor şi cele ale urătorilor şi semănătorilor. Apoi Revelionul şi apoi…. va urma un nou ciclu. O vom lua iar de la capăt. Iarăşi şi iarăşi, prinşi mereu în acelaşi cerc al timpului, cu aceleaşi momente, mereu aceleaşi, dar totuşi parcă mereu schimbate, până când nu ne va mai păsa nici dacă-i vară, nici dacă-i iarnă, nici dacă-i zăpadă, nici dacă-i secetă….

Acum, la ceas de iarnă venită mai grabnic pe meleagurile noastre față de ultimii ani, mă cuprinde nostalgia unui sezon încheiat (cu toate că încă mai trag speranța unei pescuieli de bun rămas în 2014).

A fost un an bun şi nu prea, un an cu de toate, cu bune şi rele, amestecate. Un an în care am trăit din nou multe dezamăgiri şi parcă mult prea puține bucurii.

Anul l-am  început cu o pescuială la scobar, în primele zile din 2014. A fost destul de bine, dar apoi a venit o iarnă târzie şi o vreme nu am mai pescuit. La copcă am ieşit doar o singură dată. Doar cu domnul Perca Fluviatilis am discutat puțin cu acea ocazie. Apoi a venit prohibiția şi implicit pescuielile pe ape particulare (nu tocmai dragi mie). Nu ştiu cum a fost în alte părți ale țării dar aici, la noi, în județul Suceava, tocmai cei care ar trebui să cunoască şi să respecte legea ( în speță cei de la AJVPS) au făcut exact pe dos. S-a pescuit bine –merci în perioada de prohibiție în acumularea de la Rogojeşti, la ştiucă (şi nu doar cu artificiale). Nu s-a făcut nici un control, nu s-a luat nici o măsură. Probabil acei „domni” nu au auzit de prevederile legii şi de trimiterea la deja celebrul „articol 1” din Ordinul de Prohibiție pe 2014, Ordin care, din câte am văzut recent pe site-ul ANPA, va fi preluat în mare măsură şi în 2015. Dacă tot mai avem ce, de ce să nu distrugem totul? Nu? Prin satele riverane râului Siret, sunt destule locuri în care dimineața, la prima oră se face împărțeala „fructelor de setcă”… Organele ştiu, organele tac. Sunt destule case şi vile construite din banii rezultați din aceste activități. Interesele sunt mari… Peştii chiar nu mai contează. Sunt buni doar dacă se transformă în bani. Cât timp sunt în viață nu au nici o valoare (comercială).

A trecut (cu bune şi cu rele) şi prohibiția. Am terminat-o şi eu cu pescuitul pe lacurile private.

Cu multă bucurie m-am reîntors pe malul râurilor. Apele m-au reprimit şi ele cu bucurie, numai că malurile sluțite ale acestora mi-au reamintit că totuşi m-am bucurat degeaba.

O vreme a plouat mult. Apele s-au umflat, sau tulburat…. Dar şi aşa am găsit destul de mulți scobari dornici de aventură.

După retragerea şi limpezirea apelor am făcut apel cu mare încredere la trusa mea cu năluci pentru clean şi biban. Dumnealor peştii nu m-au dezamăgit. S-au arătat interesați de năluci şi alți peşti. Nu doar cei vizați. Din când în când în ancorele nălucii se mai agăța şi câte un „ecran”. Semn că „băieții veseli” nu se opresc din braconat niciodată.

Și uite aşa am ajuns şi la vremea când de pe dealuri a început să sufle uşor vântul răcoritor al toamnei timpurii. Codrii au început a-şi schimba straiele, înlocuindu-le pe cele verzi, de vară cu cele arămii, de toamnă. Nici soarele nu mai zâmbeste aşa de vesel. Uneori cerul se umple de plumb şi pământul de gloduri, alteori în diminețile senine giulgiul de argint al brumelor acoperă firea amorțită. E vremea marilor schimbări. Animalele se pregătesc de iernare, păsările călătoare încep a-şi lua lumea-n cap, pornind în stoluri mari spre locurile de iernare. Oamenii caută cu înfrigurare să-şi adune recoltele de pe câmpuri.

Venise aşadar momentul să fac botezul bărcii. Nu am pescuit niciodată până anul acesta dintr-o barcă. Sentimentul a fost plăcut. Mai ales în momentul când am avut primul atac. La o oscilantă nu prea mare. Deziluzia faptului că până la urmă am ratat-o a fost repede uitată deoarece am mai avut şi alte atacuri, destule fiind cu finalizare. Aşadar o făcusem şi pe asta. Și m-am îmbolnăvit iremediabil.

Și dacă tot am pomenit despre îmbolnăvire, îmi revine în minte un alt episod al vieții mele. În 2010 cred, în primăvară, după o partidă de pescuit pe o apă privată, am contactat o boală foarte „dragă” pescarilor : LEPTOSPIROZA. Fusese o primăvară foarte ploioasă, pământul mustea de apă. Îmi amintesc că m-am tăiat la deget într-o trestie. Prin zonă păşteau vacile de la o fermă. Deci erau toate condițiile ca microbul să se dezvolte şi ca eu să mă infectez. A fost un chin cumplit apoi, cu timp mult petrecut în spital, la terapie intensivă. Afurisita se cuibărise în rinichii mei, dar a fost alungată până la urmă şi eu mi-am revenit. Încet, dar sigur. Stând atât de mult pe patul de spital am avut timp să reflectez. La unele… la altele. Intrase în mine teama că nu voi mai merge la pescuit. Eram oarecum deprimat. Nici nu visam cât de multe pescuieli voi mai face. Important atunci era să mă fac bine. Dar după cum bine se ştie, timpul duce la uitare, aşa că la nici două săptămâni de la externare deja mă aflam pe malul apei. Încet-încet mi-am învins teama că aş putea să mă infectez din nou. Oricum a fost o experiență tristă,  pe care nu o voi uita niciodată. Mă consolez acum cu ideea că dacă ar fi fost să pățesc ceva mai rău măcar …. ( ca să parafrazez titlul unui film celebru), aş fi murit din „..rănit din dragoste de pescuit…”. Dar după cum am mai spus, timpul a trecut, pescuielile au continuat.

Revenind la această nouă experiență trăită de mine anul acesta: pescuitul din barcă, pot spune că deocamdată este peste tot ceea ce am trăit ca şi pescar în cei 30 şi ceva de ani de când mă țin minte hălăduind cu bățul în mână, în căutarea prietenilor din adâncuri. Toată toamna am pescuit aproape exclusiv din barcă.

Nu am prins cine ştie ce peşti mari, nici nu am prins extraordinar de mulți, dar atâția câți am prins, aşa cum au fost ei de mari sau de mici, m-au bucurat nespus.

Aceasta a fost perioada cea mai bună din an. Cea mai frumoasă.

Tot la ceas de toamnă am ajuns pe drumuri de munte, pe valea Brodinei. Nu la pescuit. Acest loc îl cunoşteam din copilărie, multe vacanțe petrecând acolo la un unchi care era pădurar. Mulți păstrăvi păcălisem atunci din apele pârâului care curgea pe lângă cantonul silvic al unchiului.

Acum…. aproape poți zice că nici nu mai există pârâul. Pe lângă faptul că apa era puțină era şi extrem de tulbure, în două cu mâl. Mergând cu maşina în amonte am aflat care sunt cauzele. Până în zona unde a trebuit să merg, am numărat nu mai puțin de patru microhidrocentrale înşirate pe malurile acelui atât de frumos odinioară pârâu. Am oprit câteva minute la vechea păstrăvărie. Și în bazinele lor apa era la fel de tulbure. Mi-au spus că aşa este mereu când cei de la microhidrocentrale îşi curăță acumulările. Nu se poate face nimic. Am văzut excavatoare săpând direct în albie, fără nici o problemă.

Românie…. țara mea de glorii…țara mea de dor….!!!!

Pe lângă dezastrul de pe aceste ape de munte, parcă sluții braconieri din râuri par nişte oameni nevinovați.

Îmi este peste puteri să descriu sentimentul pe care l-am încercat. O părere de rău inimaginabilă şi totodată o furie cumplită dar totuşi neputinciosă puseseră stăpânire pe mine în acele momente. Puteam doar să constat. Nu puteam face nimic. Probabil nici boişteni nu mai sunt în acea apă… cât despre păstrăvi…. doar bună pace şi….. doar la păstrăvărie…

Pe o margine de drum am discutat cu o bătrână din zonă. Am întrebat-o dacă mai este vânat. Mi-a spus, cu vorba ei stâlcită, plină de inflexiuni ucraineşti, că mai sunt doar mistreți. „Lupi?” am întrebat-o eu. „Nu, de mai mulți ani”; mi-a răspuns. „Dar cerbi?”. „Se mai aude toamna câte unul, boncănind, dar după ce se aude cearba îndată se aude şi puşcătura”… Ce puteam să mai zic? Nici peştii apelor, nici animalele pădurilor nu par a avea viitor. Soarta le este pecetluită. Și parcă pentru ca să mi se adeverească vorba şi să mi se adăncească sentimentul de tristețe am găsit pe marginea drumului o vulpe împuşcată în gât şi lăsată acolo. O împuşcaseră probabil doar pentru distracție. Nu conta că era o ființă vie….

Doar un lucru am mai văzut acolo care mi-a amintit de valea Brodinei aşa cum o ştiam eu din copilărie. O troacă cioplită în trunchiul unui arbore în care se adună apele infime ale unui mic pârâiaş ce coboară din munte şi unde vin vitele „huțanilor” la adăpat. În rest totul este schimbat, nimic ancestral nu mai dăinuie pe acolo. Poate doar apusul şi răsăritul soarelui.

Arthur Schopenhauer spunea un mare adevăr:

„Orice copil prost poate să calce pe un gândac, dar nici un profesor în lume nu poate să-l producă”

Aşadar, anul e pe cale să se sfârşească. Un an cu de toate…. cu bune şi cu multe rele….

Speranțele de viitor sunt firave, aproape inexistente, atât timp cât totul nu este decât un MARE INTERES al unora şi o mare BĂTAIE DE JOC a multora.