Pe ape tulburi

„Aşteptarea unei plăceri este ea însăşi o plăcere” – Gotthold Ephraim Lessing

Un soare dogoritor peste măsură pentru această vreme de tranziție dintre primăvară şi vară se topea în creştetul lumii revărsând valuri năucitoare de căldură peste pământul înverzit. Zările tremurau iar lipsa vântului care stătea ascuns prin locuri numai de el ştiute făcea ca senzația de zăpuşeală să fie şi mai mare. Răzleț se mai auzea câte un cuc timid cântându-şi dragostea ce-l chinuia. Un fluture micuț, cu zbor şovăielnic, apăru pe deasupra apei încercând să se bucure de amăgitoarea răcoare ce se ridica din aceasta. Profita şi de faptul că apa era înca tulbure de la ploile abundente de zilele trecute căci altfel…. clenii cei vicleni nu i-ar fi iertat îndrăzneala. Cu siguranță l-ar fi zărit dintre bolovanii albiei şi când acesta s-ar fi apropiat mai mult de luciul apei, cu salturi iuți, de săgeți oțelite, l-ar fi luat la întrebări transformându-l pe dată într-un gustos şi hrănitor aperitiv. Malul înalt, plin de cuiburi de lăstuni, străjuia albia râului străvechi. Micile păsări, cu zboruri frânte, zăceau acum ascunse în casele lor riverane răpuse şi ele de căldura îngrozitoare care se scurgea necontenit peste lume. Era un bun prilej pentru diferitele neamuri de gâze să iasă în siguranță şi să cerceteze lumea. Cu aripile lor micuți băteau aerul învârtindu-se de colo-colo, când mai sus, când mai jos, până deasupra apei, apoi iar în sus, şi tot aşa. Zumzetul lor răsuna ca o muzică continuă. Erau probabil singurele ființe cărora le plăcea să se scalde în soare la acea oră.

Şi uite că tot la acea oră total nepotrivită am ajuns şi eu la locul de pescuit. Factori independenți de voința mea nu mi-au permis să vin de dimineață, pe răcoare.

Am ajuns la apă dar am rămas total dezamăgit când am văzut cât de mare şi tulbure este. Niciodată nu mai văzusem Siretul în zona de frontieră să aibă aşa un debit. Nici nu-mi venea să desfac undița. Am lăsat bagajul jos şi m-am aşezat pe o buturugă la umbra zgârcită a unei tufe tinere de răchită.

Un zgomot abia perceput mă făcu să fiu mai atent. Printre firele înalte de iarbă şi printre crengile de pe mal, am văzut un mic pui de pasăre (nu am recunoscut cărui neam aparțniea) rătăcit de cuib, care încerca să se cațere voiniceşte pe coama abruptă a malului. Încet, încet a urcat până a dat de nişte crăpături în pământ unde s-a şi ascuns. Am aşteptat să-l văd când iese dar nu a mai apărut…

De undeva de dupa un cot al râului, mai în amonte, se auziră nişte glasuri. M-am ridicat şi am făcut câțiva paşi pentru a vedea cine este. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut trei confrați undițari care biciuiau de zor apa. Aşadar mai erau şi alții. Nu eram singurul ieşit să prind peşte din râul devenit fluviu. Vorba lui Creangă : „Ştiu eu cum sunt dar când mă uit în jur, prind curaj”. După această scurtă reflecție „filosofică” mi-am făcut într-adevăr curaj şi am început să-mi pregătesc undița. Adică, dacă dumnealor încearcă, eu de ce-aş face la fel? Doar pentru asta venisem. Nu?

Am desfacut bologneza, am pus pluta şi am început. Râmele roşii din cârlig se mişcau apetisant pentru peşti (în opinia mea). Am reuşit destul de repede să-mi dau seama de conformația albiei. Adâncimile cele mai mari erau la nici patru –cinci metri de mal, apoi urma o zonă cu adâncime ceva mai mică.

Am încercat şi am tot încercat dar înafară de un oblete rătăcit şi doi ghiborți anemici nu am avut nici un rezultat. Şi cu câtă ardoare aşteptasem să se deschidă pescuitul în zona de frontieră a Siretului… Legea mă lăsa să pescuiesc dar iată că natura nu. Oricum omul nu poate controla unele lucruri, printre care şi natura, trebuia să accept situația aşa cum era. Măcar eram în mijlocul natuii şi mă bucuram de frumoasa dar mult prea călduroasa după-amiază de mijloc de lună mai.

Încet orele s-au scurs. Soarele şi-a golit ceaunul de aur topit şi a început a coborî încet spre apus, umplând cerul cu lungi franjuri de purpură. Şi vântul sprințarul s-a trezit din lenevie şi a început a se zburătăci peste ape, încrețindu-le uşor şi făcând să tresară macii sângerii de pe maluri. Lăstunii, parcă la un semnal, au năvălit afară din cuiburi dând iama în regimentele de gâze. Luate pe nepregătite micile bâzâitoare au suferit multe pierderi de trupe. S-au regrupat însă repede şi s-au ascuns cine ştie pe unde, prin ce crăpături din mal. Dar lăstunii serviseră deja o destul de consistentă gustare.

Eu eram doar spectator, deoarece peştii nu îmi făceau favoarea de a fi şi un jucător activ. Din când în când câte un mic şi vărgat bibănel, sau câte un bălos ghiborț, erau singurii reprezentanți ai clasei „pesca” care mă mai vizitau.

Şi totuşi…. speranța moare ultima. Aşa se zice nu? Aşa era şi pentru mine. Natura se redeşteptase la viață după canicula amiezii şi acum era iar veselie în aer şi pe maluri. Cucii înnebuniseră din nou. Îşi strigau dragostele din toți bojocii. De peste tot. Nici pupezele cele frumos împănate şi cu creste măiastre în vârful capetelor nu se lăsau mai prejos. Răsuna pădurea de arini de „pu-pu-u-rile” lor. Fluturi, păsări, gâze… furnici harnice, totul se mişca. Oare de ce peştii nu ar face-o? Un lucru care mă încurajă  a fost acel a că pe malul opus am văzut poposind doi bâtlani cenuşii. Ştiau ei ce ştiau de veniseră acolo la prins peşte.

Şi într-adevăr nu dură mult şi au început să sară scobarii. Unul după altul. Unii mai zgomotos, alții abia simțit, doar îşi arătau spinările, aşa ca delfinii. Numai că săreau hăăăt departe. Pe cursul normal al albiei.

Forțat de împrejurări m-am echipat rapid în impermeabilul compleu  pe care îl aveam în geantă şi m-am avântat voiniceşte prin apa tulbure spre locul unde se zbenguiau dăltarii.

Am ajuns până aproape de locul cu pricina. Parcă m-aş fi aflat la Prut, nu pe Siret.

Şi am început. Prima aruncare – prima ratare. Doar cât i-am simțit o fracțiune de secundă botul. Dar era un lucru mai degrabă îmbucurător decât dezamăgitor. Avea aşadar chef de mâncare. Am pus alte două râme şi am aruncat din nou. Un metru, doi metri… pluta a înaintat liniştită pe suprafața apei, apoi la un moment dat, într-o fracțiune de secundă a dispărut fulgerător sub unde.

Ehhheeeiii…. ce dor mi-a fost de tine scobarule…. Da… aşa… zbate-te dă din cap, scutură firul, fugi în amonte, fugi în aval, fă ce vrei… mie îmi place! Ador drilurile cu scobari! Până la urmă s-a liniştit şi a venit docil spre mine. I-am dat aer apoi l-am luat uşor cu mâna stângă. Un scobar frumos… frumos de tot.

Şi jocul a continuat. Nu mai eram doar spectator. Aşa este la pescuit de scobari. Sunt momente de înlemnire totală dar şi momente de maximă acțiune. Un peşte destul de ciudat.

Am „driluit” şi am tot „driluit” o vreme destul de bună. Scobarii erau flămânzi. Puhoaiele au spălat albia şi hrana s-a împuținat. Râmele mele li se păreau nişte delicatesuri greu de refuzat. Eu nu puteam decât să mă bucur.

Unul după altul veneau frumos sa mă salute. Câte unul mai şmecher, reuşea să se dezagațe în dril… dar şi acest lucru face parte din joc.

Soarele fugise tot mai spre apus. O răcoare plăcută înfiora firea. Şi tot aşa cum brusc porniseră zbenguiala tota aşa de brusc au încetat. Nici nu mai săreau şi nici nu mai mâncau. După multe aruncări în van am decis că e vremea să ies la mal. Oricum fusese frumos, atât cât fusese.

După ce m-am dezechipat şi am pus compleul întins pe mal pentru ca să se usuce, am mers puțin mai la vale să văd cum e apa.

La un moment am găsit o setcă legată de un țăruş înfipt în marginea apei. Am tras-o la mal. Celălalt capăt era liber. Plutea în derivă. Nu avea peşti în ea.  Am rupt-o bucăți. Aş fi vrut să-i dau foc, dar nemaifiind fumător de oarece ani… nu posedam la mine nici un dispozitiv de aprins focul, şi nefiind nici înzestrat cu puteri de Prometeu, am decis să o duc plocon aşa ruptă cum era celor care lucrau la balastiera din apropiere şi care (aveam eu o bănuială) nu erau străini de prezența respectivei setci în apă atât de aproape de locul unde îşi desfăşurau activitatea. Numai că, fiind o zi de duminică, cam bătea vântul şi la propriu şi la figurat în balastieră. Marile şi urâtele utilaje care omoară natura şi distrug malurile stăteau într-o rece nemişcare ca nişte cioclii uriaşi şi siniştrii, prevestind apocalipsa. Nici urmă de paznic. Numai nişte câini şui mă priveau curioşi fără a da însă semne de agresivitate. Neavând cui înmâna trofeul, l-am abandonat lângă un excavator care cândva fusese galben, acum mai mult fiind plin de rugină decât de vopsea, şi am plecat înapoi la apă.

Mai aveam la dispoziție cam o oră până să se întunece. Nu departe, pe un vad am văzut mişcare. Am mers acolo şi am avut plăcuta surpirză să dau din nou peste dumnealor, năsoşii.

Băieți cuminți şi sociabili. Probabil şi lor le fusese dor de mine în perioada prohibiției căci altfel nu-mi explic numărul mare în care au venit să mă salute.

Ce noroc cu zona asta de frontieră..!!! Şi ce noroc şi cu legea prohibiției care îmi permite an de an să pot pescui aici, pe râu, cu două săptămâni mai repede decât pe restul apelor curgătoare care nu au regim de ape – frontieră de stat. Fiecare cu norocul său… . Numai că şi aici, din păcate, chiar dacă ar trebui ca totul să fie sub atenta supraveghere a celor de la Poliția de Frontieră, există destul de mulți braconieri. Setcile, ecranele, generatoarele, etc… nu sunt lucruri străine acestor zone… Dar asta este… E România…. Ţara noastră, a celor care viețuim în ea.

De anul trecut am prins gustul spinning-ului. Am visat la clipa când se va redeschide pescuitul şi-mi voi juca nălucile prin undele limpezi ale Siretului în căutarea clenilor… Dar după cum am mai spus, natura comandă. La felul cum se prezinta acum apele, cine ştie cât va mai trece până vor scădea şi se vor limpezi măcar nițel, atât măcar cât să-mi facă  mie curaj să arunc amăgitoarele  gângănii false şi peştişori înşelători în calea lui Leuciscus Cephalus.

Deocamdată stau cuminți la locul lor aşteptându-şi rândul.

Până atunci mai am de purtat unele discuții cu frații scobari, şi de ce nu, şi cu prietenii morunaşi, sau chiar şi cu mustăcioasele mrene. Sincer, nu m-aş supăra să mă întâlnesc şi cu acestea!

Toate la timpul lor…. căci se ştie: „ Răbdarea este o virtute!”