Colţii albi ai lupchii

Viaţa seamănă cu o poveste, ceea ce importă nu e lungimea ei, ci valoarea ei – Seneca

Vântul râdea nebuneşte prăvălindu-se dinspre munți şi năpustindu-se cu lăcomie spre casele din vale. Spulbera zăpada din calea sa ridicând pe alocuri adevărate coloane de pulbere albă şi rece. Pomii gemeau şi trosneau din toate încheieturile zmuncindu-se şi căznindu-se să facă față vijeliei. Aerul înghețat devenise de nerespirat. De sus, din înălțimile piscurilor, se auzeau uneori, purtate de palele de vânt, tânguirile şi urletele sinistre ale lupilor suri, adunați în haite. Iarna grea îi înfometase. Omătul mult făcuse ca mai toate animale să coboare la vale, spre sat, pentru a căuta mâncare. Ei însă, încă erau acolo sus, adunați în poiana mare din vârful muntelui cântându-şi cântecul foametei cu boturile întinse spre lună. Aburii calzi ce se ridicau din boturile lor erau luați de vânt şi amestecați cu zăpada spulberată.

În vale, în marginea satului, pe o potecă strâmtă, cu greu tăiată prin nămeți, cu pas încet şi uşor nesigur, înainta un bătrân. Ducea în mână o sacoşă plină pe jumătate. Curând ajunse în fața unei case ceva mai izolate de sat. Acolo se opri. Era casa lui. Deschise poarta şi intră în curtea înzăpezită. De poartă era rezemată o lopată. Cu mare greu reuşi să-şi facă o cărare până la pragul casei. Răsuflând din greu, scoase cu mana sa tremurândă cheia din unul din buzunarele pantalonilor şi descuie uşa de la intrare. Se scutură bine de zăpada de pe haine şi de pe picioare şi intră în tinda casei. Îşi dădu jos şuba groasă şi verde, vânătorească, destul de veche dar încă bună, o agăţă într-un cui bătut în peretele de bârne, apoi îşi descălţă şi cizmele negre, îmblănite, cu carâmbi înalţi. Şi şuba şi cizmele le primise pe vremuri de la un vânător neamţ care îl vizitase cândva. Le păstrase cu mare grijă şi ele îl serveau şi azi. „Asta înseamnă lucruri de bună calitate. Nu ca cele care se fac în ziua de azi…” gândea bătrânul în timp ce intra în camera în care dormea. În odaie era frig. Nu făcuse decât puţin foc de dimineaţă înainte de a pleca. Apăsă clapeta întrerupătorului dorind să aprindă lumina, dar becul rămase orb. Încercă şi alt bec, din altă cameră, dar tot nu reuşi să facă lumină. Pe bâjbâite apăsă butonul radioului vechi pe care îl ţinea mereu în priză. Acesta rămase mut. Deci nu avea curent. Probabil furtuna rupsese vreun cablu pe undeva. Se resemnă şi cu un oftat amar scăpără un chibrit şi aprinse lumina în opaiţul pe care îl avea mereu la îndemână pe o laiţă în tindă. Nu era prima dată când se întâmpla să rămână fără curent electric. Micul licăr roşiatic din sticla opaiţului tremura sfios în noaptea neagră şi rece. Năştea umbre curioase pe pereţii albi ai odăii. Omul aşeză opaiţul pe marginea sobei şi se apucă să aprindă focul. Întâi se aprinseră subţirile surcele de brad care începură a trosni şi a scoate scântei umplând camera cu o lumină jucăuşă. Apoi luară foc şi lemnele mai groase. Curând focul râdea vesel în vatra sobei. Bătrânul stătu un timp cu palmele întinse spre focul zglobiu încălzindu-şi mâinile reci, apoi când simţi că sângele prinse a circula din nou cu regularitate prin ele, închise uşa sobei. Se aşeză pe scaunul de lângă ea şi prinse a se odihni. Nu mai era el, cel de pe vremuri. Îmbătrânise, devenise neputincios şi asta i-o spuneau fără sfială picioarele care îl dureau, mâinile care îi îngheţau uşor, şi ce mai încolo şi încoace, i-o spunea întregul său corp care obosea repede, de se trezea gâfâind din te miri ce. Oftă şi zâmbi amar în acelaşi timp. Pe vremuri dealurile şi munţii erau mici, acum se înălţaseră parcă peste măsură. Pe vremuri drumurile erau scurte. Acum se lungeau din ce în ce. Ce mai…. Cumpăna vieţii era în coborâş. Când simţi o oarecare trăinicie în trup, se ridică, scoase din sacoşa cu care venise o pâine şi alte câteva de-ale gurii, pe care le cumpărase de la magazinul din sat. Încet, încet reuşi să-şi domolească foamea. Strânse resturile şi mulţumi lui Dumnezeu pentru masă. Apoi se închină de seară în faţa icoanei Domnului Iisus şi a Mariei Fecioara. Se opri într-un scurt moment de închinăciune şi în faţa portretului „doamnei sale” cum îi spusese încă din tinereţe celei care îi fusese consoartă o bună parte din viaţă şi care acum se mulţumea doar să-i zâmbească, tristă dar încă tânără, din acel tablou-portret pe care el îl ţinea deasupra patului. Îi zâmbi şi el trist, aşa cum făcea de fiecare dată când îi privea portretul. Şi tot ca de fiecare dată pleoapele i se umeziră. Se băgă în pat şi se înveli cu plapuma sa groasă. În încăpere se făcuse destul de cald. Focul ardea trosnind tainic în limbi numai de el cunoscute, numai de el înţelese. Opaiţul adormise. Pe pereţii odăii se mai jucau doar umbrele fantastice pe care flăcările focului le puteau născoci prin crăpăturile plitei din fontă ale sobei vechi. Ochii bătrânului încă iscodeau prin semiîntuneric. Pe peretele din faţa patului se afla panoplia cea mai dragă din viaţa sa de pescar. Cu gura larg deschisă, cu dinţii albi, tăioşi şi sticloşi la vedere, bătrâna ştiucă îl privea tăcută cu ochii ei de oţel adormit. Semănau cu colţii albi ai lupoaicei („lupchii” , după cum îi spunea el) care îl atacase cândva în copilărie, dinţi ale căror semne se mai  vedeau încă dăltuite pe corpul său chiar şi după atâţia şi atâţia ani.

Ehhheeei ce amintiri,…. ehhheeei ce vremuri. Peste buzele subţiri şi uşor vineţii se aşternu un zâmbet care, aşa cum vântul cald al primăverii reuşeşte cu mângâierea sa să descreţească faţa îngheţată a pământului muncit de greutăţile iernii,aşa şi el reuşi să destindă faţa muncită de grelele încercări ale vieţii. Obosit şi încălzit bătrânul adormi.

*

De undeva de dincolo de trestii se vedea cum soarele se zbate pentru a scăpa din mâinile nopţii negre. O sprânceană alburie se desenase peste orizont prevestind sosirea regelui zilei. Curând acesta deveni de aramă, apoi de purpură iar mai apoi cromatica lumii trimise nuanţe din ce în ce mai deschise până când toate se contopiră şi se pierdură în alba, vesela şi dătătoarea de speranţă lumină a începutului de zi. Astrul deja săltase de două suliţe pe cer când pescarul ajunse la locul dorit. Barcagiul deja îl aştepta. Se urcă în luntre şi porniră la drum. Era una din toamnele frumoase ale anilor 70. O perioadă frumoasă şi plină de romantism. O perioadă rămasă vie amintire în minţile multor oameni. El era tânăr. Era în floarea vârstei. Bucuria care îl stăpânea era unică. Tânjea în fiecare an după aceste câteva zile de bucurie pe care i le oferea delta. El era un om al muntelui, pe care serviciul îl făcuse să devină om de câmpie. De mic fusese învăţat cu libertatea, cu sălbăticia, de aceea i se părea că aici, în deltă, regăseşte ceva din amintirea locurilor de acasă. Natură pură, sălbăticie pe alocuri, frumuseţe, puritate… . Îşi făcuse un legământ. Dacă va ajunge la bătrâneţe, se va reîntoarce în satul natal. Să-şi petreacă ultimii ani pe aceleaşi meleaguri unde îşi începuse viaţa. Acum însă era vremea să se bucure de posibilităţile pe care i le oferea concediul scurt pe care îl avea în acel an. Bătrânul lipovean care îl conducea cu luntrea prin canalele întortocheate ale împărăţiei apelor îl scoase din visare: „- Ajungem îndată! Pregăteşte-te!”. Tresări. Da, se apropiau de locul căutat.  Doi pelicani ce înotau liniştiţi, unul lângă altul păreau că-i aşteptă. Probabil făceau parte din comitetul de primire.

Dorea să rămână acolo pe o insulă două zile, iar apoi lipoveanul să vină să-l ducă înapoi. Aşa făceau în fiecare an de când începuse să străbată delta.

După ce coborî tot bagajul, îşi luă la revedere de la bătrânul barcagiu şi se apucă să-şi instaleze tabăra. Ţânţarii încă mai bâzâiau sâcâitori la umbra pomilor de pe insulă, dar el nici măcar nu-i băga în seamă. Nu puteau micile bâzâitoare să-i strice cele două zile de relaxare şi de pescuit.

După ce termină cu tabăra se apucă să-şi pregătească sculele.

Pe la ora prânzului se apucă de pescuit. Cu o lansetă pescuia la plută iar cu o alta pescuia pe fundul apei cu plumb greu. Apele erau pline de peşti. De toate neamurile şi mărimile. Şi paşnici şi răpitori. Erau acolo. Era nevoit să-şi folosească şi minciogul destul de des. Era o zi bună pentru pescuit. Şi vremea era bună şi peştii erau receptivi la momelile sale.

Seara îl luă pe nepregătite. Neamurile de ţânţari năvăleau din toate părţile. Făcu în grabă focul. Fumul acestuia mână mai deoparte hoardele cotropitoare. Natura se dezlănţuise în toată frumuseţea sa de glasuri, umbre şi culori. Era ceva unic. Trăia viaţa la cote maxime.

Noaptea se scurse lină, puţin răcoroasă, dar plăcută. Broaştele orăcăiră o vreme apoi se ostoiră. Bufniţe, cucuvele şi alte soiuri de păsări nocturne acompaniară luna în traversarea bolţii cereşti. Stelele se mutară după legea hotărâtă. Totul era frumos. Dimineaţa sosi parcă prea repede.

El însă deja era în picioare. Lumina vânătului şi sângeriului răsărit de zi, lumină ce cobora din înaltul cerului prelingându-se peste ape şi trestii îl găsi deja cu minciogul într-o mână si lanseta în cealaltă pornit spre un alt loc al insulei unde dorea să pescuiască în acea zi.

Pe drum îşi aminti iar de casa sa de la munte. Se revedea pe uliţele satului fugind grăbit, cu băţul de alun în mână, spre râu, spre locul de pescuit. Oţeliţii păstrăvi pistruiaţi îl aşteptau acolo dornici de aventură. Şi lipanii cei frumos săritori se mai băgau în seamă din când în când. Acei ani au fost minunaţi. Apele mici şi cristaline erau pline de peşti. Viaţa fremăta în ele şi în pădurile munţilor. Îşi aminti apoi şi de acea zi tristă când, venind de la peşte şi trecând la ceas târziu de seară pe poteca strâmtă printr-un lăstăriş fusese atacat de o lupoaică flămândă. Stătuse mai mult decât era indicat pe malul râului şi de aceea îl prinsese noaptea pe drum. Luna rotată şi de un galben de aur pur îi era singura călăuză. La un moment dat a auzit mârâitul şi apoi a văzut botul rânjit al lupchii. Colţii albi şi ascuţiţi printre care se scurgeau bale lungi, scânteiau sinistru în bătaia astrului nopţii. Lupoaica îl privea în încordare. Coada i se ridicase, părul de pe spate i se zburlise fiind parcă electrizat. Era semn de atac. Lupoaica se repezi spre el. Acei colţi îi rămaseră întipăriţi în minte pentru totdeauna. Îşi mai amintea doar durerea ce-o simţise atunci când aceştia se împlântau ca nişte iatagane în trupul său firav de copil, provocându-i dureri de nedescris. Îl salvaseră nişte oameni pe care întâmplarea îi mânase la ceas de seara pe acele locuri. Oamenii uciseră fiara care muri tot cu botul căscat şi colţii rânjiţi.

O ceaţă târzie se ridica din apele molcomi. Îşi desfăcu lanseta şi începu „vânătoarea”. Cuprins de aburii uşori ai dimineţii, înconjurat peste tot de sclipirile şi lucirile de nedescris ale răsăritului, i se părea că trăieşte un vis frumos, un vis al oricărui pescar iubitor de natură, de natură în starea sa pură şi sălbatică.

Până la prânz ceasurile au trecut deşarte. Renunţase la pescuitul activ din ziua trecută. Acum căuta peştele mare. Anul trecut îl scăpase. Tot de acolo. Tot timpul de atunci visase că se va reîntoarce şi-l va prinde. Îl visase nopţi de-a rândul.

Era o ştiucă. O ştiucă mare, capitală. Un trofeu. O ştiucă cum doar o dată în viaţa de pescar o poţi prinde. Fusese cât pe ce anul trecut. Dar nu a fost să fie. O aştepta acum. O aştepta cu calm dar totuşi cu mult freamăt.

Mai avea vreo câteva ore până când era nevoit să strângă tabăra şi să-l aştepte pe barcagiu pentru a se reîntoarce în sat. Totuşi spera.

Soarele se lăsase pe sprânceana cerului privindu-l pieziş. Frunzele tomnatice şi subţiri ale sălciei sub care stătea prinseră a se ninge uşor peste ape, purtate de vântul iscat ca din senin. Era copleşit de frumuseţea din jur şi se pierduse în visare.

Atacul a fost dur. Violent. Aproape scăpă lanseta din mână. Zăluda dinţoasă venise aşadar. Jocul care a urmat a fost unul dur. Adrenalina se revărsa în valuri mari în corpul încordat la maxim al pescarului. Muşchii se încordau, tendoanele zvâcneau, inima bătea din ce în ce mai tare. Peştele avea o putere de nedescris. Lanseta aproape că trosnea din cauza forţelor care acţionau asupra sa. O luptă crâncenă. Nu de puţine ori a crezut că a pierdut-o ca apoi aceasta să răsară de sub ape făcând salturi sălbatice în aer, scuturând cu o putere grozavă din cap încercând să se elibereze. Era o înfruntare fantastică. Un răpitor feroce ce nu concepea să renunţe la viaţă. Căuta cele mai variate metode de a scăpa. Fugea spre stânga, apoi brusc spre dreapta, înota în cerc cu viteze uluitoare, se apropia sau se depărta de mal în ritmuri total haotice. Se scufunda trăgând nebuneşte fir după ea, apoi deodată răsărea iar deasupra apei, încordându-se ca un arc de oţel. Clipele treceau. Pescarul prinse a obosi şi el. Broboade de sudoare îi acoperea fruntea. Dar în cele din urmă izbândi. Ştiuca obosise şi ea. Nu mai lupta cu aceeaşi putere. Încercările de evadare erau tot mai scurte, salturile la suprafaţă tot mai fără vlagă. După o ultimă şi destul de puternică tentativă de eliberare imensa ştiucă cedă definitiv. O trase apoi cu grijă pe mal. Nu mai prinsese aşa un peşte. Nici măcar nu mai văzuse aşa ceva. Era extrem de fericit. De fericit şi împlinit. Ca orice pescar care prinde captura vieţii sale.

*

Se făcuse aproape dimineaţă. În încăpere răcoarea îşi făcuse din nou apariţia. Focul din sobă adormise demult. De afară încă se auzea râsetul nebun al vântului care încă nu obosise. Încă spulbera şi frământa zăpada. Pe geam prin lumina palidă a dimineţii se puteau vedea ţurţurii de gheaţă ce atârnau de streaşina casei. Erau albi, lungi şi ascuţiţi. Şi ei semănau cu colţii albi ai lupchii, dar parcă nu aşa de tare cum semănau dinţii ştiucii de pe panoplie, ştiucă pe care tocmai o visase în noaptea abia terminată. Fusese un vis frumos. Visul unei amintiri. Al unei amintiri plăcute. Al unei amintiri unice. Se uită spre panoplie. Era acolo. Cu gura larga deschisă, rânjind.

Dori să se scoale dar nu reuşi. Ameţise deodată. Se lăsă din nou pe pernă şi privi din iar panoplia. Îl fascinau atât de mult acei grozavi dinţi…. Deodată, printre colţii albi şi ascuţiţi începură a curge bale lungi. Ochii adormiţi prinseră viaţă. Botul se încreţi. Capul nu mai era cel al ştiucii. Era al lupchii. Se întâlneau din nou. Venise să-l atace iar. Venise ca să se răzbune. Văzu parcă aievea cum i se zbârleşte părul de pe coamă şi cum se azvârle asupra sa. O simţi cum îl muşcă. Îi simţi din nou dinţii ca nişte iatagane. De data asta însă nu-i mai sfârtecau trupul ci inima, sufletul… . Durerile erau mari, iar zbaterea inutilă. Şi nici un om cumsecade nu-şi mai găsise drum prin acele locuri pentru a-l salva. Fiara îl învinse în cele din urmă.

Pe patul din odaie zăcea corpul gârbov şi rece al unui bătrân pescar. Corpul său era acolo, ţeapăn şi nepăsător la tot şi la toate, dar sufletul său era plecat departe, în împărăţia apelor ca să se lupte cu ştiucile uriaşe aidoma celei care stătea pe panoplia din camera tristă din acea casă izolată, din marginea satul acoperit de nămeţi, de la poalele muntelui.