ALBE LUMÂNĂRI

„Trecutul a fost cândva prezent” – (Dumitru Delcă)

“Graur balaur/ cu ciocul de aur…”

Ce frumos se desena chipul micului graur, vestitorul timpuriu al primăverii, pe cerul de un albastru ca de viorea, printre crengile neînmugurite încă ale alburiului mesteacăn…. ! Pasărea venită din pribegie pe ale noastre meleaguri cânta cu mare bucurie. Se bucura că vede din nou câmpurile, satele, apele şi toate celelalte lucruri pe care le lăsase în urmă toamna trecută când, silită de vremea rece, a trebuit să plece spre alte locuri îndepărtate.

Din când în când mai făcea câte o pauză. Scurtă. Apoi îşi umfla iar pieptul mic, scutura aripile cu putere, îşi dădea capul pe spate şi iar se apuca de cântat. Din cântecul său răzbătea glasul duios al primăverii de parcă întreg anotimpul cânta prin trilurile micului rapsod înaripat.

Din depărtări soarele săruta şovăielnic glia amorţită încă de brumele târzii şi acoperită pe alocuri cu petice albe de zăpadă scorţoasă. Umbrele lumii erau protectoarele lor. Digurile, tufele dese sau orice ridicătură mai mare sau mai mică de pământ avea la adăpostul umbrii pe care o oferea câte un astfel de petic desprins din marele covor al zăpezii care stăpânise până nu demult întinsurile. Buzele fierbinţi ale astrului topeau încet dar sigur amorţirea frivolă a toanelor târzii ale Reginei Iarnă, o regină plină de capricii. Dar de fapt … era vremea „Babelor”, pe stil vechi, adevăratul calendar al naturii după cum spun bătrânii. Deci aceste toane ale sale erau oarecum îndreptăţite aşa că, asemenea oricărei regine şi ei i se pot ierta anumite lucruri…

Deodată dintre brazdele câmpului arat încă din toamna trecută, un mic ghem de pene se ridică spre cer. Zbura frumos, rotat, înălţându-se tot mai sus, spre cerul înalt. Era ea: ciocârlia. Un alt vestitor al primăverii, aidoma graurului cel cu frac negru şi stropit cu var. Era acea fată blestemată cândva şi transformată în pasăre care tot căuta să se întâlnească cu soarele, astrul pe care îl iubea şi cel căruia îi cânta atat de frumos în fiecare dimineaţă… Aşa cum face de fiecare dată, ea se înălţă până se uni cu cerul. Dar nu dură mult şi reapăru coborând lin la început apoi căzând ca un mic meteorit împănat contopindu-se cu arăturile de unde se ridicase. Era pasărea celor două lumi: pământ şi cer. Făcea câte puţin parte din amândouă .

Încet- încet o uşoară căldură cuprinse câmpurile. Micile petice de zăpadă scorţoasă începură să mustească. De peste tot aburi subţiri zburau uşor spre cer. Zarea deveni tremurătoare. Tremurau şi mestecenii de pe marginea drumului. Semănau cu nişte albe lumânări. Erau lumânărrile pe care străbunii de sub glie le purtau pe piepturile lor.

Palma mică a copilului se pierdea în palma mare a tatălui său. Mergeau grăbiţi pe drumul desfundat. Tatăl păşea nervos şi grăbit. Copilul cu greu putea ţine pasul cu el şi abia avea timp să privească împrejur, la minunăţiile naturii care se trezea la viaţă.

Trecură dealul şi ajunseră la casa bunicului. Acesta stătea pe băncuţa de la poartă şi fuma. Asta era boala bunicului. Tutunul. Avea o lulea lungă şi toată ziua trăgea din ea. Îi aştepta. Copilului i se păru ciudat că bunicul nu se bucură de venirea lor. Printre norii albăstrii care ieşeau din lulea, din ochii senini, de un albastru de cer de vară, el observa lacrimi grele care se scurgeau pe obrazul brăzdat de vremuri, pierzându-se apoi în barba mare şi albă.

• A venit vremea? întrebă bunicul.
• A venit tată. De acum …. .

Nu termină ce avea de spus. Şi glasul său tremura. Şi obrajii săi erau scăldaţi de lacrimi.

Bătrânul îl cuprinse în braţe şi o vreme stătură îmbrăţişaţi fără să scoată vreo vorbă.

• Tătă, să ai grijă de el! Când oi veni acasă să-l văd sănatos şi fericit…
• O să am grijă! Asta e treaba mea. Tu să ai însă grijă de tine!

Copilul se simţi luat pe sus de braţele vânjoase ale tatălui său. Simţi un sărut fierbinte pe frunte. Un sarut pe care avea să îl  simtă acolo pentru foarte  multă vreme. Apoi lucrurile se precipitară. Tatăl său plecă grăbit pe uliţa satului. Îl petrecu cu privirea până ce acesta deveni din ce în ce mai mic, contopindu-se în cele din urmă cu zarea. Nu avea atunci de unde să ştie, dar era pentru ultima dată când îşi mai vedea tatăl. Acesta pleca pe front, la război, lucru pe care îl află abia mult mai târziu. Rămăsese aşadar în grija bunicului.

*

    Timpul a trecut. Anii s-au scurs ca un vis. Viața şi-a urmat cursul. Războiul s-a sfărşit de mult. Doar amintirile au rămas. Amintiri triste. Amintiri crâncene, care au lăsat urme adânci ȋn multe suflete.

Era iarăşi o zi de primăvară. O zi cu timpul ceva mai ȋnaintat ca ȋn ziua aceea ȋn care-şi văzuse tatăl pentru ultima dată.

Soarele râdea vesel pe bolta senină. Ciocârliile se azvârleau nebune spre el, mereu şi mereu, mistuite de focul necontenit al dragostei ce i-o purtau. Cântecul lor umplea văzduhul. Totul era verde, câmpul, dealul, frunza luncilor şi a pomilor din marginea bălții. Vântul dormita ȋncă ȋn culcuşul său nedorind să tulbure firea. Broaştele se ȋntreceau ȋn cântări asurzitoare ȋn păpurişul de la capătul lacului. Mai multe lebede ȋnotau maiestuase pe luciul de cristal al apei.

Se opri ȋntr-un loc care i se păru prielnic şi privi ȋn jur. Nu prea erau pescari pe baltă. Numai vreo doi undeva ȋn stânga sa şi ȋncă unul pe malul opus. „ Poate nu trage…” se gândi el.

Se apucă apoi meticulos să-şi instaleze „tabăra”. Nu avea cine ştie ce echipament deoarece nu era un pescar de apă stătătoare. Sufletul său ȋşi găsea liniştea cu preponderență pe apele curgătoare. Curgerea necontenită a acestora pe vaduri ȋl ȋncânta nespus. Numai pescuind acolo se simțea ȋmplinit. Dar la vreme de prohibiție nu avea ce să facă. Trebuia să mai ȋncerce şi iazurile. Unde-i lege nu-i tocmeală.! Cel puțin pentru el, căci pentru alții…. . Dar asta e o altă poveste. O poveste tristă şi mereu actuală.

Aşadar, neavând mult echipament, nu dură prea mult instalarea. Un suport pentru lansete, juvelnicul, găleata cu nadă, geanta cu cele trebuincioase, cutiile cu momeli, şi bineȋnțeles cele trei lansete pe care le folosea numai pe iaz, reprezentau tot „arsenalul”său cu care „ataca” plin de ȋncredere balta ȋn acea zi.

Nada era umectată ȋncă din seara trecută aşa că acum doar ȋi aduse ultimile „retuşuri”: oarece arome, aditivi şi nişte nadă vie ( viermi albi, roşii şi galbeni). După ce formă mai mulți bulgări se apucă de nădit, apoi, după ce termină şi cu această acțiune desfăcu lansetele. Una dintre ele era o vargă foarte uşoară, „modificată genetic”, după cum ȋi plăcea lui să spună. Ȋi schimbase vărful cu unul blectorat, ȋi pusese inele şi mandrină transformând-o astfel ȋntr-o lansetă tip „bologneză”. Reuşise astfel să intensifice drilurile. Chiar şi un peşte mic părea mai voinic pescuit cu acea lansetă modificată.

Mai avea un băț de match precum şi un picker sensibil. Pe rând le „lansă la apă” pe toate trei.

Privi spre soare. Era săltat binişor pe cer. Cam ȋntârziase, dar totuşi ziua mai avea destul de mult până să se termine. Timp era berechet. Numai peştele să dorească să colaboreze… . Este ştiut faptul că de multe ori peştii refuză cu ȋncăpățânare munca ȋn echipă, lăsându-l pe sărmanul pescar să se perpelească singur pe malul apei. Spera că acea zi nu va fi o zi de aceea.

Spera…. căci se ştie că:„speranța moare mereu ultima”.

Pluta mică de balsa de la lanseta modificată stătea cuminte. Ceva mai ȋncolo din apă se ivea şi vârful waggler-ului. Nici acolo nu era vreo mişcare. Picker-ul stătea ȋncremenit la locul său. Nimic nu-l deranja nici pe el. Ȋnceputul era aşadar destul de nepromițător. Mai aruncă puțină nadă. Tot nimic…..

Deodată simți că-l loveşte ceva. Un mic cărăbuş care zbura haotic pe deasupra pajiştei se ciocnise de el şi acum zăcea ȋn iarbă.  Ȋl luă ȋn mână şi ȋl privia atent. Un mic vestitor al primăverii din lumea necuvântătoarelor mărunte. Avea corpul acoperit cu elitre de aramă. Pe laterale purta un desen cu motive gotice parcă. Era tivit în alb şi negru. Antenele scurte, dar stufoase la capete precum şi cornul din frunte îl faceau să se asemene cu un cavaler medieval cu coiful împopoţonat de pene tras peste faţă. Îşi aminti în acele clipe de cântecul copiilor atunci când prind în mână un cărăbuş:

„….Vai sărmane cărăbuş

Pe-a cui mână încăpuşi

De-acum oricât vei încerca

De mâna mea nu vei scăpa…”

Pierdut fiind ȋn contemplarea frumoasei insecte nici nu observă că una dintre plute lipsea de la inventar. Pluta de balsa dispăruse sub ape. Abia când vârful bățului prinse a se mişca sub impactul trăsăturii realiză cele ȋntâmplate. Aşeză grăbit cărăbuşul ȋn iarbă şi luă ȋn mână lanseta. Da, era acolo. La capătul firului se zbătea un peşte. Nu era un perşte mare, dar totuşi era un peşte. Vârful blectorat lucra minunat. Ȋn scurt timp din apă apăru un cărăşel. Poftise la râmă. „Pocinogul….”

Lucrurile au ȋnceput să meargă foarte bine. Plutele se jucau de-a v-ați ascunselea ȋntr-o nebunie. Roşioare frumoase, babuşcute zburdalnice şi  caraşi dolofani se ȋntreceau ȋn a se ȋndemna la momelile oferite. Asta era ceea ce sperase. Dacă la ȋnceput fuseseră timizi peştii, acum lăsaseră la o parte orice urmă de sfială, desfrâul culinar fiind unul de- dreptul excepţional.

Peştii trăgeau, timpul trecea. Curând se făcu amiază. Chiar dacă anotimpul era ȋncă tânăr, totuşi soarele aflat ȋn crucea cerului ȋncepea să devină dogoritor. Se hotărâ să facă o pauză. Era vremea să se odihnească nițel. Scoase din apă pe rând lansetele şi le aşeză pe suport. Dar tocmai când dorea să strângă lanseta de match, iată că waggler-ul dispăru din nou sub ape. Ȋnțepă scurt. De data asta actorul de la capătul firului cu siguranță că nu mai era un peşte de talie mică. Era un peşte mult mai bătăios, deci implicit mai mare.  Drilul fu unul frumos. Peştele se ȋncăpățâna să nu se apropie de mal, dar până la urmă, nu avu ce face şi veni docil către pescarul care ȋl aştepta ȋncordat. Un crăpcean frumuşel apăru dintre ape. Nu degeaba se spune despre crap că este tipul bursucului în lumea peştilor. Este gras, gros şi  paşnic  plăcându-i să stea cât mai linişit dar totodată să aibă cât mai multă mâncare în preajmă. Trupul său era frumos, de un galben-auriu minunat, cu solzii mari şi intacţi. După ce puse şi acest peşte ȋn juvelnic, se trase mai ȋntr-o parte la umbra unor plopi uriaşi şi se ȋntinse pe iarba mătăsoasă.

Ȋn aer se distingeau mai multe miresme ȋmbietoare. Florile câmpului şi cele de pe ramurile pomilor proaspăt ȋnfloriți te amțeau cu mirosul lor. Totul e atât de plăcut primăvara……! Pe dealul din depărtare păştea o turmă de oi. Glasurile subțiri ale mieilor zburdalnici se auzeau ȋn răstimpuri. Câteva albine zumzăiau prin apropiere meşteşugind prin flori după polen. Cuci şi pupeze glăsuiau cu foc. O adiere abia simțită făcea frunzele crude, de primăvară, să foşneasă uşor. Era muzica naturii. O stare de somnolență puse stăpânire pe el. La un moment dat un fluture alb i se aşeză pe frunte. Fix pe locul unde ȋl sărutase tatăl său la despărțire. Deschise ochii şi-l privi. Poate că era chiar tatăl său şi ȋl vizita sub ȋnfățişarea asta de fluture alb… . Zămbi şi adormi imediat. Adormi şi visă un „graur balaur” cântând cu foc. Adormi şi visă mestecenii albi ca nişte lumânări străjuind drumul. Erau lumănările răsărite din pieptul strămoşilor….. Acum …pe undeva prin lumea largă….trebuie să fi răsărit din pământ şi lumânarea din pieptul tatălui său. O lumânare de o culoare albă aidoma fluturelui care i se aşezase pe frunte.