Poetul, Omul şi Natura

Scrisul are valoare şi justificare numai ca eliberare de obsesiuni, ca mijloc de a amâna o distrugere şi o prăbuşire – Emil Cioran

I. Natura

Seara cobora molcomă dinspre dealuri. Soarele, aflat în spatele lor, le lungea umbrele din ce în ce mai mult întinzându-le peste luncă. O răcoare plăcută cuprinse valea. Căldura de peste zi se risipise.

Marginea luncii era străjuită de un tiv neuniform de mălini. Erau cu toţii în floare. Mirosul puternic şi îmbătător al acestor minuni albe se simţea de departe. Se simțea pretutindeni. Era parfumul  pe care îl folosea frumoasa vale în fiecare primăvară. Acum, la ceas de seară, ea se pregătea de odihnă obosită fiind după toată agitaţia zilei.

Vieţuitoarele care o populau se gândeau şi ele la o binemeritată pauză nocturnă. Dar nu toate. Unele făceau notă discordantă. Pentru dânsele abia începea „distracţia”. Liliecii deja ieşiseră din adăposturile de peste zi străbătând cu zig-zag-urile lor ciudate cerul de un vineţiu şters al începutului de noapte. De undeva din depărtare răsună un anemic ţipăt de cucuvea. Cucuveaua, vestitorul morţii în credinţa populară, cânta cu sfială parcă. Poate era şi ea ameţită de mirosul puternic al mălinilor. Prin iarba tânără, de un verde crud, un ghem de ace se plimba agale. O panglică roşiatică se ȋntrezări printre ierburi şi tufe. Abia se observă. Grăbită şi enigmatică. Vicleana vulpe ieşise si ea la vânătoare.

Soarele trecuse de linia orizontului, iar din vârfurile brazilor de pe dealuri pândea galbena lună, semănând cu un ban de aur aruncat de o mână nevăzută pe bolta cerească. Stelele ȋncepeau a se zări şi ele. Ȋncet, ȋncet cerul ȋnalt avea să se umple cu toate constelațiile nopții.

Sunetele zilei fuseseră ȋnlocuite de sunetele nopții.

Și mălinii miroseau atăt de frumos….! Amețitoare aromă!

Apa sclipea frumos sub bătaia razelor astului nocturn. Era liniştită. Ca o mare de cleştar. Vântul adormise şi el ȋn vizuina sa.  O nemişcare ciudată cuprinsese firea.

Deodată crengile foşniră, tufele se mişcară. Ȋn marginea apei se ivi o umbră. O vreme stătu nemişcată. Adulmecând. Apoi lăsă capul ȋn jos, tremurător, spre apa dătătoare de viață. Botul catifelat al căprioarei atinse oglinda de cleştar, tulburând-o. Mici cercuri ȋncrețiră oglinda perfectă a lacului de munte.

Această minunată apariție, precum şi mirosul puternic al florilor de mălin, ȋmi amintiră de Poet. Ȋmi amintiră de Nicolae Labiş şi de versurile sale:

“…Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă….”

Ce minunată, dar totodată ce tristă poezie….! Câte sentimente contradictorii exprimate atât de mesteşugit ȋn versuri! Câtă tristețe şi câtă zbatere interioară….!

Vremea trecu, căprioara plecase de mult timp. Noaptea se scurgea ȋncet, subțiindu-se mereu, până se risipi ȋmpreună cu norii frugali de ceață subțire ce acopereau lacul.

Ziua era din nou ȋn născare.

Pe nisipul din marginea apei, scăldați de primele raze ale soarelui stăteau doi mici pescăruşi, unul lângă altul. Se bucurau de ziua ce urma să ȋnceapă. Libelule zănatice zburau haotic ȋmprejurul lor. Trupuri subțiri, cu aripi scânteietoare……

Peştii din adâncuri prinseră a sări în salturi nebuneşti pe deasupra apei, amintindu-mi scopul vizitei mele ȋn acea minunată vale tivită cu mălini.

Am ȋmpins uşor barca de la mal şi m-am urcat ȋn ea.

Ȋn zare cerul roşiatic prevestea apariția astrului zilei.

Trusa mă aştepta nerăbdătoare să o deschid. Nălucile parcă ştrigau: „-Ia-mă pe mine! Pe mine alege-mă!” Lanseta parcă vibra şi ea de nerăbdare. Venise aşadar, timpul acțiunii.

După căteva momente de gândire m-am hotărât să ȋncep cu o oscilantă. Am prins-o ȋn agrafă şi am lansat. Năluca lovi luciul cu un mic plescăit. Câțiva stropi de apă plouară mărunt pe lângă locul de impact. Am numărat ȋn gând „ unu, doi, trei…” ȋnainte de a ajunge la patru am ȋnceput să recuperez. Ȋncet, apoi ceva mai repede, o scurtă întrerupere, apoi iar liniar. Norocul ȋmi surâdea. Primul lanseu, primul atac, primul peşte. O lumânare, apoi ȋncă una, apoi….. direcția barcă. Ȋnceputul era bun. Nu era cine ştie ce dințoasă, dar era binevenită. Aşa, de pocinog, cum se spune…

Soarele se săltase peste orizont şi acum pândea apa. Se oglindea ȋn ea roşu-albăstriu. Pescăruşii zănatici ȋncepură a se hârjoni. Glasurile lor stridente trezeau la viață toată firea care ȋncă mai dormita.

Am mai avut câteva atacuri la oscilantă. Am mai prins câteva ştiuculițe, apoi ȋnsă a urmat un timp de acalmie. Nici colegul meu nu prindea nimic. Am schimbat oscilanta cu un vobler mai „grăsun”. Când mă vedeau că dau cu el amicii râdeau de mine zicându-mi că dau cu un „cartof”, dar ce se pricep ei la „japonisme”….. . Niciodată nu m-a dezamăgit. Și nici acum. Au urmat trei urmăriri consecutive până ȋn marginea bărcii. Mai că puteai să o prinzi cu mâna. Venea grăbită dar când simțea că ceva nu e ȋn regulă făcea stânga-mprejur şi dispărea sub ape, ca apoi să revină iarăşi. Până la urmă a venit şi atacul. Fulgerător, intens. Am ȋnțepat, am mulinat şi nu mică mi-a fost mirarea să văd că ȋn tripla voblerului nu era nici urmă de ştiucă. Un „perca fluviatilis” poftise la „cartoful”meu. Probabil ştia japoneza…. . Era un biban frumos. Frumos şi măricel. Nu degeaba se ȋncumetase dumnealui la crank-ul meu. Avea cine. Chiar mă bucuram că nu era ştiucă şi că prinsesem aşa un dolofan. De mult nu mai vazuzem pe acolo aşa bibani „hopa”. Nici eu şi nici colegul de pescuială.

Au mai urmat căteva atacuri, unele ratate, altele ȋncheiate cu succes.

Se ȋncălzea din ce ȋn ce mai tare. Căldura devenea dogoritoare.  Ne-am retras spre mal. Acolo, printre ierburi, cu o lingură anti-agățare am mai luat o mică reprezentantă a neamului Esox. Apoi nimic. Zero absolut. Și căldura devenea din ce ȋn ce mai de nesuportat. Nici mălinii parcă nu mai miroseau atât de frumos. Și mireasma lor se topise parcă sub soarele arzător.

Am tras barca la mal şi am ieşit de pe apă. După o scurtă „consfătuire”am hotărât să părăsim valea care acum era ca un ceaun ȋncins şi să ne ȋncercăm norocul pe un râu ce curgea nu prea departe de lacul pe care pescuisem.

Zis şi făcut. Am strâns tot bagajul, l-am ȋncărcat ȋn maşină şi „pe-aici ți-e drumul”.

Nu mai fusesem de ceva vreme pe acea porțiune de râu si ardeam de nerăbdare să ajungem acolo. Mă gândeam la lunca deasă, foşnitoare, răcoroasă, la câmpurile pline de flori şi ierburi unduitoare ȋn bătaia vântului, la arinii plini de păsări minunat cântătoare, care străjuiau malurile…. Mi-era atât de dor de ele…..

Omul

După un oarece timp iată că ajungem şi la râu. După ce l-am traversat pe un pod de beton am ieşit de pe şoseaua principală şi am pornit pe un drum de țară care mergea paralel cu apa, ȋn amonte, spre locul unde doream să pescuim. Mai aveam de mers vreo patru- cinci kilometri. Totul bine şi frumos.

Abia aşteptam să ajung. Mi se părea că maşina merge mult prea ȋncet.

Și iată că ceva parcă nu mai era la fel. Cu cât ne apropiam, cu atât mai necunoscute mi se păreau locurile.

Unde era lunca? Unde era acel mic izvor care traversa drumul şi prin care erai nevoit să treci de fiecare dată? Dar…. ce fac acele maşinării acolo? Ce sapă? Escavatoare? Da, escavatoare ȋn loc de luncă. Zgomot de motoare ȋn loc de ciripit de păsări. Nişte pari ȋnfipți ȋn pământ ȋn loc de flori şi iarbă. Atunci am ȋnțeles. Mai văzusem aşa ceva. Plantații de plopi. Plopi de cultură. Modificați genetic, după cum zice lumea.

Aşadar austriacul ajunse şi aici. Austriacul. Cu a lui „Schwei…hofer” cu tot.

Păcălise şi țăranii prin unele locuri luându-le pământul la un preț de nimic şi plantând aşa ceva. Cei ce nu l-au vândut atunci ȋl vor da de bună voie ȋn câțiva ani; căci ce culturi mai pot obține ei când bucata lor de ogor este inconjurată de pădure?

Nu i-a ajuns lui „herr österreich”pământul oamenilor, acum ȋl ia mocca de la stat.

„Nu ne vindem țara! Nu ne vindem țara”. Corect. Acum o dăm degeaba.

Ce mare pagubă o luncă! Ce dacă au ras-o de pe fața pământului! vor zice unii…  Paguba-n ciuperci….!

Păi aici e problema. Fără luncă nici ciuperci nu mai sunt. Nici păsări, nici iepuri, vulpi, căprioare, etc…. . Vor fi doar acei pomi de cultură, acele utilaje speciale care ȋi vor ȋngriji, acei oamnei care mereu ȋi vor stropi cu diferite substanțe şi-i vor păzi. Atât.  Adio natură! „Willkommen Zivilisation!”

Am ajuns la locul mult aşteptat. Am oprit maşina şi am coborât pe pământul lipsit de orice urmă de vegetație. M-a cuprins un sentiment straniu. Apăsător. Mi-am reamintit de Poet. De Nicolae Labiş.

„……Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea…..”

Tucidide spunea: „Omul care merge prea departe, care îndrăzneşte să fie şi să aibă mai mult decât i-a hărăzit soarta, inevitabil va atrage gelozia divină şi ruina”. Nu m-ar deranja deloc să se întâmple aşa. Chiar deloc. Sincer.

Scârbit de ceea ce vedeam mi-am luat totuşi lanseta şi o cutie cu năluci de clean şi am pornit mai ȋn amonte. Peste nici un kilometru e granița şi mă gândeam că măcar acolo nu vor fi intrat „civilizatorii” . Dar ți-ai găsit! Acolo meştereau ai noştrii, bravii de ei. Pe malul celălalt. Probabil aveau indicaţii precise de a transforma prundul într-un peisaj selenar.

Am pescuit o vreme dar fără nici un chef. Nu mai simţeam nici o plăcere. În loc de păsări, „cântau” motoarele. În loc de mireasma florilor în aer plutea miros de fum şi motorină.

Halal civilizaţie!

Am păcălit câţiva peşti. Clenuţi, bibani, avăţei. De fiecare dată când prindeam câte unul mă uitam atent la el să văd dacă e veritabil, dacă nu cumva e şi el din ăia modificaţi genetic, precum plopii de cultură care tocmai se plantau pe mal. Erau toţi neaoşi, get-beget, dar probabil va veni ea şi vremea aia, a mutanţilor. Nu peste mult timp…. .

“….Cu foşnet veştejit răsuflă valea. 
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers! …”