Fara inceput.. fara sfarsit

“Hrăniți speranța cu fapte bune” – Bartolomeu Anania

I. Clipa aceea…

O clipă. Doar o clipă. Asta face diferenţa între peşti. Este clipa aceea în care unii peşti renunţă la oscilarea între prudenţă şi îndrăzneală, „între prudenţă şi foame” după cum zicea Ştefan Stroe,  şi se reped la momeala pe care le-o oferim.  

O clipă. Doar o clipă. Asta face diferenţa între pescari. Este acea clipă când ai în mână peştele care tocmai a învins toate temerile posibile şi imposibile şi s-a aruncat asupra amăgirii pe care tu i-ai propus-o pe post de copioasă hrană. Este clipa în care se hotărăsc destine, în care se iau decizii importante.

Ce vei face cu prada ta?

După cum am spus, asta face diferenţa între cei care pescuiesc. Pentru unii purtători de undiţă, de fapt pentru o mare parte dintre ei, purtătorii de solzi nu au absolut nici o valoare dacă nu fac cunoştinţă cu tigaia, sau dacă nu satură burta unei mâţe trândave. Pentru alţii, pentru pescarii cu adevărat pescari, valoarea peştelui prins este egală cu zero în altă parte decât în apă. El valorează ca şi captură, ca şi trofeu (uneori), imortalizat pe diferite dispozitive, măsurat, cântărit, pupat, frecţionat, mângâiat, etc, dar eliberat. Pentru ei, valoarea peştelui  ca şi fiinţă în esenţa sa, nu are cum să fie deplină decât doar în mediul său natural, decât acolo, alături de prietenii săi de sub undă.

O clipă care conţine în sine infinitul, o clipă care conţine în sine dezlegări sau inhibări ale unor instincte primare, o clipă care decide viaţa sau moartea.

Este clipa aceea…. fără început… fără sfârşit.

II. Pescarul acela

              Pe malul unei ape străvechi pescuia un pescar. Era acolo unde îi plăcea cel mai mult să fie. Era acolo unde se împlinea ca şi fiinţă. Pescuia încă de dimineaţă, dar nici un peşte nu dorise să se lase păcălit de momeala sa. Ziua se scurse normal. Soarele răsărise, strălucise, scosese viul din amorţirea nopţii, apoi îi rânduise pe toţi pe drumurile lor, iar acum tocmai se pregătea să treacă hotarul spre cealaltă parte a lumii. Cristalul apei părea lipsit de viaţă. Pescarul însă nu dădea semne de supărare sau nelinişte. Privea calm apa cu ochii săi mari şi limpezi, mai limpezi parcă decât valul. Poate că apa însăşi se născuse din ochii săi. Cine ştie?

              Deodată se produse şi acel moment atât de mult aşteptat.

              Lunecosul peşte ameţise pe moment în mâna pescarului care tocmai îl scosese din cârlig.  După ce-l privi un timp acesta îl aşeză în margine apei iar chipul i se însenină când văzu peştele dispărând în adânc.

– Ce-ai făcut? îl întrebă un trecător care tocmai atunci, la acel ceas de amurg, se nimerise să treacă pe acolo.

– Am cruţat viata acelui peşte. Am cruţat viata unui prieten, răspunse el calm.

– Dar dacă nu vei mai prinde altul?

– Nu-i nimic. Oricum dacă voi prinde un al peşte îi voi dărui şi lui viaţa.

– De ce?

– Dacă am cruţat o viaţă de ce să curm o alta? A dărui ceva nu înseamnă a lua altceva în loc. Un dar este un dar. Atât şi nimic altceva.  Nu trebuie să îi găsim înlocuitor.

              Aşa răspunse atunci, pe acel mal de apă, scăldat de lumina mânjită de sânge a soarelui în prăvălire, pescarul acela, pescar ce părea că este acolo dintotdeauna, şi că tot acolo va rămâne de-a pururi… fără început… fără sfârşit.

III. Braconierul acela

                  Braconierul se trezise de dimineaţă aşa cum o făcuse secole de-a rândul până acum şi aşa cum o va face secole de-a rândul şi de acum înainte. Se afla pe malul apei în goana sa continuă după peşte, în vânătoarea sa perpetuă a necuvântătoarelor de sub ape, în dorinţa sa nebună de a ucide. Doar făcând acest lucru el simţea că trăieşte cu adevărat. Doar ucigând.

                  Păsările cântau frumos, măiestru, dar el nu le auzea. Florile de pe mal se unduiau mistic în bătaia vântului călduţ, dar el nu le vedea.

                  Apa strălucea cuminte oglindindu-i chipul. Era chipul său, chipul braconierului cel de acum, cel ce a fost, cel ce o să fie. Era chipul său ce împrumuta câte puţin din toate chipurile tuturor braconierilor de pretutindeni, din toate timpurile.

                  Avea traista plină dar el simţea că trebuie să mai prindă, să mai omoare câţiva peşti. Nu se putea linişti în alt chip. Gândirea sa neagră îl îndemna să facă mereu şi mereu acest lucru.

                  Braconierul acela era acolo dintotdeauna şi va dăinui încă mult şi bine, ucigând mereu…. fără început… fără sfârşit.

IV. Atitudinea

          Principiul al treilea al mecanicii ne spune că (de la Issac citire): „Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numita acţiune, cel de al doilea corp va acţiona asupra primului cu o forţă egală-n modul dar de sens opus numita reacţiune.”

          Aşadar este firesc ca să punem hoarda mizeră a braconierilor faţă în „faţă cu reacţiunea” (vorba lui Nenea Iancu). Cu reacţiunea noastră, a celor care iubim natura şi tot ceea ce ea ne oferă:  toate vieţuitoarele şi toate frumuseţile sale. Dacă ei vor doar distrugere şi vor acţiona în consecinţă, noi dorim doar reconstrucţie şi de asemenea vom acţiona în consecinţă. Dacă ei doresc doar moarte şi fac orice este posibil să-şi pună în practică ceea ce doresc, noi dorim continuarea vieţii şi vom face tot posibilul să o protejăm. Ei strică, noi reparăm.

Din cele mai negre tenebre şi găuri ale universului au apărut aceste creaturi fără de simţire omenească, aceşti pseudo humanoizi, aceste caricaturi cu chip de om dar fără de asemănare cu Dumnezeu.

Din cloaca iadului au fost scremute pe lume aceste creaturi în vremea când Creatorul probabil era la ceas de odihnă.

Entităţi bipede, fără inimă, fără simţăminte, fără raţiune.

Au dăinuit şi evoluat de-a lungul timpului şi vor dăinui şi evolua în continuare, atâta timp cât li se va permite acest lucru.

Acum a venit vremea noastră să acţionăm contra lor. Să pornim „reacţiunea”.

Natura strigă după ajutor. Ea plânge necontenit şi ne cheamă să o salvăm. Buldozerele o sluţesc, excavatoarele o răscolesc, otrăvurile o inundă, braconierii o devalizează.

A venit clipa ca noi să luăm atitudine faţă de aceste nenorociri, aşa cum au făcut şi alţii în trecut, aşa cum vor face poate şi alţii după noi. Acestea sunt acţiuni fără început şi trebuie să fie şi fără sfârşit.

V. Acţiunile

Născute din pură solidaritate cu mediul înconjurător, cu protejarea acestuia, acţiunile antibraconaj ale Asociaţiei Club Sportiv Bucovina Fishing sunt un exemplu demn de urmat de către toţi cei care doresc diminuarea măcar, dacă eradicarea este imposibil de realizat, a braconajului piscicol de pe apele naturale ale ţării noastre.

Fie că este vară, iarnă, primăvară sau toamnă, fie că este zi sau noapte, fie că este frig, ploaie, caniculă sau vânt, membrii Bucovina Fishing veghează mereu asupra apelor, veghează mereu asupra peştilor din ele.

Acţiunile se desfăşoară regulat, cu sprijinul total al Organelor de Ordine   ( multe mulţumiri pentru IJJ Suceava ), iar rezultatele sunt remarcabile.

În anul 2016 s-au făcut numeroase astfel de acţiuni pe mai multe locaţii din judeţul Suceava, eliberându-se din plasele găsite o mare cantitate de peşte.

În anul 2017, mai precis în ziua de sâmbătă, 21 ianuarie, o parte dintre entuziaştii membri ai asociaţiei cu sprijinul a opt ofiţeri şi subofiţeri ai Jandarmeriei Suceava, împărţiţi în două echipe, au întreprins o astfel de acţiune pe Barajul Rogojeşti, râul Siret

În ciuda faptului că suntem în miez de iarnă s-a dovedit încă o dată că braconierii nu au odihnă niciodată. S-au scos de sub gheaţa groasă care acoperă acumularea în jur de 1000 de metri de plase (monofilamnet şi aţă). S-au eliberat peştii care erau vii iar plasele au fost arse.

De asemenea tot în această perioadă pe întinsul gheţii îşi fac apariţia aşa zişii „pescari de ştiucă la copcă”, „stăpânii gheţii”. Nişte lepre care fac zeci, sute de copci în care îşi plantează monturile cu peştişor viu. Unde este în acest caz sportivitatea de care ar trebui să dea dovadă orice pescar care se respectă? Probabil nici nu a fost luată în calcul, sau, şi mai probabil, sportivitatea este un termen total străin acestor indivizi.

Desigur, la acţiunea de sâmbătă au fost şi ei luaţi la întrebări şi numai bine nu le-a picat.

Sunt nişte ucigaşi în adevăratul sens al cuvântului dar nu doar ucigaşi ai peştilor ci şi ucigaşi ai ideii de pescuit în sine.

Acţiuni ca acestea vor mai fi. Vor fi multe şi vor fi tot mai ample iar rezultatele se vor vedea în timp.

Rezistenţa noastră în faţa răului produs de braconieri a fost, este şi va fi una îndârjită.

Sperăm într-o lume mai bună, într-o lume mai dreaptă, într-o natură mai pură, în care ciripitul păsărilor, unduitul florilor, şi cristalinul undelor să fie percepute de toată lumea.

Sperăm într-o lume în care peştii să înoate şi să se înmulţească nestingheriţi, ducându-şi mai departe neamul fără nici o stricăciune.

Speranţa alină durerea, speranţa ne face să privim încrezători mai departe. Speranţa este …fără început… fără sfârşit.